ICCJ. Decizia nr. 1723/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1723/2010
Dosar nr. 3575/103/2008
Şedinţa publică din 12 martie 2010
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 44 din 22 ianuarie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 3575/103/2008, Tribunalul Neamţ, secţia civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul I.N.E.P. din M.I.R.A., în contradictoriu cu pârâtul N.N.
În motivarea sentinţei, s-a arătat că acţiunea este nefondată deoarece, pentru restrângerea unui drept constituţional - dar şi de drept comunitar, după aderarea României la Uniunea Europeană - al pârâtului, cum este cel la liberă circulaţie, reclamantul nu a produs decât dovezi indirecte, provenind tot de la pârât, constând în declaraţia că ar fi fost reţinut de autorităţile italiene datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada şederii în Italia.
În raport de Directiva nr. 38/2004/ CE, limitarea exercitării dreptului la liberă circulaţie al cetăţenilor români în teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene poate fi dispusă doar pentru raţiuni de ordine publică, securitate naţională ori sănătate publică, constatate într-o decizie de expulzare.
În lipsa unei astfel de dovezi, este ilegală restrângerea dreptului la liberă circulaţie în străinătate a unui cetăţean al Uniunii Europene, fără a se proba că, anterior, i-a fost instituită pârâtului o interdicţie de şedere pe teritoriul statului italian, a conchis prima instanţă.
Apelul declarat de către reclamant împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin Decizia nr. 83 din 22 iulie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, cu consecinţa anulării sentinţei şi reţinerii cauzei^spre rejudecare, fixându-se un termen de judecată în acest sens.
În motivarea deciziei, s-a arătat că hotărârea primei instanţe este lovită de nulitate, deoarece judecarea cauzei s-a făcut în lipsa procurorului a cărui participare obligatorie este prevăzută de art. 37 pct. 7 din Legea nr. 248/2005.
Rejudecând în fond, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a reţinut că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 11 septembrie 2008, pe motiv de comportament antisocial, fiind arestat de autorităţile italiene pentru furt, fals de identitate şi emigrare clandestină.
După data de 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, dispoziţiile Legii nr. 248/2005 şi-au restrâns incidenţa doar la returnările din statele nemembre ale Uniunii Europene, deci nu sunt aplicabile speţei.
De asemenea, acordul ratificat prin Legea nr. 137/1997 a fost respectat în momentul în care, fără formalităţi, statul român a readmis intrarea pârâtului în ţară; prin urmare, nu se mai pot extinde dispoziţiile acestuia şi asupra eventualelor proceduri ce ar putea fi exercitate ulterior de autorităţile române, aplicabilitatea sa încetând în momentul intrării în ţară a cetăţeanului repatriat.
Pe de altă parte, limitările prevăzute de art. 22 din Directiva nr. 38/2004/ CE la exerciţiul dreptului la liberă circulaţie i s-au aplicat deja pârâtului de către autorităţile italiene prin luarea măsurii expulzării sale din Italia, cumulativă cu interzicerea dreptului de a mai intra în această ţară timp de 5 ani de la data efectivă a expulzării.
Prin urmare, măsura solicitată de reclamantă în cauză nu poate fi dispusă de către instanţă, întrucât nu-şi găseşte temeiul pe actul normativ invocat (Legea nr. 248/2005) şi apare ca o dublă sancţiune, fapt neacceptat nici de legislaţia naţională, nici de cea comunitară.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul I.N.E.P. din cadrul M.A.I., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel a menţinut în mod greşit soluţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în judecată, deoarece pârâtul se află într-una dintre situaţiile prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/ CE, reprezentând un pericol pentru ordinea publică.
Astfel, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că pe timpul şederii pe teritoriul Italiei, pârâtul a avut un comportament antisocial, motiv pentru care s-a dispus măsura interzicerii intrării sale pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de până la 5 ani, sub sancţiunea executării pedepsei privative de libertate, conform Decretului emis de autorităţile italiene.
Recurentul a făcut referire şi la H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, în care se prevede că autorităţile judecătoreşti urmează a pronunţa o decizie vizând interzicerea deplasării în Italia a cetăţenilor expulzaţi, pentru o perioadă determinată, la cererea instituţiei - reclamante din prezenta cauză.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Recurentul - reclamant nu a indicat temeiul de drept al căii de atac exercitate, însă, din dezvoltarea motivelor de recurs este posibilă încadrarea acestora în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se aplicarea greşită a legislaţiei naţionale, a celei comunitare şi a jurisprudenţei C.J.C.E. în materia liberei circulaţii a persoanelor.
Cererea dedusă judecăţii, având ca obiect restrângerea exerciţiului dreptului pârâtului la liberă circulaţie pe teritoriul statului italian de unde a fost returnat la 11 septembrie 2008, conform talonului întocmit de lucrătorul I.G.P.F., în baza Acordului de readmisie dintre România şi Italia, ratificat prin Legea nr. 173/1997, are ca temei juridic dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevăd posibilitatea restrângerii exerciţiului dreptului la liberă circulaţie, cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Potrivit acestei norme, „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani."
Din formularea normei incidente în cauză se deduce că măsura solicitată a fi dispusă de instanţă nu este obligatorie prin însuşi faptul returnării persoanei şi, pe de altă parte, că simpla împrejurare a readmisiei unui cetăţean român nu este suficientă pentru adoptarea unei astfel de măsuri.
Aşadar, necesitatea adoptării sale este la latitudinea instanţei de judecată, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, măsura având un caracter individual, după cum, în mod corect a relevat instanţa de apel.
Aceeaşi concluzie se poate desprinde şi în legătură cu H.G. nr. 1347/2007, la care se face referire prin motivele de recurs, care nu poate impune instanţei obligaţia de a interzice deplasarea cetăţenilor expulzaţi din Italia, fără o apreciere a conduitei individuale a fiecărui cetăţean.
O asemenea interpretare a textului este singura posibilă pentru a da eficienţă acestuia, ca fiind compatibil cu legislaţia comunitară lata sensu, respectiv cu art. 18 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (T.C.E.) şi Directiva nr. 2004/38/ CE a Parlamentului European şi a Consiliului European din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, nu mai puţin, cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, în cazul contrar, al neconcordanţei cu dreptul comunitar, impunându-se înlăturarea normei interne, în virtutea preeminenţei dreptului comunitar consacrat prin art. 11 alin. (2), art. 20 şi 148 alin. (2) din Constituţie.
Din această perspectivă, în mod corect instanţa de apel s-a raportat la legislaţia comunitară şi la jurisprudenţa C.J.C.E. creată în interpretarea acesteia, în primul rând, chiar în cauza Jipa (C - 33/2007, hotărârea din 10 iulie 2008), din care se desprind criteriile pe baza cărora s-ar putea dispune o măsură de restrângere a exerciţiului dreptului la liberă circulaţie a unui cetăţean european.
Astfel, este cert că pârâtul, ca cetăţean român, beneficiază de statutul de cetăţean al Uniunii Europene în termenii art. 17 parag. 1 T.C.E. şi se poate prevala de drepturile aferente unui asemenea statut, inclusiv în raporturile cu statul de origine.
Dreptul la liberă circulaţie, recunoscut prin art. 18 T.C.E. şi de art. 2 alin. (3) din Protocolul adiţional nr. 4 la C.E.D.O., presupune, în primul rând, dreptul de a intra pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât statul de origine, dar şi dreptul de a-l părăsi pe acesta din urmă.
Acest drept este formulat în termeni expliciţi de art. 2 alin. (3) din Protocolul adiţional nr. 4 la C.E.D.O. şi trebuie dedus şi în contextul jurisprudenţei C.J.C.E., în care s-a statuat că libertăţile fundamentale garantate prin T.C.E. ar fi golite de conţinut dacă statul de origine ar putea, fără motive justificate, să interzică propriilor cetăţeni să iasă de pe teritoriul său cu scopul de a intra pe teritoriul unui alt stat membru. După cum s-a arătat, măsura de restrângere nu ar putea fi dispusă pentru singura împrejurare că respectiva persoană a fost returnată în baza unui acord de readmisie - şi, dealtfel, nici art. 38 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 nu impune acest lucru -, urmând a se circumstanţia în raport de conduita concretă a respectivei persoane, care este de natură a justifica această restrângere şi se relevă ca o măsură necesară, într-o societate democratică, în special pentru securitatea naţională, siguranţa publică şi menţinerea ordinii publice, limitări ce decurg din art. 27 din Directivă, cu respectarea principiului proporţionalităţii (text ce corespunde art. 25 din O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, prin care Directiva a fost transpusă în dreptul intern).
În jurisprudenţa C.J.G.E. s-a statuat că noţiunea de „ordine publică" presupune o ameninţare reală, actuală şi suficient de gravă, de natură a afecta un interes fundamental al societăţii (parag. 22 şi urm. din hotărârea pronunţată în cauza Jipa, anterior menţionată), chiar dacă este vorba despre ordinea publică a unui alt stat decât cel de origine.
Pe baza acestor criterii de apreciere, instanţa de evocare a fondului a conchis, în raport de probele administrate de recurentul - reclamant, reprezentate de decretul Prefectului Provinciei Chieti din 11 septembrie 2008 de îndepărtare a pârâtului de pe teritoriul Italiei şi interzicerea reintrării în ţară pentru o perioadă de 5 ani, că măsura preconizată de reclamant nu este justificată, fiind excesivă în raport cu scopul urmărit, cu atât mai mult cu cât aplicarea acestei măsuri ar echivala cu o inadmisibilă dublă sancţiune.
Înalta Curte nu este în măsură a reevalua situaţia de fapt stabilită pe temeiul probatoriului administrat, date fiind limitele controlului judiciar circumscris cazurilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ., însă apreciază că au fost corect relevate de către instanţa de evocare a fondului condiţiile în care instanţa de judecată poate dispune restrângerea exerciţiului dreptului la liberă circulaţie, pentru considerentele expuse anterior.
Drept urmare, Curtea constată că recursul nu este fondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul I.N.E.P. din cadrul M.A.I., împotriva Deciziei nr. 88 din 30 septembrie 2009 a Cuiţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 12 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1724/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1722/2010. Civil. Partaj judiciar. Recurs → |
|---|
