ICCJ. Decizia nr. 2164/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2164/2010
Dosar nr.13296/3/2008
Şedinţa din 26 martie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 27 septembrie 2007, sub nr. 18761/299/2007, reclamantul B.V.I.U. a chemat în judecată pe pârâţii I.P.S. şi C.P.S., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. T. nr. 26, apt. 3, sector 1.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că autorul său, B.M., a dobândit terenul şi construcţia situate în Bucureşti, str. T. nr. 26, sector 1, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9014 din 25 aprilie 1922. Imobilul menţionat a fost naţionalizat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar ulterior a fost vândut pârâţilor, potrivit Legii nr. 112/1995.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1 Primul Protocol adiţional la CEDO.
Pârâţii au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei de interes a reclamantului, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa civilă nr. 2418 din 21 februarie 2008, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti
Prin Sentinţa civilă nr. 1493 din 21 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantul B.V.I.U. şi a obligat pe reclamant la 1.500 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că titlul de proprietate al reclamantului îl constituie contractul de vânzare - cumpărare nr. 9014/1922, iar titlul de proprietate al pârâţilor îl constituie contractul de vânzare-cumpărare nr. 481/1/1997, iar titlul de proprietate al reclamanţilor nu este preferabil celui invocat de pârâţi, deşi este mai vechi, deoarece, pe de o parte, titlul acestora se bucură de o prezumţie absolută de valabilitate având în vedere că acesta nu a fost constatat nul, conform dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, conform art. 18 lit. c) din acelaşi act normativ, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent în beneficiul persoanei îndreptăţite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, având în vedere necesitatea asigurării stabilităţii circuitului juridic civil, a unui echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului.
Potrivit principiilor stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, calitatea de titular al dreptului de proprietate există numai de la data recunoaşterii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Reclamantul nu a făcut dovada recunoaşterii calităţii sale de proprietar al apartamentului litigios printr-un act emis de puterea judecătorească anterior dobândirii dreptului de proprietate de către pârâţi, în aplicarea Legii nr. 112/1995. Faţă de situaţia menţionată, tribunalul a apreciat că titlul pârâţilor este preferabil titlului reclamantului, în virtutea principiului validităţii aparenţei în drept (error communis facit jus).
Împotriva menţionatei sentinţe a formulat apel, în termen legal, reclamantul V.I.U.B..
Prin Decizia civilă nr. 320 din 8 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul, ca nefondat. În motivarea acestei soluţii instanţa de apel a reţinut că, deşi reclamantul şi-a întemeiat cererea în baza art. 480 C. civ., instanţa constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, neputându-se ignora efectele unei legi speciale de imediată aplicare ce interesează situaţiile juridice în curs de derulare.
În speţă, nu s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi, prin urmare, valabilitatea titlului chiriaşului cumpărător nu poate fi pusă la îndoială, intimaţii-pârâţi beneficiind de prezumţia de bună-credinţă (art. 1898 C. civ.) care în cauză nu a fost combătută prin nici o probă.
Este de observat că, atât prezumţia amintită, cât şi protecţia drepturilor legitime ale dobânditorilor de bună-credinţă, au valoarea unor principii generale ale dreptului civil care, deşi sunt reconfirmate prin Legea nr. 10/2001 (art. 45) au operat şi anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.
Curtea a mai reţinut, pe lângă argumentele deja expuse, şi cel expus în Decizia în recurs în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, privind asigurarea stabilităţii circuitului civil.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelanta-reclamantă M.A.M.-A., în calitate de moştenitoare a apelantului-reclamant V.I.U.D., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că intimaţii I.P.S. şi C.P.S. au cumpărat apartamentul nr. 3 din imobil, deşi acesta nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995, nefiind preluat de stat cu titlu.
În opinia majoritară se admite faptul că imobilul a fost preluat de statul român fără titlu, ceea ce reprezintă o situaţie de fapt câştigată litigiului. Aplicând principiul cauză-efect, consecinţa firească şi juridică a preluării fără titlu a imobilului este faptul că imobilul nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995.
Instanţa de judecată a schimbat temeiul juridic al acţiunii considerând că acesta ar fi dispoziţiile Legii nr. 10/2001. În opinia recurentei temeiul juridic este fixat de reclamant şi acesta nu poate fi modificat de instanţa sau partea adversă. Prin acţiunea introductivă, reclamantul a invocat ca temei juridice art. 480 C. civ. Astfel, instanţa de judecată a intervenit în raportul dedus judecăţii, a modificat temeiul acţiunii, înclinând balanţa în favoarea pârâţilor, în loc să cântărească argumentele aduse de părţi.
În sprijinul intimaţilor-pârâţi instanţa de judecată invocă faptul că aceştia au fost de bună-credinţă întrucât nu s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Dacă acest punct de vedere ar fi valabil, atunci el vine şi în sprijinul reclamantului al cărui contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat de vreo instanţă de judecată. Astfel, acest argument nu poate fi un criteriu în compararea celor două titluri de proprietate.
În momente de timp diferite, atât reclamantul, în anul 1922, cât şi intimaţii-pârâţi, în anul 1997, au fost de bună credinţă. Rezultă că buna credinţă nu poate constitui un criteriu în compararea celor două titluri de proprietate.
Instanţa de apel reţine şi argumentul expus în Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, fără însă a indica la care argument face referire, astfel că sunt în imposibilitate de a aduce critici hotărârii sub acest aspect.
În mod greşit instanţa de fond a considerat că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nu cele ale C. civ., considerând că titlul pârâtului este preferabil în detrimentul titlului reclamantului deoarece art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 prevede acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului. Tribunalul a făcut practic o distorsionare a regulilor de bază ale comparării de titluri, chiar un refuz de a analiza fiecare titlu de proprietate şi modalitatea de transmitere a dreptului de proprietate.
În mod greşit Tribunalul a apreciat că pârâţii ar avea dreptul la respectarea bunurilor în virtutea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Nu se poate ca o persoană care a dobândit un bun prin nerespectarea legii să se ascundă sub umbrela Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Imobilul a fost preluat de către stat fără titlu, astfel că nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995 şi, în consecinţă, nu ar fi putut fi vândut către pârâţi. Convenţia garantează dreptul de proprietate al primului proprietar şi al succesorilor acestora, dacă transmiterea proprietăţii a respectat legea.
În cazul de faţă au existat două abuzuri comise, primul de statul român, al doilea de statul român în complicitate cu chiriaşul cumpărător. Primul abuz a avut loc în 1950, când imobilul a fost practic confiscat, astfel cum s-a arătat şi în cererea de chemare în judecată. Al doilea abuz a avut loc la 11 martie 1997, când s-a întâmplat o a doua "naţionalizare" prin vânzarea imobilului către chiriaş. Statul a vândut ceva ce nu-i aparţinea, iar chiriaşul nu a cumpărat de la adevăratul proprietar. Ambele abuzuri au încălcat prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi trebuie să fie sancţionate de către instanţa de judecată prin admiterea acţiunii. Chiriaşul a cumpărat un imobil care nu intra sub dispoziţiile Legii nr. 112/1997 deoarece nu fusese preluat de stat cu titlu, iar situaţia sa juridică nu era clarificată, aceasta fiind o condiţie prevăzută de HG nr. 11/1997 pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Autorului recurentei i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită în temeiul Legii nr. 10/2001, prin dispoziţia nr. 8515 din 24.07.2007 a Primarului Municipiului Bucureşti, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, printre acestea fiind şi apartamentul în litigiu, astfel încât recurenta beneficiază în mod irevocabil de un bun în sensul art. 1 din Protocolul I al CEDO, bun cu privire la care s-a stabilit definitiv prin dispoziţia menţionată - care nu a fost contestată în instanţă - că urmează a-i fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent.
Recurenta nu a făcut dovada că autorul său a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 247/2005, pentru a valorifica aceste despăgubiri, de altfel fiind evidentă nepunerea în executare a acestei dispoziţii, obţinută în procedura administrativă reglementată în Legea nr. 10/2001, căci reclamantul a introdus prezenta acţiune după numai două luni de la emiterea acestui act.
Prin urmare, deşi autorul recurentei a obţinut o recunoaştere a dreptului său de proprietate prin dispoziţia nr. 8515 din 24 07 2007 a Primarului Municipiului Bucureşti, pe care urma să o pună în executare pentru valorificarea lui efectivă, acesta a înţeles să iniţieze o nouă cale de valorificare a aceluiaşi drept, în scopul obţinerii în natură a bunului, pe calea acţiunii în revendicare, cu încălcarea principiului "Electa una via non datur recursus ad alteram".
În aceste condiţii, cât timp recurenta nu a parcurs procedura de obţinere a măsurilor reparatorii pentru valorificarea dreptului său, ea nu se poate prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul al Convenţiei europene a drepturilor omului, într-o acţiune în revendicare întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate, fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, derogatorii de la dreptul comun, care se vor aplica cu prioritate conform adagiului "specialibus generalia derogant".
Împrejurarea că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 C. civ., iar instanţa a făcut aplicarea Legii nr. 10/2001, nu constituie o încălcare a principiului disponibilităţii, căci instanţa nu este ţinută în aplicarea legii de dispoziţiile legale indicate de către reclamant, ci are obligaţia de a da calificarea corectă cererii, atunci când raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile altei legi, care are un caracter special şi se aplică cu prioritate faţă de legea generală aleasă de reclamant pentru a fi aplicabilă cauzei.
Astfel cum s-a arătat anterior, Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparaţie în raport cu dreptul comun reprezentat de art. 480 C. civ. în materia revendicării, căci legiuitorul român a înţeles ca pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada comunistă să acorde măsuri reparatorii foştilor proprietari, atunci când imobilele au fost vândute cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, astfel cum se prevede în art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Faptul că procedura de acordare a măsurilor reparatorii ar fi lipsită de finalitate, prin neacordarea într-un termen rezonabil a măsurilor reparatorii, deoarece Fondul Proprietatea nu funcţionează, nu a fost invocat şi dovedit în prezenta cauză, numai în aceste condiţii putându-se discuta despre existenţa unei a două naţionalizări, astfel cum susţine recurenta şi, eventual, înlăturat criteriul de preferabilitate instituit de legea specială, Legea nr. 10/2001, în compararea de titluri realizată în cadrul acţiunii în revendicare.
Criticile referitoare la nerespectarea condiţiilor de valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, la greşita aplicare a acestei legi deoarece imobilul a fost preluat fără titlu, astfel încât nu putea intra sub incidenţa sa, cât şi aspectele referitoare la buna credinţă care, conform art. 45 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, ar fi salvat de la nulitate contractul încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995, nu pot fi analizate în această cauză, căci exced cadrului procesual de faţă, astfel de verificări asupra condiţiilor de validitate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare putând fi realizate numai în cadrul unei acţiuni care are ca obiect constatarea nulităţii contractului.
Cât timp legea internă, prin Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, exprimă voinţa statului de a repara prejudiciul adus fostului proprietar prin naţionalizare, prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, iar nu prin restituirea în natură a bunului, iar reclamantul a obţinut o astfel de reparaţie în mod definitiv, după parcurgerea procedurii, acesta nu se poate prevala în paralel de calea dreptului comun pentru a înlătura prevederile legii speciale şi a obţine, pe o altă cale, restituirea în natură a bunului, deci o dublă reparaţie, astfel încât să eludeze legea specială prin aplicarea legii generale în materia revendicării imobiliare.
Pentru aceste argumente, considerând neincident în cauză motivul de recurs invocat, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de apelanta-reclamantă M.A.M.A.împotriva Deciziei nr. 320 din 8 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2010.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 2163/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2162/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
