ICCJ. Decizia nr. 2127/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2127/2010
Dosar nr. 27465/3/2007
Şedinţa publică din 26 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 678 din 13 iunie 2005 pronunţată în dosarul nr. 1053/2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţiile invocate de pârâţii I.A., Z.C., Z.R., S.G. şi C.V. având ca obiect inadmisibilitatea acţiunii promovate de reclamantul S.I., respectiv lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor.
A respins primul capăt din acţiunea formulată de reclamant, având ca obiect constatarea nelegalităţii şi a lipsei de temei a înscrierii în anexele Decretului nr. 92/1950 a imobilului situat în Municipiul Bucureşti, sector 2, ca fiind îndreptat împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
A respins, ca inadmisibil, capătul doi de acţiune privind revendicarea imobilului.
A respins, ca lipsit de interes, cererea reconvenţională formulată de pârâţi având ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra apartamentelor pe care le ocupă, conform contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Împotriva hotărârii respective, la data de 10 august 2005, a declarat apel reclamantul S.I., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, cale de atac care a fost admisă de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 10/A din 13 ianuarie 2006, prin care s-a anulat hotărârea apelată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, în mod greşit, s-a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere în revendicare promovat de reclamant.
Prin Decizia civilă nr. 2685 din 2 aprilie 2007 pronunţată în dosarul nr. 30211/2/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Z.R., Z.C., S.G., C.V. şi I.A.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de casare a reţinut că imobilul aflat în litigiu nu se mai află în patrimoniul unei persoane juridice, ca unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, ci a fost înstrăinat pârâţilor în baza Legii nr. 112/1995, în raport de care nu mai există o fază administrativă prealabilă, ci este deschisă doar calea acţiunii în revendicare de drept comun.
În urma rejudecării, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 171 din 29 ianuarie 2008 prin care s-au respins, ca neîntemeiate, excepţiile invocate de pârâţi, având ca obiect netimbrarea la valoare a cererii principale, inadmisibilitatea cererii principale şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor.
S-a admis excepţia lipsei de interes a cererii reconvenţionale formulate de pârâţi.
S-a respins, ca lipsită de interes, cererea reconvenţională formulată de pârâţi împotriva reclamantului S.I.
S-a dispus disjungerea cererii principale formulată de reclamant, având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului Statului Român, prin care a fost naţionalizat imobilul aflat în litigiu şi revendicare, acordându-se termen în acest sens pe data de 25 martie 2008.
Împotriva hotărârii respective, la data de 15 mai 2008, au declarat apel pârâţii I.A., Z.N., Z.C. şi C.V., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, cale de atac respinsă, ca nefondată, de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV civilă, prin Decizia civilă nr. 256 din 3 aprilie 2009.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că sunt neîntemeiate primele două motive de apel formulate de către pârâţi, în mod corect prima instanţă respingând ca lipsită de interes cererea reconvenţională formulată de pârâţi, precum şi faptul că, pentru o mai bună administrare a justiţiei, s-a dispus disjungerea acţiunii principale de cererea reconvenţională.
Motivele cu numerele trei şi patru, formulate de pârâţii, nu au fost analizate de către instanţa de apel pe baza considerentelor că cele două cereri au fost disjunse, astfel încât, motivele de apel ce ţin de soluţionarea cererii principale nu pot fi avute în vedere, putând fi, eventual, invocate în cererea disjunsă.
Împotriva deciziei respective, la data de 18 mai 2009, în termen legal, au declarat recurs pârâţii I.A., Z.C., Z.R., C.V., criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe care să fie schimbată în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare promovată pe dreptul comun de către reclamantul S.I.G.
În drept, au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, deşi soluţionarea acestei excepţii trebuia să aibă loc, cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., soarta acţiunii principale în revendicare depinzând de modul de soluţionare a excepţiei respective.
Analizând recursul declarat de pârâţi, prin prisma motivului de casare invocat, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, calea de atac promovată de acestea, potrivit considerentelor ce vor urma.
Astfel, sunt pertinente susţinerile recurenţilor, potrivit cărora instanţa de apel avea obligaţia de a răspunde motivului de apel formulat de acestea împotriva hotărârii primei instanţe, având ca obiect modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovată de reclamant pe dreptul comun, după apariţia legii speciale cu caracter reparatoriu, Legea nr. 10/2001.
În loc să analizeze motivul de apel respectiv, instanţa de apel s-a mărginit în a statua asupra faptului că motivul respectiv nu poate fi invocat pe această cale, ci, eventual, invocat în cadrul cererii disjunse, ţinându-se cont de împrejurarea că cele două cereri, cea principală şi cea reconvenţională, au fost disjunse.
Considerentele instanţei de apel, din acest punct de vedere, sunt greşite, câtă vreme, prin hotărârea apelată (sentinţa civilă nr. 171 din 29 ianuarie 2008 a Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă), instanţa a respins, prin dispozitiv, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovată pe dreptul comun de reclamant împotriva pârâţilor.
Contrar celor arătate, nu se impune însă admiterea recursului declarat de pârâţi, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a răspunde motivului de apel respectiv, întrucât o casare a deciziei recurate ar fi pur formală.
Aceasta, întrucât excepţia admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de reclamant pe dreptul comun, după apariţia Legii nr. 10/2001, a fost soluţionată în cauză, irevocabil şi cu autoritate de lucru judecat, avându-se în vedere Decizia civilă nr. 2685 din 2 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care s-a menţinut Decizia civilă nr. 10/A din 13 ianuarie 2006 a Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Prin cele două hotărâri judecătoreşti instanţele au tranşat problema de drept aflată în litigiu, statuând asupra faptului că este admisibilă acţiunea în revendicare promovată pe dreptul comun în cauză de către reclamant, cu atât mai mult cu cât cererea reclamantului avea şi un alt capăt de cerere referitor la nevalabilitatea titlului Statului Român de preluare prin naţionalizare a imobilului aflat în litigiu.
Înalta Curte, prin Decizia de casare, admiţând că este admisibilă acţiunea în revendicare formulată pe dreptul comun de reclamant, nu a statuat însă şi asupra regulilor care trebuie avute în vedere de către instanţe atunci când soluţionează o asemenea cerere.
În acest sens, ţinându-se cont de faptul că reclamantul nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, că cererea în revendicare a fost formulată pe data de 4 martie 2005, după apariţia Legii nr. 10/2001, că, între timp,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 33/2008 în interesul legii şi că pârâţii au cumpărat apartamentele situate în imobilul aflat în litigiu, pe baza Legii nr. 112/1995 - acţiunea în revendicare promovată de către acesta - nu va fi soluţionată în conformitate cu metoda comparării de titluri, ci vor fi aplicate regulile de drept substanţial prevăzute de legea specială cu caracter reparatoriu, Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că nu subzistă motivul de modificare invocat, respectiv dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâţi se va respinge, ca nefondat.
În baza art. 274 C. proc. civ. şi fiind în culpă procesuală, vor fi obligaţi recurenţii, către intimatul-reclamant, la plata sumei de 3.570 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii I.A., Z.C., Z.R., S.G., C.V. împotriva deciziei nr. 256 din 3 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Obligă pe recurenţi să plătească intimatului cheltuieli de judecată în cuantum de 3.570 lei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2101/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2100/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
