ICCJ. Decizia nr. 1665/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILA ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALA
Decizia nr. 1665/2010
Dosar nr. 2494/116/2007
Şedinţa publică din 11 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 3 septembrie 2007, reclamanta O.G.V. a chemat în judecată pe pârâtele SC B. SA Călăraşi, SC C.I. SRL şi D.G.F.P. Călăraşi, solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul teren în suprafaţă de 2.231 mp şi construcţiile aflate pe acesta, situat în Municipiul Călăraşi.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat: că imobilul sus menţionat a aparţinut tatălui său, Olteanu Napoleon Ştefan, de la care a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950; că, în anul 1990 această construcţie împreună cu tot terenul aferent se afla în patrimoniul fostului Oficiului Judeţean de Turism Călăraşi, fără ca acesta să deţină un titlu de proprietate; că, în anul 1991, SC B. SA Călăraşi (continuatoarea fostului O.J.T. Călăraşi), deşi nu avea un drept de proprietate asupra imobilului (certificatul de atestare a dreptului de proprietate fiind eliberat la data 04 august 1994), a scos la vânzare şi a înstrăinat pârâtei SC C.I. SRL (prin actul de vânzare - cumpărare din 03 iunie 1993) construcţia situată în Călăraşi, rămânând în continuare proprietară pe terenul aferent acesteia (în suprafaţă de 1.792,27 mp), dar şi pe terenul de 439 mp, situat la aceeaşi adresă, aflat în folosinţa pârâtei D.G.F.P. Călăraşi.
Reclamanta a precizat că, până la momentul decesului, autorul său a îndeplinit toate formalităţile prevăzute de legile speciale (Legile nr. 112/1995 şi nr. 10/2001) pentru redobândirea în natură a imobilelor din litigiu, însă nu a obţinut decât două dispoziţii emise de Primarul Municipiului Călăraşi, prin care i s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent (sume derizorii) pe care le-a contestat în instanţă. A mai susţinut că, întrucât atât pe calc administrativă, cât şi judecătorească s-a stabilit că Statul Român a preluat imobilul în litigiu fără titlu valabil, acţiunea în revendicare, prin comparare de titluri, este admisibilă.
Pârâta D.G.F.P. Călăraşi a solicitat introducerea în cauză a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, arătând că nu are calitate de proprietar ci doar aceea de administrator, imobilele aflându-se în domeniul public al statului
La 30 octombrie 2007, reclamanta şi-a precizat acţiunea, arătând: că obiectul acţiunii sale îl constituie numai terenul în suprafaţă de 2.231 mp situat în Călărași, nu şi construcţiile existente pe acesta; că acţiunea sa este perfect admisibilă întrucât dispoziţiile emise de primar în baza Legii nr. 10/2001, deşi contestate în instanţă, au fost revocate prin alte două dispoziţii (nr. 4100 şi nr. 4101/2007) şi că nu se poate susţine că beneficiază de despăgubiri conform legii speciale.
La 30 octombrie 2007, tribunalul a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
Prin sentinţa nr. 867 din 20 mai 2008, Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, a admis acţiunea precizată şi a obligat pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul teren în suprafaţă de 1.792,27 mp situat în Călăraşi, terenuri identificate prin schiţa raportului de expertiză topografică întocmit de către expertul C.V.
Pârâţii au fost obligaţi, în solidar, la plata sumei de 702,10 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a avut în vedere considerentele care urmează:
Imobilele situate în Călăraşi, au aparţinut tatălui reclamantei, O.N.Ş. de la care au trecut la stat în baza Decretului nr. 92/1950, din lista anexă a acestui act.
Prin sentinţa civilă nr. 413 din 21 februarie 2006, irevocabilă, Judecătoria Călăraşi a constatat că preluarea acestor imobile s-a făcut fără titlu valabil.
Potrivit celor reţinute în raportul de expertiză efectuat în cauză, din suprafaţa totală de 2.231,28 mp teren revendicată de reclamantă, doar pârâta SC B. SA Călăraşi a opus acesteia un titlu de proprietate pentru 1.792,27 mp (certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor), iar în ce priveşte restul suprafeţei de 439,01 mp teren, pârâta D.G.F.P. Călăraşi şi Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor nu au exhibat nici un titlu de proprietate, anexa nr. 9 a H.G. nr. 2060/2004 vizând doar clădirea situată pe teren, nu şi terenul. Relaţiile comunicate de Primăria Municipiului Călăraşi au pus în evidenţă faptul că această din urmă suprafaţă de teren nu este inclusă în domeniul public sau privat al unităţii administrativ-teritoriale indicate.
Referindu-se la inadmisibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun, invocată de pârâta D.G.F.P. Călăraşi, în condiţiile în care exista posibilitatea despăgubirii reclamantei pe calea legii speciale, de care autorul acesteia a şi uzat, tribunalul a reţinut că acţiunea în revendicare este admisibilă şi după apariţia Legii nr. 10/2001 pentru următoarele considerente.
Dispoziţiile art. 21 din Constituţia României consacră accesul liber la justiţie, ca drept fundamental, prevăzut, de altfel, şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Demersul reclamantei trebuie să aibă în vedere atât art. 41 din legea fundamentală, cât şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţia menţionată.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care s-a instituit o procedură administrativă de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat fără titlu, nu înlătură dreptul persoanelor care se consideră îndreptăţite la aplicarea măsurilor reparatorii să solicite instanţelor judecătoreşti şi compararea dreptului lor cu cel al persoanei căreia statul i-a transferat, cu titlu gratuit, bunuri. Acest drept nu are ca efect instituirea unei vocaţii duble la repararea prejudiciului creat prin preluarea bunului de către stat.
Pe fond, tribunalul a reţinut că, titlul de proprietate al reclamantei este mai vechi decât cel al pârâtei şi provine de la o persoană care a avut la rândul său calitatea de proprietar. Titlul de proprietate al pârâtei SC B. SA Călăraşi provine de la un subiect de drept (Statul Român), în patrimoniul căruia imobilul litigios a intrat fără titlu valabil, în baza dispoziţiilor neconstituţionale ale Decretului nr. 92/1950.
Cum titlul autorului pârâtei SC B. SA Călăraşi a fost considerat - prin hotărâre judecătorească irevocabilă - ca nefiind valabil, întrucât preluarea imobilului a fost făcută abuziv, cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale la acea dată, rezultă că nici titlul acestei pârâte nu poate fi considerat valabil. Partea în cauză nu poate invoca în favoarea sa, pentru a obţine respingerea acţiunii în revendicare, buna ei credinţă la data obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, cât timp buna-credinţă a dobânditorului nu poate constitui o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate sau un motiv de preferinţă a titlului exhibat.
În raport de cele prezentate mai sus, tribunalul, potrivit art. 480 C. civ., a dat preferinţă titlului de proprietate, mai bine caracterizat, înfăţişat de reclamantă şi a omologat raportul de expertiză întocmit în cauză, reţinând că acesta face parte integrantă din hotărâre.
Împotriva sentinţei tribunalului, pârâtele D.G.F.P. Călăraşi şi SC. B. SA Călăraşi au declarat apel.
Prin Decizia nr. 893/ A din l6 decembrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile pârâtelor şi a schimbat în tot sentinţa tribunalului în sensul respingerii acţiunii, pentru considerentele ce urmează.
Anterior prezentei acţiuni în revendicare, tatăl reclamantei O.N.Ş., în baza Legii nr. 10/2001, pentru restituirea imobilelor în litigiu, a depus la Primăria Municipiului Călăraşi notificările din 2001 cărora li s-a dat curs cmiţându-se dispoziţiile din 28 martie 2005, prin care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent.
Aceste dispoziţii au fost contestate în instanţă de reclamantul O.N.Ş. Pe parcursul judecăţii, intervenind decesul acestui reclamant, cererea a fost însuşită de moştenitoarea acestuia, O.G.V.
Litigiul a fost finalizat prin sentinţa nr. 73 din 19 ianuarie 2007, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, care a admis în parte cererea reclamantei O.V., dispunând modificarea valorii echivalente a imobilului compus din teren în suprafaţă de 249,82 mp, situat în Călăraşi, jud. Călăraşi, stabilită la art. 1 din Dispoziţia din 28 martie 2005, de la 38.500 lei la 74.446 lei şi a imobilului compus din teren în suprafaţă de 1.981,46 mp şi construcţii, situate în Călăraşi, stabilită în art. 1 din Dispoziţia din 28 martie 2005, de la 24.350 lei la 929.122,58 lei.
În litigiul de faţă, instanţa de apel a reţinut că în mod greşit tribunalul nu a cercetat modul în care s-a derulat procedura administrativă urmată de autorul reclamantei în condiţiile legii speciale, aspect important în verificarea măsurii în care prejudiciul creat persoanei îndreptăţite, ca urmare a preluării abuzive a imobilelor în litigiu, a fost în mod just reparat.
Legat de acest aspect, instanţa a reţinut că reclamanta a beneficiat de o reparaţie echitabilă, că despăgubirile care i-au fost acordate prin hotărâre judecătorească, în baza Legii nr. 10/2001, nu sunt disproporţionate faţă de prejudiciul suferit prin naţionalizarea imobilului, astfel încât aceasta nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa a mai reţinut că dreptul intern a permis o înlăturare completă a consecinţelor încălcării dreptului de proprietate recunoscut şi prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi prin protocoalele sale, aceasta deoarece dobândirea de către stat a bunurilor autorilor reclamantei, iar ulterior de terţe persoane juridice nu a fost combinată cu lipsa de despăgubiri (în speţă, acestea raportându-se la valoarea stabilită de un expert tehnic de specialitate, cenzurată de o instanţă de judecată prin reevaluarea despăgubirilor).
În considerentele deciziei instanţa a motivat că, în speţă, trebuie avut în vedere şi faptul că parte din terenul revendicat a făcut obiectul unor acte juridice civile, producând efecte faţă de terţi, caz în care trebuie respectat principiul securităţii raporturilor juridice, astfel încât să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta D.G.F.P. Călăraşi, instanţa a reţinut că tribunalul, referindu-se la terenul de 439,01 mp situat în Călăraşi, a vizat şi terenul de sub construcţia administrată de această pârâtă, expetul tehnic precizând că această suprafaţă de teren este ocupată de D.G.F.P. Călăraşi.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta O.V.G., criticând-o ca fiind nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Prin criticile formulate recurenta reclamantă reproşează instanţei de apel că:
- desfiinţând în tot sentinţa, instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare cu încălcarea normelor procedurale privind contradictorialitatea şi publicitatea;
- instanţa nu a analizat în considerente nici un element al revendicării prin comparare de titluri;
- instanţa nu a ţinut seama de faptul că dispoziţiile din 28 martie 2005, emise în baza Legii 10/2001, au fost revocate de Municipiul Călăraşi prin Primar, astfel că, la data formulării acţiunii în revendicare, nu mai exista nici o dispoziţie valabilă pentru acordarea de măsuri reparatorii.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelurilor şi menţinerii sentinţei tribunalului.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine că acesta nu este fondat.
Aşa cum în mod corect instanţa de apel a reţinut în decizia atacată, reclamanta, pentru imobilul din litigiu, anterior formulării prezentei acţiuni, a solicitat măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, iar prin sentinţa civilă nr. 73 din 19 ianuarie 2007, definitivă şi irevocabilă, Tribunalul Călăraşi a majorat despăgubirile stabilite prin dispoziţiile din 28 martie 2005, emise de unitatea deţinătoare. Aceste despăgubiri majorate sunt proporţionale cu prejudiciul suferit prin naţionalizarea imobilului şi reprezintă o garanţie a dreptului de proprietate întrucât imobilul nu se mai putea restitui în natură. Ele nu contravin celor statuate prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul că legea specială derogă de la legea generală.
Motivarea din decizia recurată nu poate duce decât la concluzia că acţiunea în revendicare formulată a fost analizată doar sub aspectul temeiniciei nu şi al inadmisibilităţii ci. De altfel, în dispozitivul deciziei s-a menţionat că acţiunea s-a respins ca neîntemeiată.
De asemenea, pronunţând soluţia de respingere a acţiunii, instanţa a ţinut scama şi de aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala, la rândul sau, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. In această situaţie este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice. În speţă s-a concluzionat că admiterea acţiunii în revendicare ar contraveni principiului securităţii raporturilor juridice. Acesta este şi motivul pentru care instanţa nu a mai procedat la compararea titlurilor prezentate.
S-a ţinut scama şi de principiul electa una via non datur recursus ad alteram în virtutea căruia partea care are cel puţin două căi de realizare a unui drept pretins trebuie să opteze pentru exercitarea uneia dintre ele.
Raţiunea acestui principiu este aceea de a preîntâmpina obţinerea unei duble reparaţii. Or reclamanta, după ce a obţinut măsurile reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, prin hotărâre irevocabilă, prin acţiunea de faţă tinde să obţină şi restituirea în natură a imobilului în urma comparării titlurilor de proprietate.
Este irelevantă şi susţinerea potrivit căreia dispoziţiile emise în baza Legii nr. 10/2001 au fost revocate, din moment ce prin Decizia irevocabilă nr. 73/2007 s-au stabilit despăgubirile la care are dreptul reclamanta pentru imobilul solicitat.
Faţă de aceste considerente recursul se priveşte ca nefondat şi se va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta O.V.G. împotriva Deciziei nr. 893/ A din 16 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1669/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1592/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
