ICCJ. Decizia nr. 2215/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2215/2010
Dosar nr.33629/3/2006
Şedinţa publică din 13 aprilie 2010
Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea formulată la 5 octombrie 2006, reclamanţii P.T.M. şi P.F. au chemat în judecată pe SC Z. S.A solicitând să fie obligată pârâta la plata, cu titlu de despăgubiri a unei sume reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, str. D.L. nr. 39, sectorul 2, sumă apreciată provizoriu la cuantumul de 544.143 RON şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat că reclamanţii sunt proprietarii imobilului în Bucureşti, str. D.L. nr. 39, sectorul 2, acesta fiind preluat de autorităţile comuniste.
În temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanţii au formulat notificare la 27 aprilie 2001 pentru restituirea în natură a imobilului, către S. SA, devenită ulterior Z. SA
Prin Sentinţa civilă nr. 866 din 19 noiembrie 2001 a Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, s-a admis cererea reclamanţilor, obligând SC S. SA să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, str. D.L. nr. 39, sectorul 2.
Dispoziţiile sentinţei au fost menţinute de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 280 din 16 mai 2003 şi de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie prin Decizia civilă nr. 6676 din 6 iunie 2006.
În perioada în care pârâta a deţinut ilegal imobilul, aceasta l-a închiriat Fundaţiei pentru Ocrotirea Bolnavilor cu Afecţiuni Cardiovasculare (FOBAC), dovadă fiind contractul de închiriere nr. 1670 din 13 aprilie 1992.
Pârâta SC Z. S.A a formulat şi cerere de chemare în garanţie a Fundaţiei pentru Ocrotirea Bolnavilor cu Afecţiuni Cardiovasculare (FOBAC) solicitând, ca în situaţia în care se va admite acţiunea faţă de SC Z. S.A, chemată în garanţie, să fie obligată la rândul său faţă de SC Z. S.A, la plata sumei de 544.143 RON ce reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului din Bucureşti, str. D.L. nr. 39, sectorul 2.
În motivarea cererii s-a arătat că imobilul a fost folosit de către Fundaţia pentru Ocrotirea Bolnavilor cu Afecţiuni Cardiovasculare (FOBAC), această fundaţie investind sume mari cu reamenajarea, o eventuală despăgubire urmând a fi suportată de fundaţie, deoarece are calitatea de locatar.
Fundaţia pentru Ocrotirea Bolnavilor cu Afecţiuni Cardiovasculare (FOBAC) a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea SC Z. S.A la plata sumei de 359.490 RON reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate imobilului din Bucureşti, str. D.L. nr. 39, sectorul 2 şi 500.000 RON reprezentând daune morale şi cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei cereri s-a arătat că în baza contractului de închiriere a preluat imobilul, dată la care acesta era impropriu atât pentru a fi folosit ca locuinţă cât şi pentru desfăşurarea unei alte activităţi. SC Z. S.A nu i-a adus la cunoştinţă că nu posedă un titlu valabil, iar Fundaţia pentru Ocrotirea Bolnavilor cu Afecţiuni Cardiovasculare (FOBAC) a efectuat o serie de îmbunătăţiri şi reparaţii, făcându-l apt pentru desfăşurarea unei activităţi medicale.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1652 din 21 decembrie 2007, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 1 octombrie 2001 - 11 octombrie 2004, a respins acţiunea privind aceste pretenţii ca fiind prescrisă, a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanţie ca neîntemeiată şi a obligat reclamanţii la plata către SC Z. S.A. a sumei de 2500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 264 A din 27 aprilie 2009, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi P.C.M. şi P.F. împotriva Sentinţei civile nr. 1652 din 21 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pentru considerentele ce urmează.
Art. 7 din Decretul nr. 167/1958 instituie regula generală în materie de prescripţie extinctivă, în timp ce art. 8 din acelaşi act normativ constituie regula specială care se aplică materiei răspunderii civile delictuale.
În cauză, temeiul de drept al pretenţiilor ce decurg din lipsa de folosinţă a imobilului îl reprezintă dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., începutul prescripţiei fiind momentul cunoaşterii pagubei şi pe cel ce răspunde ea, ori al datei la care trebuia (ori putea) să cunoască aceste elemente.
Data de 6 iunie 2006 când s-a pronunţat Decizia civilă nr. 6676 de către Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, nu poate fi considerat moment al începerii termenului de prescripţie.
În raport de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi de obiectul cauzei, momentul cunoaşterii pagubei dar şi pe cel răspunzător pentru crearea sa este momentul formulării notificării - 27 aprilie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin notificarea înregistrată sub nr. 1042 din 27 aprilie 2001, reclamanţii au solicitat obligarea SC S. SA la restituirea în natură a imobilului, premisa Legii nr. 10/2001 fiind cea prevăzută în art. 1 al legii, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi.
Art. 22 alin. (1) din acelaşi act normativ, prevede că persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.
Astfel, la momentul formulării notificării reclamanţii aveau cunoştinţă de faptul că imobilul a trecut abuziv în proprietatea statului, precum şi unitatea deţinătoare SC S. SA, devenită ulterior SC Z. SA.
Întrucât se solicită angajarea răspunderii civile delictuale, datorate lipsei de folosinţă a unui imobil care nu se mai afla nici în patrimoniul şi nici în posesia reclamanţilor, care se pretindeau adevăraţii proprietari ai acestuia, iar faptul că între părţi s-a purtat un proces de revendicare, în care ambele părţi au exhibat titluri de proprietate, nu se poate considera că reclamanţii nu au cunoscut persoana care s-a folosit de imobil.
Acţiunea în revendicare presupune ca premisă tocmai faptul că reclamantul este proprietar neposesor, în timp ce pârâtul este considerat posesor neproprietar. În toate situaţiile pârâtul este cel care deţine posesia şi se foloseşte ca un proprietar de bunul revendicat.
Din această perspectivă, odată cu formularea cererii de intervenţie în interes propriu, reclamanţii au avut posibilitatea solicitării şi a contravalorii lipsei de folosinţă, cu atât mai mult cu cât, deşi au formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, revenindu-se la aceasta în data de 27 iulie 2001, SC S. SA nu a răspuns.
În condiţiile în care SC Z. SA s-ar fi apărat de maniera că nu ea este deţinătoarea bunului, ci altă societate, s-ar fi putut susţine pertinent că reclamanţii nu au avut cum să cunoască persoana responsabilă de producerea prejudiciului, decât atunci când prin hotărâre judecătorească irevocabilă, instanţa ar fi statuat că SC Z. SA şi nu altă persoană ar fi deţinut bunul şi s-ar fi bucurat de folosinţa imobilului.
Astfel, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 11 octombrie 2003 a fost corect soluţionată de instanţa de fond.
Nici cea de-a doua critică vizând respingerea pe fond a acţiunii pentru perioada 11 martie 2003 - 6 iunie 2006 şi cea referitoare la neacoradarea folosinţei de la 6 iunie 2006 la zi nu poate fi primită.
SC Z. SA a avut un titlu de proprietate, titlu care nu a fost desfiinţat, dar căruia nu i s-a dat eficienţă în comparaţie cu titlul reclamanţilor, care a fost considerat mai bine caracterizat.
Argumentele apelanţilor potrivit cărora titlul intimatei - pârâte a avut o serie de vicii, nu au fost primite întrucât acestea au fost deja sancţionate prin hotărârile pronunţate în acţiunea în revendicare, ducând la pierderea posesiei de către intimată şi nu fac obiectul analizei prezentei cauzei.
De remarcat este şi faptul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M. 03 nr. 2964 a fost emis de către Ministerul Industriilor la 26 iunie 1996, anterior Legii nr. 10/2001, şi că, deşi această lege prevedea posibilitatea anulării titlului de proprietate în condiţiile art. 46 (45), reclamanţii nu au formulat o acţiune în anularea acestui titlu.
Ca atare, până la pronunţarea soluţiei irevocabile de către Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, intimata-pârâtă a avut un titlu valabil, pe care a înţeles să şi-l apere.
Pe de altă parte, Curtea a reţinut şi faptul că după pronunţarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, hotărârea a devenit definitivă şi executorie, putând fi pusă în executare imediat.
Deşi cauza s-a întemeiat pe dreptul comun (art. 998 - 999 C. civ.) nu se poate face abstracţie de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 întrucât imobilul făcea parte din cele trecute în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, măsură considerată abuzivă de către lege.
De asemenea, o soluţie contrară celor reţinute anterior ar fi însemnat crearea unui regim juridic mai favorabil creditorului unei obligaţii susceptibile de executare silită, care stă în pasivitate decât aceluia care pune de îndată în executare hotărârea judecătorească, solicitând în schimb contravaloarea lipsei de folosinţă.
Nici ultimul motiv de apel nu a fost primit de Curte.
Ca şi în cele două cauze, Radu contra României şi Buzatu contra României şi în situaţia reclamanţilor imobilul în litigiu a fost restituit prin hotărâre judecătorească, având loc o reparaţie în natură a prejudiciului suferit ca urmare a trecerii abuzive a imobilului în patrimoniul statului.
În schimb, în ambele cauze s-a solicitat contravaloarea folosinţei, corespunzând chiriilor pe care reclamanţii în calitate de proprietari le-ar fi încasat, solicitări respinse de Curte ca nefondate.
În cauza Radu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a reţinut că "Cu titlu principal, reclamanta solicită restituirea bunurilor litigioase. Ea doreşte să primească, în caz de nerestituire, o sumă care corespunde cu valoarea actuală a proprietăţii sale, adică, după raportul de expertiză supus Curţii, 504312 dolari SUA, sau 410.811 euro. Ea solicită de asemenea suma de 561700 dolari SUA, corespunzând chiriilor pe care ea le-ar fi perceput între punerea în posesie a imobilelor pe 8 mai 1995 şi 16 ianuarie 2001".
Fondându-se pe raportul menţionat de expertiză, prezentat în faţa Curţii, Guvernul a evaluat suma chiriilor care ar fi putut fi percepute de reclamantă între data deciziei CSJ şi martie 2002, la 7.754 dolari SUA sau 6309 euro.
Curtea a considerat că, în circumstanţele speţei, problema daunelor nu se pune. Ţinând cont de încălcările constatate, cea mai bună formă de reparare în această cauză ar fi constat în "restituirea bunurilor imobiliare în chestiune de către Stat şi o indemnizaţie pentru prejudiciu moral".
În cauza Buzatu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că "În ceea ce priveşte sumele solicitate pentru nefolosinţa apartamentului, calculate în funcţie de preţul de locaţie al acestui bun, Curtea nu ar aloca vreo sumă în acest scop, ţinând seama, pe de o parte, de faptul că a dispus restituirea apartamentului ca compensare în sensul art. 41 din Convenţie şi, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume în acest scop ar ascunde în speţă un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul unei locaţii fiind în funcţie de mai multe variabile".
Aşadar, tribunalul a menţionat corect în prezenta cauză cele două speţe ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, acestea fiind relevante în soluţionarea cauzei.
În ce priveşte apelul formulat de SC Z. SA, Curtea l-a respins având în vedere caracterul subsidiar al acestuia, scopul acestuia fiind strict legat doar de soluţionarea cererii de chemare în garanţie.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs apelanţii-reclamanţi P.C.M. şi P.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte.
Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
În raport de temeiul de drept al acţiunii formulată (repararea unei pagube produsă prin fapta ilicită), conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie începea să curgă de la data la care s-a cunoscut atât paguba cât şi pe cel care a produs paguba.
Instanţa de apel, fără a nega că aceasta este prevederea legală în raport de care urma să fie soluţionată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta SC "Z." - SA, aplică greşit legea, apreciind că recurenţii au cunoscut atât faptul păgubirii, cât şi pe cel care răspunde de producerea pagubei, la momentul la care a fost notificată fosta SC "S." - S.A. să restituie imobilul.
Instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că recurenţii, proprietari ai imobilului din str. D.L. nr. 39, formulaseră acţiunea în revendicarea acestuia pe calea intervenţiei într-un proces în care mai multe părţi se considerau proprietare ale imobilului.
În cauza ce a format obiectul dosarului nr. 726/2000 al Tribunalului Bucureşti, secţia V-a civilă, s-au pretins proprietari ai imobilului, şi SC "S." - S.A, precum şi reclamantul care formulase acţiunea care investise instanţa (S.M.E.) iar, după decesul acestuia în timpul procesului, moştenitorii săi (S.M., S.A.A., D.R.A. şi D.R.).
Atât timp cât procesul în revendicare, care urma să fie soluţionat pe baza comparării titlurilor de proprietate pe care le invocă fiecare parte din proces, nu era soluţionat, nu se poate considera că s-au cunoscut vreuna din cele două condiţii cerute de lege pentru curgerea termenului de prescripţie: existenţa pagubei şi pe cel răspunzător de ea.
Formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, adoptată în timpul procesului de revendicare a imobilului din str. D.L. nr. 39, notificarea nr. 1042 din 27 aprilie 2001 constituie un act de diligenţă, de conservare a drepturilor, prevăzute de noua lege, având în vedere că aceasta stabilea un termen limită pentru formularea notificărilor, care urmau a fi adresate entităţii deţinătoare a imobilului, sub sancţiunea pierderii posibilităţii de a mai recupera imobilul considerat ca preluat abuziv.
Aprecierea că, efectuând notificarea, s-a cunoscut paguba şi pe cel răspunzător de ea este mai mult decât greşită, având conotaţia unei părtiniri de către instanţa a părţii adverse.
2. Nelegal sunt respinse şi pretenţiile aferente perioadelor 11 martie 2003 - 6 iunie 2006 şi 6 iunie 2006 - la zi, fiind greşit aplicate prevederile Legii nr. 10/2001 la care se face referire - art. 46 (45).
Imobilul în discuţie a fost preluat fără titlu valabil, intrând în categoria imobilelor preluate abuziv, prevăzuta la art. 2. lit. h) din lege. Argumentul ca SC "Z." - S.A. nu a făcut altceva în procesul de revendicare decât să-şi apere titlul de proprietate, întrucât conform Constituţiei şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului avea dreptul la un proces echitabil, fiind liber să acceadă la justiţie şi să uzeze de toate procedurile deschise de lege este în speţă forţat şi menit să înfrângă tocmai dispoziţiile legale care reglementează desfăşurarea proceselor civile.
Conform art. 723 C. proc. civ. "drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite ".
Ori, lecturând hotărârile pronunţate în procesul de revendicare, instanţa de apel a avut posibilitatea să observe şi să se convingă de faptul că întreaga apărare a "S.", succedată de "Z.", s-a bazat doar pe obstrucţii, susţineri false, aprecieri proprii a textelor legale, ceea ce explică punerea instanţelor în situaţia de a nu putea soluţiona procesul cu celeritate, fiind necesari pentru pronunţarea unei soluţii definitive şi irevocabile circa 8 ani (1999 - 2006).
Mai spune instanţa de apel, în susţinerea soluţiei de respingere a pretenţiilor, că "Z." "a avut" un titlu de proprietate care nu a fost desfiinţat, ci doar nu i s-a dat eficienţă în comparaţia făcută".
Argument contradictoriu nu doar din punct de vedere literar, dar şi juridic întrucât, vorbind despre un titlu şi spunând ca l-ai avut, înseamnă că nu mai ai acel titlu, iar dacă nu-l mai ai, nu poţi afirma că nu a fost desfiinţat.
Considerarea ca preferabil a titlului recurenţilor, în toate cele 3 etape ale procesului de revendicare a avut în vedere nulitatea titlului de care se prevala fosta "S.", nulitate absolută decurgând din înstrăinarea de către Statul Român, prin Ministerul Industriilor, a unei proprietăţi care nu-i aparţinea şi din emiterea titlului cu nerespectarea prevederilor actului normativ în baza căruia a fost emis.
Chiar dacă nu s-a formulat o cerere expresă de constatare a nulităţii titlului de proprietate invocat de adversara din proces, nu se poate imputa acest lucru, recurenţii nefiind obligaţi să-l facă întrucât nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, nu doar pe cale de acţiune ci şi pe cale de excepţie (art. 2 din Decretul nr. 167/1958), iar excepţia nulităţii fiind de ordine publică, poate fi invocată din oficiu de instanţă, lucru pe care aceasta l-a făcut atunci când a comparat titlurile de proprietate.
Sunt interpretate greşit de instanţa de apel şi prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Dispoziţia că "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire " este interpretată ilegal.
Este ilogic că atât timp cât a existat (juridic şi faptic) preluarea abuzivă, proprietarul adevărat nu-şi poate exercita prerogativele dreptului său, putând face practic acest lucru numai după ce, recunoscându-i-se dreptul, a fost repus în acest drept.
Aceasta este interpretarea corectă a textului art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi nu acela că deţinătorul abuziv al unui bun nu poate fi obligat să-l despăgubească pe proprietarul bunului pentru paguba pe care i-a cauzat-o.
Intimata pârâtă nu poate fi considerată a nu avea culpă pentru prejudiciul pe care l-a creat prin lipsirea de folosinţa imobilului în discuţie.
În speţă sunt îndeplinite toate cerinţele legale pentru antrenarea răspunderii materiale delictuale a SC "Z." - S.A : prejudiciul reprezentat de contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului ; fapta ilicită constând în deţinerea abuzivă, fără drept legal a imobilului ; legătura cauzală între faptă - prejudiciu (pagubă datorită abuzului de drept al părţii adverse, abuz ce în speţă a fost concretizat în multiple aspecte : poziţia procesuală culpabilă în tot ciclul procesual de revendicare ; prevalarea de un pretins titlu de proprietate, a cărui nevalabilitate putea să o cunoască cu minime diligenţe; nepredarea posesiei imobilului nici după pronunţarea în procesul de revendicare a soluţiei din apel, refuzând să se conformeze obligaţiei stabilită de instanţe şi continuând să reînnoiască şi după această dată contractul de închiriere cu FOBAC şi, în fine, vinovăţia care, cel puţin în forma neglijenţei, există în mod evident în speţă.
Asemenea instanţei de fond, cea de apel invocă în motivarea soluţiei pronunţată în mod greşit jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Cazurile la care se referă hotărârile pronunţate în fond şi în apel ori nu sunt identice cu prezenta speţă, ori nu ţin seama de particularităţile cauzei soluţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în raport cu prezenta cauză.
În cauză au formulat întâmpinare intimata chemată în garanţie Fundaţia pentru Ocrotirea Bolnavilor cu Afecţiuni Cardiovasculare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate şi menţinerea ca temeinică şi legală a Sentinţei nr. 1652 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, iar cât priveşte pe intimata-pârâtă SC Z. SA, aceasta a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului formulat de reclamanţi iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat, şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
Excepţia nulităţii recursului declarat, urmare a neindicării vreunuia din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu este incident, întrucât dezvoltarea motivelor de recurs, conform art. 306 C. proc. civ., permite încadrarea criticilor formulate în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1956, art. 998 - 999 C. civ. şi art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Analizând Decizia prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, a probatorilor administrate în toate etapele procesuale şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reţine cele ce succed.
Reclamanţii au învestit instanţa de judecată cu o acţiune în pretenţii - plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului din Bucureşti, str. D.L. nr. 39, sector 2 - întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală.
Acţiunea reclamanţilor, având un caracter personal patrimonial şi nu real, este supusă prescripţiei conform art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, potrivit cărora dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv în termenul general de prescripţie de 3 ani stipulat de art. 3 alin. (1) din lege.
Aşa cum s-a arătat, reclamanţii şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. aşa încât devin aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Recurenţii invocă drept moment al începerii prescripţiei 6 iunie 2006, data la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 6676, a respins, ca nefondate, recursurile formulate de SC S. SA şi intervenienta Fundaţia pentru Ocrotirea Bolnavilor cu Afecţiuni Cardio-Vasculare împotriva Deciziei civile nr. 280 din 16 mai 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, hotărâre prin care Sentinţa civilă nr. 866 din 19 noiembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia civilă şi de contencios administrativ, ce a obligat SC S. SA în prezent SC Z. SA să lase recurenţilor intervenienţi în acea cauză, în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, str. D.L. nr. 39, sector 1, a devenit definitivă şi executorie.
Astfel, la data pronunţării Sentinţei nr. 866 din 19 noiembrie 2001, recurenţii cunoşteau persoana deţinătoare a imobilului revendicat, SC Z. SA, iar la 16 mai 2003, data pronunţării Deciziei nr. 280, hotărârea era definitivă şi putea fi pusă în executare.
Osebit de aceasta, la momentul formulării notificării prescrise de Legea nr. 10/2001, 27 aprilie 2001, recurenţii au indicat SC Z. SA drept unitate deţinătoare a imobilului preluat abuziv, entitate obligată la restituirea în natură conform conţinutului notificării.
De asemenea, în cadrul acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, recurenţii, prin cererea de intervenţie principală alături de afirmarea calităţii lor de proprietari neposesori ai imobilului în litigiu, aveau posibilitatea de a solicita SC Z. SA, indicată drept posesoare neproprietară, contravaloarea lipsei de folosinţă.
Drept urmare, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 11 octombrie 2003 a fost soluţionată de ambele instanţe de fond, cu respectarea dispoziţiilor legale mai sus indicate.
- Răspundere civilă delictuală, invocată de recurenţi drept temei al pretenţiilor deduse judecăţii, presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii şi anume existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu precum şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.
Condiţiile stabilite prin doctrină şi jurisprudenţă pentru angajarea răspunderii civile delictuale a SC Z. SA, nu sunt întrunite în prezenta cauză şi anume existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei, chiar şi sub forma unei culpe levissima.
Intimata, în cadrul procesului de revendicare, a exhibat un titlu de proprietate reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 2964 din 26 iunie 1996 obţinut în temeiul Legii nr. 15/1990 de la o autoritate a statului, Ministerul Industriilor, titlu ce nu a fost desfiinţat, dar care nu a fost preferat de instanţă în compararea cu titlul de proprietate al reclamanţilor.
Apărarea dreptului de proprietate de către SC Z. SA dobândit în temeiul legii, Legea nr. 15/1990, privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale nu semnifică şi nu poate reprezenta temeiul exercitării drepturilor procesuale cu rea-credinţă în sensul art. 723 C. proc. civ., text ce reţine abuzul de drept atât sub aspect subiectiv, când dreptul este exercitat în scop de şicană, fără justificarea unui interes legitim cât şi obiectiv, când dreptul este deturnat de la finalitatea lui social-economică în vederea căruia se acordă titularului său protecţie legală.
Intimata SC Z. a avut un titlu de proprietate valabil, ce a fost apreciat de instanţă ca mai puţin bine caracterizat decât cel al recurenţilor, pe care a înţeles să-l protejeze în condiţiile şi în temeiul legii speciale nevalorificată de recurenţi.
Referirea instanţei de apel la posibilitatea instituită de art. 46 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se constituie doar într-un argument în favoarea existenţei unui titlu de proprietate în patrimoniul societăţii comerciale şi nu într-o obligaţie pe care aceştia ar fi avut-o.
Recurenţii, în susţinerea absenţei titlului de proprietate al SC Z. SA şi deci al culpei sale în producerea prejudiciului, invocă viciile acestuia.
Critica nu poate fi primită câtă vreme analiza celor două titluri de proprietate a fost făcută într-un alt proces, în care, aşa cum s-a arătat, s-a considerat că recurenţii au un titlu de proprietate preferabil celorlalte două titluri de proprietate aflate în coliziune, cel al lui S.M.E. şi SC S. SA (SC Z. SA).
Aşadar, reţinerea instanţei superioare de fond că societatea comercială a deţinut legal imobilul în perioada de referinţă este în acord cu probatoriile administrate.
Având calitatea de proprietar al imobilului, SC Z. SA nu datora lipsa de folosinţă, deoarece în calitate de proprietar era îndreptăţită să folosească bunul şi să îi culeagă fructele civile.
O altă critică formulată de recurenţi se referă la greşita reţinere ca fiind incidente în cauză a două hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume cauzele Buzatu şi Radu împotriva României.
Critica este de asemenea nefondată, întrucât cele două decizii, expuse pe larg de instanţa de apel, sunt relevante în soluţionarea cauzei şi nu fac decât să confirme raţionamentul instanţei în sensul că în ambele cauze s-a solicitat contravaloarea folosinţei corespunzătoare chiriilor pe care reclamanţii, în calitate de proprietari, le-ar fi încasat pentru bunul preluat abuziv, solicitări respinse de Curte cu argumentele deja redate de instanţa de apel.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, reţinând că legea a fost corect interpretată şi aplicată în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.C.M. şi P.F. împotriva Deciziei nr. 264/A din 27 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2010.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 2217/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2214/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
