ICCJ. Decizia nr. 2220/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2220/2010
Dosar nr.482/83/2008
Şedinţa publică din 13 aprilie 2010
Deliberând asupra cauzei de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Reclamantul O.I. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice printr-o acţiune înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare la 12 februarie 2008, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 90.000 RON pentru repararea prejudiciului ce i s-a creat prin arestarea nelegală în perioada 24 martie 1999 - 21 aprilie 1999 pentru infracţiunile prevăzute de art. 178 din Legea nr. 141/1997 (C. vam.) şi fals în înscrisuri oficiale (art. 288 C. pen.), infracţiuni pentru care a fost achitat ulterior.
Pretenţiile pecuniare au reprezentat contravaloarea daunelor morale suferite în perioada detenţiei şi în timpul cercetării penale şi judecătoreşti (1997 - 2007).
Tribunalul Satu Mare prin Sentinţa civilă nr. 1169/D din 1 iulie 2008 (îndreptată din oficiu prin încheierea nr. 1169 din 29 iulie 2008) a admis în parte acţiunea civilă şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 60.000 RON cu titlu de daune morale şi 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea soluţiei Tribunalul a reţinut următoarele:
Acţiunea a fost formulată la 12 februarie 2008 în temeiul art. 504 - 506 C. proc. pen.
Tribunalul a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 504 - 506 C. proc. pen. şi a obligat pe pârât să plătească reclamantului, din suma totală pretinsă, 90.000 RON, numai suma de 60.000 RON.
În fapt s-a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 1368 din 7 iulie 2005 a Judecătoriei Satu Mare inculpatul O. a fost condamnat la câte 6 luni închisoare pentru infracţiunile de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzute de art. 288 C. pen. (în varianta în vigoare la 27 noiembrie 2004) şi, respectiv, de fals în înscrisuri sub semnătura privată prevăzută de art. 290 C. pen. (în aceeaşi variantă) precum şi la 3 ani închisoare pentru infracţiunea de folosire, la autoritatea vamală, a documentelor vamale, de transport sau comerciale, care se referă la alte mărfuri sau bunuri decât cele prezentate în vamă, prevăzută de art. 178 din Legea nr. 141/1997 (C. vam.). În temeiul art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen. inculpatul a fost condamnat să execute pedeapsa cea mai grea, de trei ani închisoare.
Tribunalul Satu Mare prin Decizia penală nr. 202/A din 12 octombrie 2006, a desfiinţat în întregime Sentinţa nr. 1368/2005 a Judecătoriei Satu Mare şi rejudecând cauza, a condamnat pe inculpatul O.I. la 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C. pen.) şi l-a achitat pe acelaşi inculpat pentru infracţiunile prevăzute de art. 288 C. pen. şi, respectiv, art. 178 din Legea nr. 141/1997 (C. vam.) în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru prima infracţiune şi respectiv în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. cu raportare la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracţiunea prevăzută de C. vam..
Pentru pedeapsa aplicată s-a dispus măsura suspendării condiţionate a executării acesteia pe durata prevăzută de art. 82 C. pen., adică 2 ani şi 6 luni.
Cu privire la acest inculpat a fost dedus din durata pedepsei timpul reţinerii şi arestării preventive pe perioadele: 24 martie 1999 - 28 martie 1999, 28 martie 1999 - 2 aprilie 1999, 2 aprilie 1999 - 21 aprilie 1990 făcându-se aplicarea art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP)
Curtea de Apel Oradea, secţia penală, prin Decizia penală nr. 264/R din 30 mai 2007 a admis recursul declarat de Parchet şi inculpaţi şi a înlăturat pedeapsa de şase luni închisoare aplicată inculpatului O.I. şi în temeiul art. 11 pct. 2 C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva acestuia ca urmare a intervenirii prescripţiei.
S-a constatat că inculpatul a fost reţinut preventiv în perioadele 24 martie 1999 - 28 martie 1999, 29 martie 1999 - 2 aprilie 1999 şi 2 aprilie 1999 - 21 mai 1999 prin ordonanţă, respectiv prin mandat de arestare preventivă, ultimul mandat fiind prelungit cu încă 30 de zile prin încheierea nr. 889 din 20 aprilie 1999 a Judecătoriei Satu Mare. Această măsură a fost înlocuită de Tribunalul Satu Mare cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea pe o perioadă de 30 de zile, cu începere de la 7 mai 1999, data de la care s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare.
S-a constatat aşadar că petentul a fost reţinut pe o perioadă de 45 de zile în cursul procesului penal, fiind ulterior achitat şi înlăturată răspunderea penală, situaţie în care Statul şi-a asumat, potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen., răspunderea pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erorile judiciare, răspundere fundamentată pe art. 53 alin. (3) din Constituţia României.
S-a mai reţinut şi că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului recunoaşte dreptul fundamental la libertate şi siguranţă iar Statul Român s-a angajat prin art. 3 din Legea nr. 30/1994 de ratificare a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale să recunoască această jurisprudenţă.
Tribunalul a constatat, din considerentele deciziei penale, cât priveşte cele trei infracţiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, că instanţa penală, cu ocazia constatării achitărilor a stabilit în mod definitiv că pentru infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale nu s-au produs dovezi iar pentru infracţiunea prevăzută de art. 178 C. vam. s-a constatat că a existat o "sincopă legislativă" astfel că legea nu a fost previzibilă. Cu privire la a treia infracţiune pentru care s-a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale s-a apreciat că fapta nu-i poate fi imputată inculpatului.
Ca urmare, în condiţiile art. 504 - 506 C. proc. pen. s-a apreciat că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri pentru daunele morale produse acestuia prin deţinerea sa nelegală în stare de arest.
Cuantumul (60.000 RON) a fost fixat prin apreciere, ţinând cont de durata arestului, de impactul psiho - social care a afectat atât pe reclamant cât şi pe ceilalţi cunoscuţi ai acestuia, cărora li s-a creat o altă percepţie faţă de reclamant, în mediul în care acesta a trăit, fiindu-i lezată imaginea şi credibilitatea prin marginalizare (situaţie reţinută de instanţă din adresa emisă de Biserica Penticostală).
Instanţa nu a analizat actele depuse în vederea dovedirii pierderilor suferite de firma SC P. SRL Satu Mare, în raport de împrejurarea că reclamantul prin acţiune a solicitat numai daune morale or, despăgubirile legate de pierderile unor societăţi comerciale ţin de domeniul daunelor materiale
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia civilă nr. 25/2009 A din 18 februarie 2009 a respins ca nefondate apelurile formulate de O.I., Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice prin DGFP Satu Mare.
În motivarea acestei decizii, Curtea de apel a reţinut în esenţă următoarele:
Măsurile preventive luate împotriva reclamantului şi durata acestora nu au fost contestate.
Problema înlăturării răspunderii penale, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, s-a considerat că nu are relevanţa pe care apelanţii pârâţi o acordă acestei instituţii în justificarea cererii lor de respingere a acţiunii, deoarece chiar dacă fapta ar fi fost reţinută şi nu ar fi intervenit prescripţia, gravitatea faptei nu atrăgea, în faţa organelor de urmărire penală, măsura arestării.
Ca urmare, reclamantul - pe parcursul procesului penal pentru două fapte pentru care a fost în final achitat şi, respectiv, pentru o faptă pentru care a intervenit prescripţia răspunderii penale - a fost sancţionat cu cea mai gravă măsură, aceea a pierderii libertăţii, care se poate lua împotriva unui subiect de drept.
Ca urmare, s-a observat că în mod legal s-a făcut aplicarea art. 504 - 506 C. proc. pen., constatându-se că s-au respectat condiţiile pentru angajarea răspunderii Statului.
Nu a fost primită nici critica măsurii acordării în totalitate a cheltuielilor de judecată, critică bazată pe împrejurarea că acţiunea s-a admis în parte şi nu în totalitate.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor, în raport de care s-au formulat critici de toţi apelanţii, reclamantul în sensul că suma este prea mică, iar pârâţii în sensul că suma este prea mare în raport de situaţia reală, s-a constatat că problema cuantumului despăgubirilor ţine de aprecierea instanţei de judecată în fond, iar Curtea de apel ar putea să cenzureze suma fixată numai în măsura în care s-ar fi criticat punctual dispoziţia normativă care a stat la baza stabilirii acesteia.
S-a constatat însă că o asemenea critică nu a fost enunţată, părţile afirmând despre despăgubiri, potrivit poziţiei lor procesuale, consemnată în dosar, fie că acestea sunt consistente, fie că au fost acordate într-un cuantum redus.
S-a mai reţinut că apartenenţa reclamantului la Biserica Penticostală a reprezentat un alt criteriu important la stabilirea prejudiciului, având în vedere că apariţia unei asemenea situaţii, într-o comunitate restrânsă, poate conduce la marginalizarea şi culpabilizarea membrului comunităţii.
S-a mai avut în vedere că cei patru copii ai familiei au suferit în urma hotărârii penale, arestarea tatălui fiind o traumă pentru aceştia.
3. Recursurile
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Satu Mare şi, respectiv, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
În recursul Statului Român s-a criticat Decizia pentru greşita apreciere că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. cu ignorarea dispoziţiilor alin. (3) în care se menţionează expres că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen.
S-a arătat că nu sunt întrunite condiţiile fixate de dispoziţiile citate pentru a se declanşa răspunderea statului câtă vreme achitarea nu a intervenit ca urmare a unei rejudecări după o condamnare definitivă iar pe de altă parte, în cazul reclamantului nu a operat o achitare totală.
Referitor la constatarea intervenirii prescripţiei, s-a criticat greşita interpretare a textelor incidente cu neobservarea împrejurării că arestarea preventivă a fost dispusă cu mult înainte de a se împlini termenul de prescripţie a răspunderii pentru fapta incriminată, aceasta intervenind abia în faza judecării recursului.
S-a criticat acordarea despăgubirilor pentru daune morale în lipsa unui minim de probe din care să reiasă în ce măsură i-au fost lezate reclamantului valorile morale ocrotite de lege.
S-a contestat valoarea adeverinţei emisă de Biserica Penticostală, care a stat la baza despăgubirilor şi s-a susţinut că aceasta a avut un conţinut inexact şi vag, proba fiind obţinută la solicitarea părţii şi nu a instanţei.
S-a criticat greşita aplicare a art. 1203 C. civ., care reglementează modalitatea prin care judecătorul poate uza de prezumţii în judecarea unei cauze. S-a susţinut că nu s-a ţinut cont de această normă, deoarece instanţa a apreciat prejudiciul moral numai în raport de susţinerile reclamantului şi de conţinutul adeverinţei mai sus amintită, a cărei obiectivitate este pusă sub semnul întrebării.
În mod egal criticile au privit neaplicarea dispoziţiilor art. 1169 C. civ. - cel care face o propunere trebuie să o dovedească.
În subsidiar recurentul a solicitat reducerea cuantumului despăgubirii (fixate la 60.000 RON), acesta fiind în mod evident disproporţionat în raport de dovezile făcute şi fiind stabilit ca urmare a unei greşite aplicări a criteriilor prevăzute de art. 505 C. proc. pen.
S-a invocat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, printr-o decizie de speţă (3189/2005) a stabilit o despăgubire de 30.000 dolari S.U.A. pentru 353 de zile de detenţie, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care au stabilit necesitatea statuării în echitate asupra despăgubirilor pentru daunele morale pretinse.
Cât priveşte cheltuielile de judecată stabilite în favoarea reclamantului s-a criticat acordarea acestora în întregime deşi acţiunea a fost admisă în parte, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 276 C. proc. civ.
Prin recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea s-a criticat Decizia pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fapt s-a considerat nelegală Decizia privind stabilirea răspunderii Statului în cauză, deşi pentru una din fapte s-a constatat intervenţia prescripţiei răspunderii penale, ceea ce nu alterează elementele constitutive ale faptei penale care subzistă în materialitatea ei, dar pentru care este înlăturată răspunderea penală datorită trecerii timpului. Ca urmare, pentru cazul intervenţiei prescripţiei există vinovăţie dar nu se angajează răspunderea, vinovăţia reclamantului existând cel puţin pentru fapta pentru care a fost condamnat. S-a mai arătat că inculpatul nu a solicitat continuarea judecăţii pentru a se constata nevinovăţia lui şi asupra infracţiunii prescrise.
4. Analiza instanţei de recurs
Analizând recursurile din perspectiva criticilor formulate se constată următoarele:
Un prim aspect este legat de faptul că deşi recursul pârâtului Statul Român prin ministerul Finanţelor Publice nu a fost motivat în drept, criticile formulate pot fi circumscrise în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Analizând motivul de recurs mai sus amintit, în raport de criticile formulate de cei doi recurenţi, se constată următoarele.
Instanţele au apreciat corect dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. când au stabilit, în acest temei răspunderea Statului pentru prejudiciul creat reclamantului pentru arestarea sa ilegală în acţiunea penală pornită împotriva acestuia.
Art. 504 alin. (1) C. proc. pen. statuează asupra regulii generale de recunoaştere şi garantare a dreptului la repararea de către stat a pagubei suferite de persoana definitiv condamnată şi care în urma rejudecării cauzei a obţinut o hotărâre definitivă de achitare. De acest drept de reparare a pagubei se bucură şi persoana care în cursul procedurii penale a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod ilegal (art. 504 alin. (2) C. proc. pen.).
Ca urmare, s-a stabilit în mod corect că reclamantul care a fost iniţial condamnat la o pedeapsă cu închisoarea şi ulterior achitat, pentru perioadele de detenţie preventivă suportate pe parcursul procesului penal, are dreptul la despăgubiri pentru paguba ce i-a fost creată, ca urmare a privării în mod ilegal de libertate, situaţia juridică a acestuia fiind reglementată de dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen.
Critica, referitoare la ignorarea de către instanţe a dispoziţiilor alin. (3) al art. 504 C. proc. pen. în sensul că acţiunea în despăgubiri trebuie să intervină după o rejudecare a cauzei pentru care există o condamnare definitivă şi trebuie să fie totală, nu este întemeiată.
Alin. (3) al art. 504 C. proc. pen. dispune că "privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 lit. j)".
Or, în cauză, în mod corect s-a reţinut că împotriva inculpatului s-a dispus iniţial reţinerea pentru 24 de ore şi, prin două mandate de arestare nr. 737/1999 din 24 martie 1999 şi respectiv nr. 745/P/1999 din 2 aprilie 1999 (ultima prelungire prin Încheierea nr. 889 din 20 aprilie 1999 a Judecătoriei Satu Mare), s-a dispus apoi arestarea preventivă a inculpatului, începând cu 24 martie 1999, până la 7 mai 1999.
Prin Decizia penală nr. 75 din 7 mai 1994 care a soluţionat recursul împotriva încheierii de prelungire a duratei arestării preventive, s-a dispus înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea pe o perioadă de 30 de zile cu începere de la 7 mai 1999, dată de la care s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Privarea de libertate s-a dispus pentru cele trei infracţiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată (conform rechizitoriului Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare din 24 aprilie 2002, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului O.I. pentru infracţiunea 288 C. pen., 290 C. pen. şi 178 din Legea nr. 141/1997) şi pentru care în final nu s-a stabilit răspunderea penală a acestuia.
Sentinţa penală nr. 1368/2005 a Judecătoriei Satu Mare a dispus condamnarea inculpatului pentru cele trei infracţiuni, acesta urmând să execute pedeapsa cea mai grea de trei ani închisoare.
Prin Decizia nr. 202/2006 Tribunalul Satu Mare a menţinut condamnarea inculpatului la şase luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen. şi a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 288 C. pen. pentru că această faptă nu există şi respectiv pentru infracţiunea prevăzută de art. 178 din Legea nr. 141/1997 pentru că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii.
Prin Decizia penală nr. 264 R/2008 Curtea de Apel Oradea a menţinut achitarea pentru cele două infracţiuni şi a înlăturat condamnarea de şase luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen., constatând intervenită prescripţia răspunderii penale, fiind dispusă încetarea procesului penal pentru această faptă.
În raport de această situaţie de fapt şi de drept nu se poate primi critica din recurs referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen.
În cauză reclamantul a fost arestat pe o perioadă de 45 de zile în mod nelegal. Nelegalitatea măsurii a fost constatată atât prin Decizia penală nr. 75 din 7 mai 1999 a Tribunalului Satu Mare - care a admis recursul împotriva Sentinţei nr. 889 din 20 aprilie 1999 a Judecătoriei Satu Mare şi a dispus punerea în libertate a inculpatului, constatând, în raport de datele cauzei că nu se impune măsura extremă a arestării (decizie definitivă) - cât şi prin soluţia definitivă a cauzei penale, trimiterea în judecată a inculpatului finalizându-se cu achitarea acestuia.
Dreptul reclamantului de a fi despăgubit se încadrează astfel în dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., el fiind privat în mod nelegal de libertate în cursul procesului penal.
Ca urmare împrejurarea că achitarea s-a produs în fazele de control judiciar, respectiv în apel şi apoi în recurs nu reprezintă un fine de neprimire a cererii de despăgubiri pentru cazul expres prevăzut de art. 504 alin. (2) C. proc. pen.
Cerinţa ca acţiunea să se fi produs în rejudecarea cauzei printr-o hotărâre definitivă de achitare este relevantă pentru consacrarea generală a dreptului la despăgubire prevăzut de art. 504 alin. (1) C. proc. pen. şi deci nu şi pentru cazul special prevăzut de alin. (2) al acestuia articol care în mod evident şi logic nu se referă la ipoteza prevăzută în alin. (1).
Nu este întemeiată nici critica referitoare la împrejurarea că măsura arestării fiind luată cu mult înainte de împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru una din fapte, deci legală, nu s-a creat o pagubă care să dea loc la despăgubiri.
Modalităţile prin care legiuitorul a considerat că privarea sau restrângerea de libertate s-a produs în mod ilegal sunt prevăzute în mod expres de alin. (3) al art. 504 C. proc. pen., mai sus invocat.
Cu privire la acestea, cum s-a arătat, s-a constatat că măsura arestării a fost infirmată pe căile legale prevăzute de textul invocat, astfel că în mod corect şi temeinic instanţele au apreciat că în cauză sunt întrunite dispoziţiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen. Din această perspectivă, faptul că pentru o infracţiune pentru care s-a dispus arestarea inculpatului, a intervenit ulterior prescripţia răspunderii, nu are relevanţă, deoarece ceea ce dă loc la despăgubire în prezenta cauză, este nelegalitatea măsurii arestării.
Ca urmare,constatarea caracterului ilegal al măsurii a fost verificată sub aspectul întrunirii condiţiilor impuse de art. 504 alin. (3). Dispoziţiile art. 504 alin. (4) C. proc. pen. se referă la o altă situaţie (diferită de cea dedusă judecăţii) şi anume aceea în care arestarea a fost dispusă după intervenţia prescripţiei faptei.
Criticile referitoare la împrejurarea că nu s-a probat prejudiciul moral sunt şi ele nefondate.
Acţiunea în daune morale - spre deosebire de acţiunea în daune materiale, în cadrul căreia trebuie probat un prejudiciu cert atât sub aspectul existenţei cât şi al întinderii - impune numai probarea existenţei prejudiciului şi nu întinderea acestuia.
Sub acest aspect în mod corect s-a stabilit că prin arestarea produsă ilegal s-a creat o daună morală reclamantului care şi-a văzut încălcate drepturi fundamentale.
Cuantumul prejudiciului moral se stabileşte potrivit criteriilor generale lăsate la aprecierea judecătorului, împrejurare justificată de faptul că prin natura sa, prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin reguli abstracte stricte, el fiind diferit de la o persoană la alta, în funcţie de circumstanţierile concrete ale fiecărui caz şi de coordonatele specifice fiecărei persoane.
Or, stabilirea despăgubirilor morale ca urmare a unei judecăţi în echitate şi nu prin criterii de evaluare predeterminate este consacrată în mod constant în jurisprudenţa instanţelor naţionale şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Ca urmare, în mod corect s-a constatat că în cauză prin arestarea dispusă pe parcursul procesului penal i s-a creat reclamantului un prejudiciu moral incontestabil, el fiind privat de un drept fundamental şi suportând totodată un prejudiciu de imagine atât din perspectiva prezentării sale sub această sancţiune extremă în societate, cât şi din perspectiva impresiei pe care o produce o persoană arestată asupra societăţii în general şi a comunităţii în care acesta trăieşte în special, precum şi asupra familiei sale.
Verificarea, întrunirii în cauză a criteriilor impuse de art. 505 C. proc. pen., analizate mai sus, a fost suficientă pentru constatarea împlinirii consecinţelor produse de măsura arestării nelegale asupra reclamantului.
Sub acest din urmă aspect sarcina probei, prevăzută de art. 1169 C. civ. şi utilizarea dispoziţiile art. 1203 C. civ. - în această categorie de acţiuni - este, în mod evident circumstanţiată dispoziţiilor incidente expres prevăzute în legea specială care, în cauză este C. proc. pen., avute în vedere de cele două instanţe.
Criticile referitoare la greşita analiză făcută de instanţe unor documente (înscrisuri) existente la dosar excede motivul de recurs invocat (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). O analiză a modului în care instanţa a apreciat probele în cauză a fost posibilă până la 2 mai 2001, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. care prevedea un asemenea motiv de recurs, fiind de la acea dată, în mod expres abrogat prin pct. 112 al OUG nr. 138/2000.
Cât priveşte criticile referitoare la cuantumul prejudiciului moral stabilit de instanţe se constată că acestea sunt întemeiate.
Judecând în echitate în mod greşit instanţa de apel a constatat, referitor la cuantumul despăgubirilor, că nu s-a formulat, în apel, de către apelantul Ministerului Economiei şi Finanţelor o critică sub aspectul disproporţionalităţii - singura care poate fi cenzurată.
În apelul său, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat în mod expres, "în subsidiar, modificarea sentinţei în sensul diminuării cuantumului daunelor morale, întrucât suma de 60.000 RON fixată este vădit disproporţională în raport cu situaţia de fapt dedusă judecăţii şi care a rezultat din probele administrate în cauză".
Înalta Curte apreciază că suma acordată, 60.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant este supradimensionată, în raport de circumstanţele de fapt şi de drept ale cauzei şi de coordonatele personale ale reclamantului stabilite şi necontestate în cauză.
Se apreciază că suma de 15.000 RON, este îndestulătoare în raport de impactul psihic suferit de reclamant şi de familia sa, de consecinţele negative create acestora de cele 45 de zile de arest în cursul anului 1999, pe parcursul unui proces penal început în 1999 şi finalizat în anul 2008.
Sub acest aspect se apreciază că se impune pentru considerentele arătate admiterea recursurilor în temeiul art. 312, alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa modificării Deciziei nr. 25/A din 18 februarie 2009 a Curţii de Apel Oradea în sensul admiterii apelurilor declarate de Statul român şi respectiv de Ministerul Public împotriva Sentinţei civile nr. 1169/D din 1 iulie 2009 a Tribunalului Satu Mare.
Ca urmare, s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei în sensul stabilirii cuantumului daunelor morale la suma de 15.000 RON.
Critica din recursul Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., cu ignorarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ. în raport de faptul că acţiunea a fost admisă în parte, nu este întemeiată.
Potrivit art. 274 C. proc. civ. partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească cheltuieli de judecată.
Potrivit alin. (3) al acestui articol judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori se va constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Ca urmare, simplul fapt al admiterii în parte a unei acţiuni nu determină în mod automat reducerea cheltuielilor făcute de parte.
În speţă cheltuielile de judecată acordate reclamantului au reprezentat onorariul avocatului ales.
Or, acest onorariu se poate reduce sau mări numai corespunzător criteriilor stabilite în mod expres de alin. (3) al art. 274.
În cauză critica nu s-a referit la nici un asemenea criteriu care să nu fi fost analizat de instanţă.
Art. 276 C. proc. civ. invocat prevede o situaţie specială şi anume aceea în care în cazul "când pretenţiile fiecărei părţi, au fost încuviinţate numai în parte", situaţie în care instanţa va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor".
În cazul dedus judecăţii nu au existat însă pretenţii reciproce ale reclamantului şi, respectiv, ale pârâtului Statul Român, care să fi fost admise (ambele) în parte şi care să fi impus aplicarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, admiţându-se recursurile în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., sub aspectul cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului intimat, ca urmare a modificării în parte a deciziei Curţii de apel şi a schimbării în parte a sentinţei Tribunalului, se impune menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei şi, respectiv, ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, împotriva Deciziei nr. 25/A din 18 februarie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă, mixtă.
Modifică în parte Decizia în sensul că admite apelurile declarate de Ministerul Public şi Statul Român împotriva Sentinţei nr. 169/D din 1 iulie 2008 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul că stabileşte cuantumul daunelor la suma de 15.000 RON.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2010.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 2221/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2217/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
