ICCJ. Decizia nr. 1629/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1629/2010
Dosar nr. 1340/2/2008
Şedinţa publică de la 10 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 iunie 2001 reclamantul M.P. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Asociaţia Crescătorilor de Albine din România, anularea deciziei nr. 504 din 14 iunie 2001 emisă de pârâtă şi restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, B-dul Ficusului, iar în subsidiar, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri în echivalent.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că imobilul solicitat situat la adresa menţionată, compus din teren de 600 mp şi construcţie de 89 mp, proprietatea părinţilor săi - M.G. şi M.V., a fost expropriat prin Decretul nr. 262/1974, terenul fiind dat în folosinţa pârâtei pe durată nedeterminată.
Prin precizările formulate la data de 20 februarie 2002, pârâta Asociaţia Crescătorilor de Albine din România a arătat că terenul în litigiu a trecut, urmare a exproprierii, în proprietatea Statului Român, pârâta având doar folosinţa acestuia, statului revenindu-i deci toate obligaţiile şi drepturile decurgând din calitatea de proprietar.
Prin sentinţa nr. 167 din 26 noiembrie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâta la plata de despăgubiri în sumă de 1.394.800 lei reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 600 mp situat în Bucureşti, str. Ficusului, sector 1. Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere referitoare la anularea deciziei nr. 506 din 14 iunie 2001, precum şi cele privind restituirea în natură a terenului şi a casei de locuit.
Prin încheierile din camera de consiliu din 31 ianuarie 2003 şi 21 februarie 2003 aceeaşi instanţă a admis cererile reclamantului şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinţei susmenţionată în sensul că pârâta a fost obligată la plata sumei de 1.394.248.800 lei şi nu la 1.394.248 lei, cum din eroare s-a trecut.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că pe terenul revendicat de reclamant, expropriat de stat, s-a construit Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Apicultură, iar casa de locuit ce a aparţinut părinţilor reclamantului a fost demolată, caz în care, în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pârâta avea obligaţia să facă reclamantului o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Apelul declarat de pârâtă împotriva susmenţionatei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 228 din 14 mai 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 2458 din 29 martie 2005, a admis recursul declarat de pârâtă şi a casat decizia curţii de apel, trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
S-a reţinut că pârâta a invocat, pentru prima dată în recurs, lipsa calităţii procesuale pasive şi cum critica este de ordine publică, putând fi invocată pe tot parcursul procesului, pentru a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 152 din 19 aprilie 2006, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului, reţinând că, în raport de dispoziţiile cuprinse în cap. II, teza I-a din H.G. nr. 498/2003, dar şi de obiectul judecăţii - contestaţie împotriva deciziei emisă de pârâtă - aceasta are legitimare procesuală pasivă în cauză.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul şi pârâta, cale de atac soluţionată prin decizia nr. 5233 din 27 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
A fost respins ca inadmisibil recursul reclamantului, declarat omisso medio (fără exercitarea, în prealabil, a căii de atac a apelului) şi admis recursul pârâtei împotriva deciziei atacate care a fost casată iar cauza trimisă pentru rejudecare apelului la Curtea de Apel Bucureşti.
S-a reţinut că instanţa de apel a nesocotit îndrumările deciziei de casare date într-un prim ciclu procesual de a examina excepţia formulată de pârâtă şi nici nu s-a pronunţat cu privire la calitatea de unitate deţinătoare a Primăriei municipiului Bucureşti, individualizată ca atare de pârâtă.
Invocându-se dispoziţiile art. 9 şi 20 din Legea nr. 10/2001 respectiv art. 22 după republicare s-a reţinut că cerinţa impusă unităţii ce are obligaţia de a primi şi soluţiona notificarea nu este doar aceea de a fi persoană de drept public, ci este necesar ca ea să deţină bunul solicitat şi să aibă obligaţia de a stabili măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.
Or, în raport de susţinerile pârâtei care constant a invocat că terenul în dispută i-a fost transmis numai în folosinţă, plătind anual o taxă de folosinţă şi că din această poziţie nu are nici obligaţia şi nici dreptul de a soluţiona notificarea, dar şi că nu se încadrează între unităţile considerate deţinătoare de imobile preluate în mod abuziv de stat, fiind o persoană juridică de drept privat, o organizaţie profesională nonprofit, instanţa de apel avea obligaţia analizării acestor aspecte raportat la lipsa de legitimare procesuală invocată.
De asemenea, instanţa de apel nu a analizat nici critica privind obligarea sa la plata de despăgubiri către reclamant, deşi faţă de modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 şi abrogarea art. 24 alin. (2) din lege, măsurile reparatorii ce pot fi acordate persoanei îndreptăţite sunt cele prevăzute de art. 26 din legea republicată, între care însă nu figurează şi aceea a despăgubirilor băneşti la care recurenta a fost obligată.
În rejudecare, prin decizia nr. 793 din 28 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, reţinând în esenţă că, în raport de actele constitutive ale entităţii pârâte, aceasta este o instituţie de utilitate publică cu personalitate juridică, ceea ce justifică legitimarea sa procesuală, în calitate de deţinătoare a imobilului pretins în prezenta procedură.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta criticând-o pentru nelegalitate, sens în care reiterând criticile privind statutul său juridic - persoană juridică de drept privat, a arătat că nu are atribuţiuni (drepturi şi obligaţii) în procedura legii speciale şi nici nu deţine bunul în patrimoniul său, prin urmare nu-i incumbă obligaţia stabilită de instanţe.
Recursul este fondat potrivit consideraţiilor ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, persoana îndreptăţită va notifica în termenul de 6 luni, ulterior prelungit, de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar potrivit art. 25 din lege, în termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură ori, potrivit art. 26 din aceeaşi lege, a măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite.
Prin urmare, în aplicarea Legii nr. 10/2001, entitatea obligată să primească şi să soluţioneze notificarea nu este numai proprietarul bunului solicitat, ci şi deţinătorul acestuia, accepţiune reţinută în însăşi cuprinsul legii. Or, deţinător în sensul normelor evocate este şi cel care are un drept de folosinţă.
Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 adoptate în interpretarea şi aplicarea unitară a legii speciale, cu referire la dispoziţiile legale evocate, definesc unitatea deţinătoare ca fiind entitatea cu personalitate juridică ce exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, fie entitatea cu personalitate juridică ce are înregistrat bunul în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care acesta apare a fi înregistrat sau deţinut.
Fiind o entitate cu personalitate juridică, cu patrimoniu propriu, care deţine bunul pretins în prezenta procedură, chiar cu titlu de folosinţă, bun preluat abuziv de stat, pârâta are calitatea de „unitate deţinătoare” pretinsă de legea specială pentru a dispune relativ la măsurile reparatorii prevăzute de lege.
Această calitate derivă totodată şi din calitatea pârâtei de emitentă a dispoziţiei/actului administrativ atacat în cauză, motiv pentru care şi din această perspectivă pârâta are calitatea procesuală pasivă şi stă în proces, în exerciţiul atribuţiilor conferite de lege.
Ca urmare, se constată ca nefondate criticile pârâtei invocate sub aspectul analizat, reţinându-se însă că, în raport de dispoziţiile Legii nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor, imperative şi de imediată aplicare, măsurile reparatorii prin echivalent ce pot fi acordate în cauză, faţă de cadrul procesual astfel cum acesta a fost fixat de reclamant (Legea nr. 10/2001), nu pot fi decât cele prevăzute în normele sale şi nu despăgubirile băneşti, modalitate de reparaţie ce nu este prevăzută de legea specială.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi admis în limitele celor reţinute în dispozitivul prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Asociaţia Crescătorilor de Albine din România împotriva deciziei nr. 793 din 28 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia şi în parte sentinţa nr. 1671 din 26 noiembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul că obligă pârâta să facă propunere de acordare a titlurilor de despăgubire în limita sumei de 1.394.248.800 lei, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 600 mp, situat în Bucureşti, str. Ficusului, sector 1.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1627/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1641/2010. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
