ICCJ. Decizia nr. 1793/2010. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1793/2010
Dosar nr. 34490/3/2007
Şedinţa publică din 16 martie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 445 din 4 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă (în rejudecarea cauzei după casarea deciziei de apel pronunţate în ciclul procesual anterior şi anularea sentinţei din primul ciclu procesual) s-a respins ca nefondată cererea reclamantei SC F. SRL.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta a înregistrat la O.S.I.M. marca „E.G.”, obţinând astfel protecţie timp de 10 ani pe teritoriul României, în timp ce pârâta a decis înregistrarea emblemei „E.G.” în urma verificărilor efectuate privind disponibilitatea acesteia, deci cu respectarea prevederilor legale în materie, ulterior procedând la schimbarea denumirii societăţii „SC R.P. SRL” în „SC E.G.G. SRL”. Potrivit prevederilor legale în materie, care diferenţiază emblema de marcă, pârâta a procedat legal la înregistrarea emblemei sale, conform prevederilor Legii nr. 26/1990, fără a săvârşi ulterior fapte care să poată fi încadrate între cele prevăzute de art. 35 din Legea nr. 84/1998.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că instanţa de fond a interpretat restrictiv noţiunea de contrafacere şi nu a respectat principiul opozabilităţii unei mărci anterioare la înregistrarea, respectiv folosirea unui însemn cu titlu de nume comercial, că nu este necesară stabilirea unor acte concrete de folosire a numelui comercial, simpla sa înregistrare constituind un act de contrafacere a mărcii anterioare, cu atât mai mult cu cât din probe rezultă că pârâta foloseşte denumirea „E.G.” pentru a-şi identifica activitatea sau produsele pe care le comercializează. Susţine, de asemenea, că în mod greşit a fost respinsă cererea de daune cominatorii de 3.000 lei pe zi de întârziere, deoarece numai prin constrângerea debitoarei pe această cale s-ar realiza scopul urmărit şi anume ocrotirea dreptului de proprietate intelectuală.
Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa şi a admis în parte cererea reclamantei SC F. SRL, interzicând pârâtei utilizarea în activitatea sa comercială a numelui comercial şi a emblemei „E.G.”. A respins cererea reclamantei privind acordarea daunelor cominatorii ca inadmisibilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că pârâta este constituită ca societate comercială din anul 2002, că prestează servicii de alimentaţie publică prin restaurantul „E.G.” deschis în Bucureşti, că a folosit şi foloseşte în continuare semnul „E.G.” atât cu titlul de nume comercial, cât şi ca emblemă. În aceste condiţii numele comercial a intrat în conflict cu o marcă anterioară, în cauză fiind dovedită folosirea cu titlu de marcă a numelui comercial „E.G.”. De asemenea, instanţa a reţinut că reclamanta a notificat pârâta cu privire la calitatea sa de titular al mărcii „E.G.”, solicitându-i încetarea folosirii semnului şi că după primirea acestei notificări s-a produs schimbarea denumirii societăţii din SC R.P. SRL în SC E.G. Group SRL, ceea ce denotă intenţia de acaparare a unui segment de piaţă prin folosirea denumirii identice a mărcii.
În ceea ce priveşte daunele cominatorii, instanţa de apel a apreciat că acestea reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului pentru executarea unei obligaţii decurgând dintr-un titlu executoriu, inclusiv dintr-o hotărâre judecătorească, astfel încât raportat la cauza de faţă cererea este inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta.
Recursul reclamantei vizează greşita interpretare a dispoziţiilor art. 5803 C. proc. civ. raportat la Decizia XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susţinând că această din urmă decizie îşi produce efectele şi după apariţia Legii nr. 459/2006, cererea de acordare a daunelor cominatorii fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1075 C. civ.
Pârâta SC E.G.G. SRL a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 26/1990 şi Legii 84/1998, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că prin decizia pronunţată instanţa de apel a confundat drepturile conferite pe de o parte de Legii nr. 26/1990 cu privire la emblema comercială şi pe de altă parte de Legea nr. 84/1998 cu privire la marcă, nesurprinzând distincţia dintre cele două şi lipsa legăturii dintre acestea. Arată că înregistrarea emblemei s-a realizat în conformitate cu prevederile Legii nr. 26/1990, verificarea disponibilităţii emblemei fiind efectuată de Oficiul Registrului Comerţului în raport de emblemele deja înregistrate şi nu în raport de mărcile existente, iar de la data înscrierii acesteia la registrul comerţului societatea comercială SC E.G.G. SRL a dobândit dreptul de folosinţă exclusivă asupra emblemei. Pentru aceste considerente a apreciat că înregistrarea emblemei a îndeplinit condiţiile prevăzute de lege, fiind disponibilă, distinctivă şi licită, astfel încât nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. 25 din Legii nr. 26/1990.
Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed:
Critica formulată de reclamantă, ce poate fi încadrată formal în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 5803 C. proc. civ., nu poate fi primită.
Doctrina şi jurisprudenţa au admis, chiar în lipsa unei reglementări cadru în acest sens, posibilitatea obligării la plata de daune cominatorii a debitorului obligaţiei de a face, care presupune faptul său personal şi care au ca scop să înfrângă rezistenţa acestuia prin ameninţarea pe care o reprezintă cumularea lor pe o unitate de timp ce nu este de la început determinată.
În mod corect instanţa de apel a reţinut că în prezent sediul reglementării vizând executarea silită a obligaţiilor de a face sau a nu face izvorâte dintr-un titlu executoriu este reprezentat de Secţiunea a IV-a din Capitolul VI al Codului de procedură civilă, în cuprinsul căruia se regăseşte şi art. 5803 care, în alin. (5), prevede că pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în această normă nu se pot acorda daune cominatorii, unica procedură posibilă în cauza de faţă fiind aplicarea unei amenzi civile în condiţiile prescrise de text.
Decizia XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii, prin care s-au socotit admisibile cererile de acordare a daunelor cominatorii şi după intrarea în vigoare a dispoziţiilor 5803 C. proc. civ., nu-şi mai poate produce efectele în condiţiile modificării dispoziţiilor procedurale prin Legea nr. 459/2006, intervenită după pronunţarea acesteia.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte observă că pentru prima dată în recurs reclamanta a înţeles să precizeze temeiul juridic al acordării daunelor cominatorii ca fiind dispoziţiile art. 1075 C. civ., iar nu dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 1075 C. civ., care consacră executarea indirectă a obligaţiilor, orice obligaţie de a face sau a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului.
Prin urmare, această modalitate de executare constă în obligarea debitorului care nu a executat integral, în mod corespunzător sau la timp, la plata de daune-interese pentru a repara prin echivalent prejudiciul suferit de creditor.
În speţă, nefiind făcută dovada că şi după rămânerea irevocabilă a hotărârii pârâta va folosi în continuare denumirea „E.G.”, ceea ce ar echivala cu o neexecutare a obligaţiei de a nu face, dispoziţiile art. 1075 C. civ. nu sunt aplicabile.
Pentru aceste considerente, recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.
Nici criticile formulate de pârâtă, vizând greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 26/1990 şi ale Legii nr. 84/1998, nu pot fi reţinute.
Principala susţinere a recurentei-pârâte a constat în faptul că sintagma „E.G.” reprezintă şi este folosită ca emblemă, derivând din denumirea societăţii, respectiv SC E.G.G. SRL, emblemă ce este aplicată doar la intrarea în restaurantul propriu, cu specific grecesc, iar nu şi pe produse.
Potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Legii nr. 26/1990, emblemele vor putea fi folosite pe panouri de reclamă oriunde ar fi aşezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii şi în orice alt mod, numai dacă vor fi însoţite în mod vizibil de firma comerciantului.
În continuare, alin. (3) stabileşte caracterele cu care vor fi scrise emblema şi firma, în condiţiile în care emblema cuprinde o denumire.
Or, din probele administrate în cauză rezultă în mod indubitabil că recurenta-pârâtă nu a folosit emblema în condiţiile prevăzute de lege.
Înregistrarea legală a emblemei, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 26/1990, respectiv îndeplinirea condiţiilor privind caracterul distinctiv, licit şi de disponibilitate, nu scuteşte pârâta de îndeplinirea obligaţiilor legale cu privire la modalitatea de folosire a acesteia.
În aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel a reţinut că din perspectiva dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 84/1998 numele comercial poate intra în conflict cu o marcă anterioară, atunci când semnul ce constituie numele comercial sau emblema este folosit asemenea unei mărci, pentru identificarea provenienţei produselor sau serviciilor.
Înalta Curte observă că nu însăşi înregistrarea numelui comercial sau a emblemei este de natură să aducă atingere drepturilor dobândite asupra unei mărci anterioare, ci modul de utilizare a acesteia în activitatea comercială, în condiţiile în care norma se referă expres la folosirea semnului ce constituie un element de identificare a comerciantului.
Analizând probele administrate în cauză, respectiv planşele fotografice de la filele 23-24 din Dosarul nr. 3363/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, se constată că semnul „E.G.” este alăturat denumirii „Restaurant”, scris cu aceleaşi caractere, pe faţada clădirii ce marchează intrarea în restaurant.
Principiile de drept stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în aprecierea conflictului dintre marcă şi nume comercial (emblemă) sunt aplicabile în speţă, scopul articolului 5 alin. (1) din Directiva Consiliului Europei nr. 89/104/EEC, transpus în legislaţia română prin dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, fiind acela de a proteja funcţia mărcii de indicare a originii comerciale.
În toate situaţiile în care o marcă anterioară intră în conflict cu un semn folosit în activitatea comercială de către un terţ, se aplică regulile art. 35, indiferent dacă semnul este nume comercial sau nu, tocmai pentru a se putea evita producerea unui risc de confuzie între titularul mărcii şi cel care foloseşte semnul.
Chiar şi atunci când semnul nu este fixat pe produsul oferit în mod efectiv spre comercializare, există o folosire a acestuia „în legătură cu bunurile sau serviciile” în sensul Directivei, atunci când un terţ foloseşte semnul într-un asemenea mod încât se stabileşte o legătură între semnul care constituie numele comercial al terţului şi bunurile comercializate sau serviciile pe care le prestează.
În situaţia în care semnul este un nume comercial trebuie avute în vedere prevederile art. 6 din Directivă (corespunzător art. 38 din legea română), care impun condiţia suplimentară a verificării loialităţii folosirii semnului.
Or, în cauză s-a făcut dovada că la 24 septembrie 2004 reclamanta a notificat pârâta cu privire la calitatea sa de titular al mărcii „E.G.”, solicitându-i încetarea folosirii semnului. După emiterea notificării se poate concluziona că pârâta a folosit numele comercial şi emblema cu ignorarea drepturilor reclamantei asupra mărcii, de existenţa căreia fusese anterior înştiinţată.
Instanţa are obligaţia de a trata numele comercial ca pe orice semn distinctiv şi de a stabili dacă prin modul de folosire al acestuia de către recurenta-pârâtă, acesta putea fi perceput ca şi marcă pentru serviciile oferite clienţilor.
Numele comercial identifică comerciantul, în mod direct, în relaţiile sale cu clienţii şi partenerii de afaceri, iar marca identifică comerciantul prin prisma produselor şi serviciilor acestuia, individualizându-l în raport cu alţi comercianţi.
În cazul serviciilor, marca este acel semn pe care comerciantul îl aduce la cunoştinţa consumatorului, pe orice cale, pentru a realiza în acest fel o asociere între serviciul oferit şi un anumit semn distinctiv, altul decât numele comercial.
Aşa fiind, în mod corect instanţa de apel a apreciat că folosirea cu titlu de marcă de către pârâtă a semnului „E.G.” nu este conformă cu practicile loiale, motiv pentru care cererea în contrafacere este întemeiată.
Pentru considerentele ce preced, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat şi recursul declarat de pârâtă, cu consecinţa menţinerii ca legală a deciziei instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC F. SRL şi pârâta S.C. E.G. GRUP S.R.L. împotriva deciziei nr. 14/ A din 22 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1789/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1794/2010. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
