ICCJ. Decizia nr. 2167/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2167/2010
Dosar nr.7606/1/2009
Şedinţa publică din 26 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 491 din 29 martie 2006, Tribunalul Botoşani, secţia civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta C.L. şi a anulat Dispoziţia nr. 1080 din 18 martie 2005 emisă de Primarul Municipiului Botoşani, instituţie pe care a obligat-o să emită o dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri în favoarea reclamantei, pentru întreg imobilul clădire şi teren aferent în suprafaţă de 187 m.p. şi să înainteze dispoziţia şi notificarea în condiţiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că autoarea reclamantei, R.A. a fost deposedată prin expropriere de fosta sa proprietate din municipiul Botoşani, str. B.P.H., compusă din construcţii de 91,78 m.p. şi teren aferent de 187 m.p., în baza Decretului nr. 421/1982, cu plata unei despăgubiri de 33.138 RON.
Fosta locuinţă a fost demolată iar terenul aferent este ocupat, petenta fiind îndreptăţită la despăgubiri calculate conform art. 1 alin. (2) şi art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei sus-menţionate a formulat apel reclamanta C.L., susţinând că hotărârea atacată nu respectă prevederile Legii nr. 10/2001, drepturile care i se cuvin trebuind să-i fie acordate. A precizat că solicită ca, în locul terenului cuvenit, să i se dea terenul pe care este amplasată casa în care locuieşte, teren pentru care ea plăteşte chirie în prezent.
Prin Decizia nr. 232 din 16 octombrie 2006 Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, a respins, ca nefundat, apelul reclamantei.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut că solicitarea reclamantei de a primi un alt teren în locul celui expropriat, evaluat în raportul de expertiză extrajudiciară, nu intră în atribuţiile instanţei de judecată, fiind corectă soluţia tribunalului sub aspectul constatării existenţei şi întinderii dreptului subiectiv al acesteia.
Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că respectiva cerere de restituire în natură a imobilului a fost respinsă de Primăria Municipiul Botoşani, pe motiv că pe terenul în cauză există construcţii de utilitate publică. Cu toate acestea, pe acelaşi amplasament, a fost concesionată o parte din teren pentru construcţia unui notariat public, după cum reiese din raportul de expertiză tehnică. A precizat că încă din faţa tribunalului a solicitat acordarea unui teren în schimbul celui care nu poate fi restituit în natură, posibilitate pe care şi Legea nr. 247/2005, varianta în vigoare în acest moment, o prevede în art. 1 alin. (21).
A criticat raportul de expertiză tehnică întocmit pentru că nu reflectă realitatea din teren, în sensul că nu menţionează că din terenul respectiv există o suprafaţă liberă, ce poate fi restituită în natură. A depus un raport de expertiză extrajudiciar, care însă nu a fost luat în considerare de către instanţa de judecată.
Prin Decizia nr. 6080 din 26 septembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantei, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecarea apelului, aceleeaşi instanţe.
În motivarea deciziei, s-a reţinut că instanţa de apel nu a clarificat situaţia juridică a terenului care a făcut obiectul notificării, că nu a analizat şi rezolvat obiecţiunile la raportul de expertiză, nu s-a stabilit valoarea construcţiei demolate pentru care instanţa a constatat îndreptăţirea reclamantei la acordarea de despăgubiri şi nici nu s-a analizat varianta compensării cu alt teren posibilitate prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data promovării acţiunii.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, prin Decizia nr. 100 din 22 iunie 2009, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa tribunalului în sensul că, menţinând dispoziţiile referitoare la admiterea acţiunii şi anularea dispoziţiei contestate, a constatat că reclamanta este îndreptăţită la acordarea despăgubirilor în cuantum de 57.924 RON pentru clădire şi de 50.000 euro pentru terenul expropriat. A obligat intimata la plata sumei de 1200 RON cheltuieli de judecată parţiale în apel.
În considerentele deciziei s-a reţinut că potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul expropriat reclamanta este îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, care pot consta în compensarea cu alte bunuri sau despăgubiri băneşti, în condiţiile prevederilor din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Deoarece reclamanta a solicitat ambele forme de măsuri reparatorii, conform art. 1 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, respectiv teren în compensarea suprafeţei preluate şi despăgubiri băneşti pentru imobilul demolat, instanţa a analizat posibilitatea ca reclamanta să primească în schimb terenul deţinut în prezent cu chirie, situat în str. 1 D. nr. 7 (fostă C.N. nr. 245).
Conform adresei şi documentaţiei trimise de intimată, acest teren nu figurează pe lista bunurilor care pot fi acordate în compensare, conform dispoziţiilor art. 1 pct. 5 din Legea nr. 10/2001, această suprafaţă fiind solicitată în temeiul legii menţionate mai sus de numiţii M.Z. şi B.B..
Cum reclamanta nu şi-a manifestat opţiunea pentru nici unul dintre terenurile cuprinse în lista afişată de Primăria Botoşani, instanţa a avut în vedere varianta acordării despăgubirilor băneşti, conform valorii terenului aşa cum a fost calculată în raportul de expertiză efectuat în cauză, soluţionarea notificării înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 permiţând instanţei stabilirea cuantumului despăgubirilor, sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2005.
Expertiza topo efectuată în cauză de ing Ţ.C. a relevat faptul că terenul expropriat aparţine în prezent domeniului public al Primăriei Botoşani, rămânând doar o suprafaţă de 82 m.p. neocupată de construcţii sau utilităţi, identificată în Anexa 1 la raportul de expertiză. Date fiind dimensiunile, configuraţia, amplasamentul şi vecinătăţile suprafeţei liberă de construcţii, aflată în imediata apropiere a unui complex comercial, această porţiune de teren nu poate fi restituită în natură, reclamanta urmând a primi despăgubiri pentru întreg terenul expropriat în sumă de 50.000 euro, aşa cum rezultă din evaluarea expertului.
Conform suplimentului la raportul de expertiză în construcţii efectuat în cauză, suma cuvenită reclamantei cu titlu de despăgubiri pentru imobilul demolat este de 57.924 RON şi reprezintă diferenţa dintre valoarea de, piaţă a construcţiei demolate şi suma actualizată, primită cu titlu de despăgubiri la data exproprierii.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta, susţinând nelegalitatea acesteia pentru următoarele motive:
- nu au fost luate în considerare obiecţiunile formulate la raportul de expertiză cauza judecându-se fără cercetarea fondului;
- calculul despăgubirilor pentru teren s-a efectuat pentru o suprafaţă de 200 mp, iar în speţă terenul expropriat a avut 278,78 mp;
- nu s-a acordat în compensare terenul pe care în deţine în calitate de chiriaş;
- nu s-au acordat toate cheltuielile de judecată, onorariu de avocat şi de expert dovedite cu chitanţele depuse la dosar.
Recurenta nu a indicat temeiul juridic al recursului, însă analiza criticilor formulate permite încadrarea acestora în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Analizând Decizia atacată în raport de criticile formulate şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este fondat numai în ceea ce priveşte critica referitoare la neacordarea tuturor cheltuielilor de judecată.
Prima critică inserată în motivarea recursului nu poate fi reţinută. O instanţă investită cu soluţionarea unei pricini are obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi elementele de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
În acest sens dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia CEDO implică obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile, ceea ce nu presupune neapărat existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument invocat de părţi, însă este necesar ca prin hotărârea pronunţată să se fi examinat în mod real problemele esenţiale care au fost supuse judecăţii.
În speţa, instanţa de apel a analizat amănunţit fondul cauzei, luând în considerare şi obiecţiunile formulate de reclamantă la raportul de expertiză privind evaluarea terenului, sens în care prin încheierea de şedinţă din 19 noiembrie 2008 a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză în vederea precizării valorii imobilelor calculată conform art. 10 alin. (6) din Legea nr. 10/2001. Acest supliment a fost depus la dosar.
Nu poate fi reţinută nici cea dea doua critică.
În esenţă, recurenta susţine că expertul a calculat greşit valoarea despăgubirilor pentru terenul de 200 mp, întrucât terenul expropriat a avut o suprafaţă de 278,78 mp. Însă această susţinere nu are nici un suport real deoarece prin Decretul de expropriere nr. 491/1982, la poziţia 125, a fost preluată de la autoarea reclamantei o suprafaţă de 187 mp teren.
Terenul deţinut cu chirie de recurentă nu poate fi atribuit în compensare pentru simplul motiv că acesta nu figurează pe lista de terenuri disponibile a Primăriei Botoşani.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în varianta compensării cu alte bunuri sau servicii, este condiţionată în mod obligatoriu de acordul persoanei îndreptăţite la restituire, însă şi de existenţa unor bunuri sau servicii disponibile, care pot fi acordate în compensare potrivit prevederilor alin. (5) al art. 1, conform cărora "primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau după caz, serviciile are pot fi acordate în compensare"; cu alte cuvinte, cele două condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, nefiind suficient exclusiv acordul persoanei îndreptăţite, iar argumentul pentru care terenul menţionat nu a fost cuprins într-o astfel de listă este acela că este solicitat a fi restituit, în temeiul Legii nr. 10/2001, de alte persoane care se pretind proprietari.
Mai trebuie menţionat că procesul civil este guvernat de principiul "actori incumbit probatio", prevăzut de art. 1169 C. civ., potrivit căruia "cel ce face o propunere înaintea judecăţii, trebuie să o dovedească".
Ori, în condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada existenţei la dispoziţia pârâtului a acestui teren care să poată fi acordat în compensare, regulile de procedură neimpunand dovedirea unui fapt negativ, respectiv a inexistenţei bunurilor şi/sau serviciilor la dispoziţia pârâtului, soluţia desfiinţării dispoziţiei şi obligării pârâtului să ofere reclamantei măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor apare ca fiind legală, neimpunându-se schimbarea acesteia.
Ultima critică privind neacordarea tuturor cheltuielilor de judecată este însă fondată pentru următoarele considerente:
În conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare. Pârâtul datorează cheltuielile de judecată tocmai pentru că este în culpă procesuală, odată ce a emis o dispoziţie care a fost anulată de instanţa de judecată şi a obligat pe reclamantă să avanseze, o anumită sumă de bani cu titiu de cheltuieli de judecată, astfel că ea are dreptul să o recupereze de la partea care a pierdut litigiul.
Prin Decizia atacată au fost acordate doar cheltuielile de judecată în cuantum de 1200 RON, în timp ce reclamanta, prin notele scrise a solicitat acordarea tuturor cheltuielilor reprezentând onorariile de avocat şi de experţi dovedite cu chitanţele depuse la dosar, cheltuieli care se ridică la suma totală de 5248 RON.
În raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., critica formulată de reclamantă este fondată, fiind dovedită cu chitanţele depuse la dosar, în condiţiile în care instanţa nu a redus aceste cheltuieli, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu consecinţa obligării intimatului şi la plata restului cheltuielilor de judecată în cuantum de 4048 RON.
În concluzie, pentru considerentele prezentate mai sus, Înalta Curte va admite recursul reclamantei şi va modifica Decizia atacată în sensul că va obliga pe pârâta Primăria Municipiului Botoşani, prin primar să plătească apelantei reclamante C.L. suma de 4048 RON reprezentând cheltuielile de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta C.L. împotriva Deciziei nr. 100 din 22 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia recurată în sensul că obligă pe intimata Primăria Municipiului Botoşani, prin primar să plătească apelantei C.L. suma de 4048 RON reprezentând cheltuielile de judecată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2010.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 2168/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2166/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
