ICCJ. Decizia nr. 230/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 230/2010
Dosar nr. 33712/3/200.
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1651 din 5 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a dispus următoarele: admiterea cererii formulate de reclamanţii M.D. şi M.C. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti.
Pârâtul a fost obligat să soluţioneze prin dispoziţie motivată, notificarea nr. 6116/2001 formulată de M.D. emisă prin intermediul BEJ S. şi să plătească reclamanţilor suma de 500 lei, cheltuieli de judecată.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate abuziv de stat, organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se instituie de regulă în natură, în condiţiile prezentei legi, iar în anul în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Conform art. 3, sunt îndreptăţiţi în sensul prezentei Legi la măsuri reparatorii constând în restituire în natură, sau după caz, prin echivalent, printre altele, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar de prevederile prezentei legi, beneficiază şi moştenitorii persoanelor fizice îndreptăţite.
Articolul 4 dispune că în ipoteza în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote – părţi ideale, potrivit dreptului comun.
De asemenea, conform art. 22, persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil.
Art. 25 dispune că, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare, conform art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Prin adresa nr. 33712 din 31 octombrie 2008, Primăria Municipiului Bucureşti a răspuns la adresa tribunalului, arătând că dosarul nr. 34.630/2001 privind notificarea 6116/2001 formulată de M.D. este incompletă.
Tribunalul a constatat că pe de o parte, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire este un termen imperativ şi poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, iar pe de altă parte, în prezenta cauză, nici nu se poate interpreta că a fost prorogat conform art. 25 pct. 1 din HG nr. 250/2007.
De asemenea, în cazul în care pârâţii consideră că nu au fost depuse toate actele solicitate, aceştia au posibilitatea emiterii unei dispoziţii prin care să respingă notificarea, astfel încât reclamanta să poată contesta această dispoziţie prin căile prevăzute de lege şi nu de rămânerea în pasivitate.
Faţă de cele reţinute, tribunalul a reţinut că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care a respins admiterea acţiunii şi a obligat pârâta să soluţioneze notificarea formulată de reclamantă.
Prin Decizia civilă nr. 144 din 24 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII – a civilă, s-a dispus respingerea apelului formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 265 din 5 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Obligaţia Municipiului Bucureşti de a emite dispoziţie faţă de notificarea adresată reprezintă o obligaţie legală, prevăzută de art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 potrivit căruia „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură".
Chiar dacă nu s-a instituit o sancţiune pentru depăşirea termenului de 60 de zile, nedepunerea actelor justificative a dreptului de proprietate şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului nu justifică refuzul unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea adresată în sensul Legii nr. 10/2001, situaţie în care în mod concret prima instanţă a obligat Municipiul Bucureşti să răspundă notificării.
Greşit susţine pârâta că nu a putut emite Decizia în lipsa actelor justificative a calităţii de persoane îndreptăţite la restituirea şi a dreptului de proprietate deoarece obligaţia sa era ca, după trecerea termenului legal, în condiţiile în care actele necesare nu au fost depuse la dosar, să aducă la cunoştinţa părţii înscrisurile pe care trebuie să le depună sau, în lipsa acestora să se pronunţe în consecinţă asupra notificării formulate de reclamanţi.
Lipsa răspunsului la cererea formulată, în absenţa înştiinţării petiţionarului asupra motivului pentru care Decizia nu poate fi emisă, constituie un prejudiciu adus părţii, care, în măsura în care va fi probat, poate obliga unitatea deţinătoare la repararea sa, ca o măsură subsecventă obligării acesteia de a emite Decizia sau dispoziţia prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Atitudinea unităţii deţinătoare de a nu răspunde la notificare cu motivarea că nu sunt depuse toate actele prevăzute de lege şi, în aceste condiţii termenul de 60 de zile curge de la completarea înscrisurilor, poate fi sancţionată cu obligarea acesteia să răspundă notificării, în temeiul art. 1075 C. civ., deoarece este o obligaţie legală care nu poate avea un caracter discreţionar.
În lipsa îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de lege de către petiţionar, cererea trebuie să fie soluţionată, chiar şi în lipsa actelor doveditoare, atunci când petiţionarul nu înţelege să le depună, acesta având posibilitatea de a formula contestaţie în instanţă cu privire la temeinicia şi legalitatea deciziei emise în aceste condiţii, cu atât mai mult cu cât, conform art. 23 al Legii nr. 10/2001 actele doveditoare ale dreptului de proprietate, ori după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, celor care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată ori alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Referitor la critica referitoare la greşita obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, instanţa a observat că potrivit sentinţei civile nr. 1651 din 5 noiembrie 2008, instanţa de fond a admis cererea formulată de reclamanţi, situaţie în care în mod corect instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.D. şi M.C. precum şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar.
Recursul reclamanţilor vizează neacordarea cheltuielilor de judecată aşa cum dispune art. 274 alin. (1) C. proc. civ., din moment ce este parte câştigătoare a procesului.
Motivează în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul pârâtului intimat vizează faptul că nu poate fi obligat la soluţionarea notificării formulate în sensul Legii nr. 10/2001 deoarece conform art. 23 din aceeaşi lege, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate curge atât de la depunerea notificării cât şi de la data depunerii actelor doveditoare. Prin urmare, în ipoteza în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înţelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data notificării, însă dacă nu au fost depuse actele doveditoare odată cu notificarea, termenul respectiv curge de la data depunerii acestora.
Pe de altă parte, Normele Metodologice prevăd că este necesară şi o procedură a persoanei îndreptăţite la restituire, în sensul că nu mai deţine probe, procedură care condiţionează pronunţarea asupra notificării de fapt a unei declaraţii exprese, în privinţa inexistenţei altor dovezi.
În privinţa cheltuielilor de judecată, nu este în culpă şi nu i se poate reţine culpa procesuală.
Solicită aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Examinând recursul declarat de părţi instanţa reţine următoarele:
Recursul declarat de reclamanţi, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând omisiunea acordării cheltuielilor de judecată este lipsit de obiect.
Astfel, prin Decizia nr. 298 din 28 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea de completare a deciziei civile nr. 144 din 24 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, recurată în prezent, dispunându-se obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată., situaţie în care critica formulată de reclamanţi vizând neacordarea cheltuielilor de judecată este lipsită de obiect.
Recursul formulat de pârât este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând greşita obligare a sa la soluţionarea notificării depuse de reclamanţi este neîntemeiat.
În ipoteza în care partea nu depune acte doveditoare, termenul de 60 de zile pentru ca unitatea deţinătoare să se pronunţe asupra cererii de restituire, aşa cum dispune art. 25 din Legea nr. 10/2001, curge de la depunerea notificării, fără ca momentul începerii curgerii sale să fie condiţionat de depunerea actelor doveditoare de către parte, deoarece în sensul textului citat, obligaţia de soluţionare a notificării în termenul prevăzut de lege se naşte de la depunerea notificării ori a actelor doveditoare, nedepunerea actelor doveditoare semnificând obligaţia de soluţionare a notificării de la data depunerii ei.
În consecinţă, recursul fundamentat pe acest aspect este neîntemeiat.
Motivul de recurs privind obligarea sa la p lata cheltuielilor de judecată, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiat.
Recurentul nu a recurat Decizia de completare a dispozitivului deciziei recurate în privinţa cheltuielilor de judecată.
În al doilea rând, critica acestui aspect reprezintă în realitate o analiză privind netemeinicia acordării lor şi o cerere de diminuare a acestor aspecte care nu sunt susceptibile a fi calificate juridic ca reprezentând critici aduse deciziei recurate, aşa cum dispun art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În consecinţă conform dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. se va dispune respingerea recursurilor formulate de părţi.
În sensul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanţii M.D., M.C. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 144 din 24 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurentul pârât la plata sumei de 200 lei cheltuieli de judecată către recurenţii reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 228/2010. Civil. Conflict de muncă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 226/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
