ICCJ. Decizia nr. 1972/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1972/2010
Dosar nr. 10.565/3/2008
Şedinţa publică din 23 martie 2010
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 19 martie 2008, reclamantele T.I. şi N.F., au solicitat instanţei – în contradictoriu cu Primăria comunei Baloteşti, judeţul Ilfov şi Primarul comunei Baloteşti – să dispună obligarea pârâţilor la restituirea, pe vechiul amplasament, a terenului în suprafaţă de 5000 mp, din fosta moşie Preoţeşti - Petreşti, situat în intravilanul comunei Baloteşti.
În motivarea cererii, întemeiată pe dispoziţiile art. 948, art. 969, art. 1199 şi art. 1200 pct. 4 C. civ., reclamantele au arătat că terenul a aparţinut autorului lor, I.G.P., care l-a achiziţionat prin Convenţia nr. 7901 din 23 mai 1945, ulterior nemişcătorul fiind „confiscat" de Statul Român şi preluat, fără titlu.
La 2 iunie 2008, reclamantele şi-au precizat cererea arătând că aceasta este o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâţi şi a Consiliului local al comunei Baloteşti, jud. Ilfov, precum şi a Statului Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1205 din 3 iulie 2008, a respins acţiunea, ca inadmisibilă, în raport cu dispoziţiile speciale ale Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 33/1994.
Astfel, se reţine, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, imobilele preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Or, se mai arată, odată cu intrarea în vigoare a Legilor speciale nr. 18/1991 şi nr. 10/2001, pentru toate imobilele care se circumscriu domeniului lor de aplicare, persoanele îndreptăţite pot obţine restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, numai în condiţiile reglementate de actele normative în discuţie, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie repararea prejudiciului cauzat, incidenţa dreptului comun fiind, în aceste situaţii, exclusă.
Apelul declarat, împotriva acestei hotărâri, de către reclamante, a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care, prin Decizia nr. 85/A din 10 februarie 2009, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că, fără a administra nicio probă cât priveşte identificarea imobilului revendicat şi regimul său juridic, prima instanţă a soluţionat cauza pe excepţie, soluţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare fiind analizată în abstract.
Pentru ca reclamantele să nu fie prejudiciate, în sensul de a beneficia de dublul grad de jurisdicţie, s-a apreciat că instanţa fondului este cea care trebuie să verifice ce demersuri au fost efectuate de acestea în vederea restituirii terenului în natură, dacă s-au formulat cereri în acest scop, dar şi modalitatea de preluare a imobilului în raport de momentul exproprierii, respectiv anul 1943.
În cauză, a declarat recurs în termen legal, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel pe considerentul greşitei trimiteri a cauzei spre rejudecare, în condiţiile în care atât situaţia de fapt cât şi regimul juridic al terenului erau pe deplin lămurite.
În susţinerea recursului, se invocă şi dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., care „interzice accesul" la o acţiune în constatare, atâta timp cât partea are posibilitatea introducerii unei acţiuni în realizarea dreptului.
Astfel, se arată, este inadmisibilă o acţiune formulată pe dreptul comun atâta timp cât reclamantele aveau deschisă calea prevăzută de Legea nr. 18/1991, act normativ cu caracter special, reparatoriu, care prevede o anumită procedură pentru a se obţine restituirea terenurilor preluate de stat.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.
Pentru a stabili eventualul concurs între legile speciale cu caracter reparatoriu din domeniul imobiliar, în a căror sferă de aplicare ar putea intra terenul în litigiu, şi dreptul comun, instanţa fondului trebuia să clarifice anumite aspecte care sunt de esenţa litigiului, cum ar fii modalitatea şi data la care nemişcătorul a intrat în patrimoniul autorului reclamantelor, data preluării acestuia în proprietatea statului precum şi persoane (fizică sau juridică) de la care imobilul a fost preluat, stabilirea cu exactitate a identităţii dintre imobilul ce a aparţinut autorului I.G.P. şi cel ce a făcut obiect al decretului de expropriere, precum şi regimul juridic pe care îl avea terenul atât la data exproprierii cât şi la momentul formulării cererii de restituire.
În speţă, atât cele învederate prin cererea introductivă cât şi actele depuse la dosar, relevă o serie de neconcordanţe, fără lămurirea cărora instanţa nu poate stabili corect cadrul procesual.
Astfel, terenul apare ca fiind trecut în proprietatea statului, urmare exproprierii operată prin Decizia nr. 26 din 22 decembrie 1943 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a, (dată care plasează preluarea nemişcătorului în afara perioadei de referinţă a legilor speciale privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv) în vreme ce „Convenţia" încheiată între SC M.R. şi autorul reclamanţilor datează din 23 mai 1945, dată ulterioară momentului la care se pretinde că imobilul ar fi fost expropriat (a se vedea f. 11, f. 39 şi f. 101 – dos. 10565/3/2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă).
Ca atare, în mod corect instanţa de control judiciar a reţinut că, fără a identifica terenul în litigiu şi fără a lămuri, prin probe concludente, regimul său juridic, pentru ca în funcţie de aceste elemente să se poată stabili dacă acesta intră în sfera de reglementare a legilor speciale sau poate face obiect al revendicării pe calea dreptului comun, instanţa fondului a soluţionat cauza pe excepţia inadmisibilităţii, fără a se preocupa de stabilirea exactă a cadrului procesual.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia generală a finanţelor publice a municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 85 A din 10 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1968/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1965/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
