ICCJ. Decizia nr. 2168/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2168/2010
Dosar nr.8345/1/2009
Şedinţa din 26 martie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea introdusă la Judecătoria Călăraşi la data de 19 iunie 2006 şi înregistrată sub nr. 2289, reclamanta SC A.H. S.RL. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Domeniilor Statului, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la exonerarea de plată a redevenţei pentru anul agricol 2002 - 2003, aferentă contractului de concesiune nr. 79/2000, din cauza intervenţiei forţei majore, respectiv calamităţile naturale, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanta a învederat că în anul 2000 s-a încheiat contractul de concesiune nr. 79/2000 între pârâtă, în calitate de concedent, şi ea, în calitate de concesionar, că până în anul 2003 derulare a contractului a decurs fără incidente, fapt recunoscut şi de către pârâtă prin adresa nr. 20070 din 28 ianuarie 2004, că după doi ani de exploatare a terenului agricol concesionat, în iarna anului 2002 - 2003, în lunile decembrie şi februarie s-au înregistrat temperaturi excesiv de scăzute de - 20, - 22 grade celsius, ceea ce a condus la calamitarea culturilor agricole de rapiţă, orz şi grâu, dovedite cu procesele-verbale de constatare şi evaluare a culturilor agricole întocmite în lunile mai - iunie 2003, au fost calamitate alte suprafeţe agricole, întocmindu-se şi pentru acestea procese-verbale de constatare şi evaluare a pagubelor, că din cauza acestor fenomene naturale care au afectat întreaga zonă a bălţii Ialomiţei şi Călăraşului, au fost în imposibilitate de a plăti obligaţiile contractuale şi anume redevenţa terenului concesionat.
Soluţionând cauza, Judecătoria Călăraşi, prin Sentinţa civilă nr. 3118 din 08 noiembrie 2006, a respins excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Călăraşi formulată de pârâta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti şi a admis acţiunea reclamantei SC A.H. Feteşti, a obligat pârâta A.D.S. Bucureşti la exonerarea reclamantei de plata redevenţei pe anul agricol 2002 - 2003 şi a obligat pârâta către reclamantă la 19.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva menţionatei sentinţe a formulat apel, în termen legal, pârâta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti.
La cererea instanţei, intimata - reclamantă SC A.H. S.RL. Feteşti a precizat că a solicitat prin acţiune exonerarea de la plata redevenţei pentru anul agricol 2002 - 2003, ce se calculează pentru 5.404,88 ha concesionate, conform contractului, respectiv 530 kg grâu/ha pentru terenul arabil şi 525 kg grâu/ha pentru terenul pentru păşune, la un preţ de 2.500 RON/kg la nivelul anului 2003. În aceste condiţii, ambele părţi au fost de acord că redevenţa depăşeşte suma de 5 miliarde RON vechi.
Faţă de această precizare, tribunalul, în şedinţa din data de 03 aprilie 2007, a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Călăraşi de a soluţiona în primă instanţă prezenta cauză, iar prin Decizia civilă nr. 245 din 03 aprilie 2007 s-a admis recursul, a fost casată sentinţa şi reţinută cauza rejudecare în fond în primă instanţă de către Tribunalul Călăraşi.
Prin Sentinţa civilă nr. 2231 din 17 octombrie 2007 a Tribunalului Călăraşi, secţia civilă a fost respinsă acţiunea ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că reclamanta nu a achitat redevenţa datorată pentru anul 2003 către Agenţia Domeniilor Statului conform contractului de concesiune nr. 79/2000, în baza căruia i s-a concesionat pentru o perioadă de 49 de ani o suprafaţă de 5.377,41 ha teren agricol, cum rezultă din contractul depus la dosar şi adresa nr. 20070/2004, că reclamanta a invocat forţa majoră drept cauză exoneratoare de la îndeplinirea obligaţiei de plată a redevenţei, motivând că în anul 2003 culturile au fost calamitate datorită fenomenelor de îngheţ, temperaturile înregistrate fiind de -20°C şi de secetă din anul respectiv, această posibilitate de invocare a forţei majore fiind menţionată şi în Cap. 9, pct. 9.1. din contractul de concesiune.
Prin contractul de concesiune nr. 79/2000 părţile au stabilit la Cap. 9, pct. 9.1. că situaţia calamitării culturilor (din cauza fenomenului de îngheţ şi secetă) nu reprezintă o împrejurare de forţă majoră, nefiind o împrejurare absolut imprevizibilă, adică la nivelul actual de dezvoltare al ştiinţei şi tehnicii producerea ei să nu poată fi prevăzută.
Tribunalul a mai reţinut că, în plus, în contractul pe care l-au încheiat, părţile au stabilit la art. 5.2. că, pentru motive întemeiate, concesionarul poate beneficia de o perioadă de graţie la plata redevenţei, motive întemeiate însemnând şi "calamităţile naturale", aşa cum rezultă din definiţiile contractuale de la Cap. 12, fiind evident că la momentul încheierii contractului părţile au stabilit că nu poate reprezenta o cauză exoneratoare, implicit deci nu poate constitui forţă majoră, situaţia calamităţilor naturale, indiferent de amplasarea acestora. În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1156 C. civ. şi nici art. 1082 şi 1083 C. civ. Textul art. 1156 C. civ. nu are nici o legătură cu situaţia invocată de reclamantă pentru că art. 1156 C. civ. se referă la "pierderea lucrului datorat şi despre diferite cazuri în care îndeplinirea obligaţiei este imposibilă". Nu sunt aplicabile nici art. 1082 şi 1083 C. civ. pentru că acestea se referă la plata de daune-interese de către debitor în cazul neexecutării sau executării cu întârziere a obligaţiei, daune-interese care nu se confundă cu însăşi obligaţia care trebuia executată. Reclamanta nu se afla în situaţia de a plăti daune interese pentru neexecutarea obligaţiei contractuale, ci invocă chiar neexecutarea datorită forţei majore.
Împotriva sentinţei menţionate anterior a declarat apel reclamanta SC A.H. S.R.L., invocând excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile a Curţii de Apel Bucureşti pe motivul că litigiul este comercial, excepţie respinsă de către Curte la data de 09 aprilie 2008, având în vedere că sentinţa atacată a fost pronunţată de o instanţă civilă, iar nu comercială a Tribunalului Călăraşi, în fazele anterioare apreciindu-se de altfel că litigiul este civil (Decizia civilă nr. 245/R din 03 aprilie 2007 a Tribunalului Călăraşi, secţia civilă de casare), competenţa tribunalului, stabilindu-se în funcţie de valoarea litigiului, iar nu de faptul că ar fi fost apreciat ca având un obiect comercial.
În ceea ce priveşte aprecierea dacă litigiul este civil sau comercial şi astfel dacă a fost judecat legal de o instanţă civilă, această susţinere s-a considerat a fi valorificată odată cu soluţionarea apelului, ca motiv de ordine publică, prin Decizia civilă nr. 435 A din 4 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie respingându-se, ca neîntemeiată, excepţia de necompetenţă materială a primei instanţe şi apelul formulat de reclamanta SC A.H. S.R.L.,ca nefondat.
Referitor la excepţia de necompetenţă materială a primei instanţe, prin Decizia nr. 245 din 03 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Călăraşi s-a admis recursul, a fost casată sentinţa şi reţinută cauza spre rejudecare în fond în primă instanţă de către Tribunalul Călăraşi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a apreciat că obiectul cererii, obligaţia de a face, este de natură civilă, iar contractul de concesiune este un contract civil, obiectul acţiunii formulată de reclamanta A.H. S.RL. fiind exonerarea de la plata unei sume de bani ce depăşeşte 5 miliarde de RON vechi, sumă pe care reclamanta trebuia să o plătească în baza contractului de concesiune nr. 78/2002 încheiat între părţi, că, în aceste condiţii acţiunea se încadrează în categoria proceselor a căror valoare depăşeşte 5 miliarde RON vechi, iar în raport de art. 2 lit. b) C. proc. civ., competenţa materială în primă instanţă aparţine tribunalului şi nu judecătoriei.
Astfel, instanţa de recurs din primul ciclu procesual a stabilit natura civilă a cauzei, în temeiul art. 2 lit. b) C. proc. civ. şi, raportat la valoarea acestuia, competenţa în primă instanţă ca aparţinând tribunalului. Aceste dispoziţii sunt obligatorii conform art. 315 C. proc. civ., reprezentând o dezlegare a unei probleme de drept.
În ceea ce priveşte fondul apelului, s-a considerat că trebuie lămurită problema dacă pot fi apreciate calamităţile naturale drept o cauză de exonerare de la îndeplinirea obligaţiei de plată a redevenţei.
În dezlegarea acestei probleme s-a pornit de la Capitolul 5 parag. 5.2 din contract unde se arată că pentru motive întemeiate, concesionarul poate beneficia de o perioadă de graţie la plata redevenţei cu acordul concedentului, iar, potrivit Capitolului 12, Definiţii contractuale, parag. 12.3 motivele întemeiate sunt definite ca fiind, printre altele, calamităţile naturale.
Ca atare, instanţa a concluzionat că părţile au convenit să includă calamităţile naturale în categoria motivelor întemeiate care pot duce la acordarea unei perioade de graţie la plata redevenţei, iar nu l-a scutirea de plata redevenţei.
Aceasta reprezintă o convenţie cu privire la răspundere, printr-o astfel de convenţie părţile putând să-şi agraveze răspunderea, chiar şi în ipoteza în care neexecutarea se datorează cazului fortuit sau cazului de forţă majoră.
S-a considerat că parag. 5.2 coroborat cu parag. 12.3 reprezintă o clauză specială de strictă interpretare şi aplicare, derogatorie de la clauzele generale.
Astfel, ţinând cont de voinţa părţilor, în temeiul art. 969 raportat la art. 977 C. civ., a apărut ca neîntemeiată susţinerea apelantei reclamante în sensul că, în cazul intervenirii calamităţilor naturale, reclamanta ar trebui exonerată de la plata redevenţei.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelanta-reclamantă SC A.H. S.R.L. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că Decizia nr. 435 A/04 iunie 2008 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, este nelegală întrucât ignoră incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1156, art. 1082 şi 1083 C. civ., sub pretextul aplicării prioritare a dispoziţiilor art. 969 raportat la art. 977 C. civ. Judecătorii apelului au făcut astfel o gravă greşeală punând voinţa părţilor mai presus decât legea.
De la principiul forţei obligatorii a contractelor prevăzut de art. 969 C. civ. există şi unele excepţii, motivat de faptul că voinţa părţilor nu poate fi mai presus de lege. Astfel, doctrina juridică a consacrat principiul conform căruia cazul de forţă majoră reprezintă o excepţie de la principiul instituit de art. 969 C. civ., statuând că, " O ipoteza de suspendare temporară a puterii obligatorii a contractului întâlnim atunci când pe parcursul existenţei unui contract cu executare succesivă intervine un caz de forţă majoră, care împiedică, un anumit timp, executarea obligaţiilor". "Odată constatată, forţa majoră are ca principal efect exonerarea de răspundere contractuală a debitorului conform art. 1082 - 1083 C.civ".
Aplicarea cazului de forţă majoră este mai presus de voinţa părţilor fiind stabilit prin lege şi fiind menit să apere partea care a suferit evenimentul neprevăzut şi care îl invoca, indiferent de clauzele contractuale sau de acordul celeilalte părţi.
În concluzie, prin intervenirea cauzei de forţă majoră, recurenta nu mai este ţinută de respectarea nici unei clauze contractuale, deoarece forţa majoră reprezintă o cauză de exonerare de răspundere contractuală.
Încadrarea calamităţilor naturale la "motive întemeiate" este lipsită de efecte, întrucât contravine prevederilor art. 1082 - 1083 C. civ.
Prin HG nr. 440/2003 a fost declarată stare de calamitate naturală în agricultură, indicându-se un număr de 42 de zone geografice afectate, astfel că recurenta-reclamantă consideră că, imposibilitatea executării obligaţiilor contractuale este absolută, rezultând astfel indubitabil că nimeni nu putea rezista acestei împrejurări ce a constituit cauza de forţă majoră.
Terenul agricol ce le-a fost concesionat spre exploatare, conform contractului nr. 79 din 21 decembrie 2000 este situat în perimetrul localităţii Grădiştea, judeţul Călăraşi, acest judeţ fiind menţionat la pct. I din Anexa nr. 1 a HG nr. 440/2003, ca zonă geografică pentru care s-a declarat stare de calamitate naturală.
În consecinţa, recurenta nu s-a aflat în faţa unei simple dificultăţi, căreia i-ar fi putut rezista, ci a fost împiedicată să-şi execute obligaţiile contractuale datorită unor cauze externe mai presus de culpa sa, piedica în executarea obligaţiilor fiind absolută. În această situaţie, se stinge obligaţia debitorului (art. 1156 C. civ.), raportul de obligaţie încetând şi, implicit, nemaiputând fi angajată răspunderea sa.
Ca atare, fiind îndeplinite caracteristicile imprevizibilităţii şi inevitabilităţi, aşa cum a arătat anterior, în speţă a fost pronunţată o hotărâre cu încălcarea legii, respectiv a prevederilor art. 1082 - 1083 C. civ. şi a principiilor de drept ce guvernează cauzele exoneratoare de răspundere contractuală.
Prin încheierea nr. 1714 din 19 februarie 2009 Secţia civilă şi de proprietate intelectuală de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o Secţiei comerciale a aceleiaşi instanţe, iar aceasta, prin încheierea nr. 2473din 16 octombrie 2009 a scos, la rândul său, cauza de pe rol şi a retrimis-o Secţiei civile şi de proprietate intelectuală de la Înalta Curte de Casaţie, fiind înregistrată în dosarul de faţă.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Forţa majoră, ca şi cauză de exonerare de răspundere civilă determinată de lipsa vinovăţiei, presupune existenţa unei împrejurări externe care să fie absolut imprevizibilă şi absolut invincibilă, având un caracter excepţional, fără relaţie cu lucrul care a provocat dauna sau cu însuşirile sale naturale.
Numai în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile de imprevizibilitate şi invincibilitate, forţa majoră constituie o cauză de exonerare de răspundere care nu poate fi înlăturată prin convenţia părţilor, în aplicarea art. 969 C. civ.
Trebuie însă observat caracterul dinamic, variabil al noţiunii de forţă majoră care se impune odată cu progresele ştiinţei, astfel încât ceea ce la un moment dat este absolut invincibil şi imprevizibil poate să devină previzibil şi posibil de depăşit ori de evitat. În această ultimă situaţie nu mai există forţă majoră, iar părţile pot stabili, de comun acord, modalitatea de agravare sau atenuare a răspunderii contractuale. În acest caz nu se mai poate vorbi despre efectul priorităţii aplicării prevederilor în materie de forţă majoră faţă de cele rezultând din principiul forţei obligatorii a contractului.
Sub acest aspect, Înalta Curte observă că evenimentele de îngheţ şi secetă au devenit previzibile şi posibil de înlăturat prin lucrări de irigaţii, ca în cazul secetei. De asemenea, Legea nr. 381/2002, recunoscând frecvenţa unor astfel de fenomene în ultima perioadă, prevede posibilitatea acordării de despăgubiri şi subvenţionarea primelor de asigurare, astfel încât, chiar şi în situaţia survenirii unor calamităţi naturale, precum seceta sau îngheţul, persoana care cultivă terenul agricol să poată fi despăgubită, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
În considerarea acestei dinamici a noţiunii de forţă majoră a fost adoptată legea menţionată, Legea nr. 381/2002 privind acordarea de despăgubiri în caz de calamităţi naturale în agricultură care în art. 2 enumeră fenomenele naturale şi bolile generatoare de calamităţi naturale, printre acestea fiind enumerate seceta excesivă, persistentă în timp şi care afectează terenurile neirigate, temperaturile excesiv de scăzute, sub limita biologică de rezistenţă a plantelor, stratul gros de zăpadă care produce pagube în sectorul vegetal şi animal, precizându-se că, pentru aplicarea prevederilor prezentei legi, prin bugetul de stat se va aloca Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor o sumă destinată despăgubirii producătorilor agricoli şi subvenţionării primelor de asigurare, ca urmare a efectelor negative ale fenomenelor naturale şi ale bolilor prevăzute la art. 2.
Din adresa nr. 10687 din 18 februarie 2010 emisă de intimată, rezultă că recurenta a primit despăgubiri băneşti conform Legii nr. 381/2002, pentru calamităţile care au afectat culturile agricole în perioada 2002 - 2003, astfel încât aceasta nu poate invoca imposibilitatea de a-şi îndeplini obligaţia statuată în contractul de concesionare nr. 79 din 21 decembrie 2000, respectiv de plată a redevenţei, câtă vreme a fost înlăturat caracterul invincibil al fenomenelor naturale extreme, prin posibilitatea prevăzută de lege, de a împiedica consecinţele acestora, odată cu acordarea de despăgubiri.
Prin urmare, calamităţile naturale nu mai constituie evenimente absolut invincibile şi imprevizibile, care să înlăture răspunderea contractuală, ca motive de forţă majoră, căci, în cazul secetei pot fi luate măsuri de organizare a unui sistem de irigaţii, iar în cazul îngheţului, cât şi a secetei, se pot încheia contracte de asigurare pentru astfel de evenimente, persoana păgubită, în schimbul primei de asigurare, putându-şi acoperi prejudiciul creat prin intervenirea evenimentului asigurat, prin încasarea sumei asigurate.
O astfel de sumă, reprezentând despăgubiri băneşti acordate conform HG nr. 440/2003 şi HG nr. 1458/2003, a fost încasată de către recurentă pentru prejudiciul rezultând din imposibilitatea exploatării terenului agricol care face obiect al contractului de concesionare. În locul recoltei nerealizate a primit o sumă care constituie o compensare a valorii recoltei, sumă din care urmează să plătească redevenţa către concedent.
Astfel fiind, în absenţa unei cauze străine care nu îi poate fi imputată debitorului sau a forţei majore, nu sunt incidente în cauză prevederile referitoare la stingerea obligaţiei debitorului menţionate în art. 1156, art. 1082 - 1083 C. civ., astfel cum corect a apreciat şi instanţa de apel.
Nu există nici o raţiune de exonerare a recurentei de la plata redevenţei, cât timp aceasta a obţinut o despăgubire pentru cultura pe care nu a realizat-o, din care poate achita redevenţa, în condiţiile în care părţile, de comun acord, şi-au însuşit caracterul de previzibilitate şi posibilitate de înlăturare a consecinţelor calamităţilor naturale, prin clauza cuprinsă în art. 12.3. din contract care are putere de lege între părţi, conform art. 969 C. civ., atâta timp cât seceta şi îngheţul nu sunt considerate ca forţă majoră, pentru motivele expuse anterior.
Înalta Curte consideră în aceste condiţii că concesionarul, iar nu concedentul, trebuie să suporte consecinţele calamităţilor naturale, astfel cum s-a statuat în cuprinsul contractului de concesionare nr. 79/2000, în art. 5.2 coroborat cu art. 7.4., art. 7.21. şi art. 12.3. în care s-a prevăzut obligativitatea plăţii la termenul scadent a redevenţei de către cesionar şi a garantării acesteia prin constituirea unui gaj cu deposedare, chiar în situaţia în care survine o calamitate naturală, calificată de părţi ca "motiv întemeiat" şi nu ca forţă majoră, în această situaţie prevăzându-se expres că concesionarul nu va fi exonerat de la plata redevenţei, ci i se va acorda numai o perioadă de graţie.
Înlăturarea caracterului de forţă majoră cu privire la calamitatea naturală, pentru argumentele mai sus menţionate, face ca părţile să fie libere a stipula în contractul de concesiune modalitatea concretă în care se va răspunde în cazul intervenirii unui astfel de eveniment, motiv pentru care se apreciază că în mod corect au fost aplicate prevederile art. 969 C. civ., iar nu reglementările referitoare la exonerarea de răspundere contractuală în cazul intervenirii forţei majore.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte consideră că nu este incident în cauză motivul de recurs invocat şi va respinge ca nefondat recursul declarat de apelanta-reclamantă SC A.H. S.R.L. Feteşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A.H. S.R.L. Feteşti împotriva Deciziei nr. 435 din 4 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 26 martie 2010.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 2191/2010. Civil. Pretenţii. Revizuire - Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2167/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
