ICCJ. Decizia nr. 2445/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALA
Decizia nr. 2445/2010
Dosar nr.4636/3/2009
Şedinţa publică din 22 aprilie 2010
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 6 februarie 2009 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă contestaţia prin care petenta B.I. a solicitat: anularea Dispoziţiei nr. 11096 din 05 noiembrie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti prin care s-a respins notificarea formulată pentru restituirea în natură, respectiv acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 4, şi soluţionarea notificării pe fond, în sensul celor solicitate.
În motivarea contestaţiei, petenta a arătat că a făcut dovada dreptului de proprietate asupra unei construcţii formate din două camere şi teren aferent în suprafaţă de 1.000 mp. cu înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanţă de vânzare-cumpărare" prin care a cumpărat imobilul la data de 13 decembrie 1979, de la vânzătorul I.A. la preţul de 5.000 lei, acesta cumpărându-l tot printr-un înscris sub semnătură privată de la proprietarul P.G. Ulterior imobilul a fost expropriat, fără acordarea de despăgubiri, construcţia fiind demolată.
Prin Sentinţa civilă nr. 942 din 06 iulie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins contestaţia, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a constatat că dispoziţia contestată este corectă, întrucât înscrisul depus de reclamantă la dosar nu este de natură să transfere dreptul de proprietate în patrimoniul contestatoarei, din relaţiile de la dosar rezultând că exproprierea s-a făcut de la fostul proprietar P.G., conform Decretului nr. 36/1985, poziţia 9.
În aceste condiţii, s-a constatat că pretenţiile în cauză nu sunt justificate în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea B.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu menţiunea că va depune ulterior motivele de apel la dosar, după comunicarea sentinţei apelate, în termenul legal.
La termenul fixat pentru judecarea apelului - 19 octombrie 2009, s-a prezentat apelanta personal, legitimată cu cartea de identitate, care a învederat că nu înţelege să-şi motiveze apelul şi că nu mai are alte probe de administrat depunând doar o copie de pe procesul-verbal de constatare din data de 19 septembrie 1984 însoţit de o schiţa anexă.
Curtea de Apel a luat act de poziţia procesuală a apelantei, a constatat incidenţa art. 292 alin. (2) C. proc. civ. şi, analizând apelul în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă, prin Decizia civilă nr. 523 A din 20 octombrie 2009, l-a respins, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Sunt persoane „îndreptăţite" la măsuri reparatorii potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 „persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora" .
Or, contestatoarea nu deţine calitatea de proprietar asupra imobilului pentru care a formulat notificare. Cumpărarea prin înscrisul sub semnătură privată nu transferă dreptul de proprietate, întrucât, astfel cum s-a reţinut în dispoziţia contestată, la data încheierii actului juridic - noiembrie 1979 era în vigoare Decretul nr. 221/1950 care interzicea înstrăinarea de orice fel între vii a terenurilor cu sau fără construcţii în lipsa formei autentice.
În plus, la data încheierii actului juridic era în vigoare Decretul nr. 59/1974 - art. 30 - 32 - care interzicea înstrăinarea de terenuri prin acte între vii, existând posibilitatea înstrăinării doar a construcţiilor, dar cu autorizaţie prealabilă de înstrăinare şi doar în formă autentică.
Raportat la aceste din urmă prevederi, rezultă în mod cert că transferul dreptului de proprietate nu a avut loc către contestatoare, astfel că aceasta nu avea calitatea de proprietar la data exproprierii, astfel cum rezultă şi din relaţiile existente la dosar, exproprierea efectuându-se de la fostul proprietar P.G.
În plus, vânzătorul din chitanţa din anul 1979 nu era la rândul său proprietar, ci un simplu posesor, care la rândul său cumpărase tot în baza unui înscris sub semnătură privată.
Din înscrisurile dosarului, Curtea de Apel a constatat că B.I. (fostă I.) nu a edificat vreo construcţie pe teren cu care să figureze în evidenţele locale şi care să fi fost apoi demolată, pentru a se putea eventual, discuta despăgubirile cuvenite pentru construcţie.
Dimpotrivă, potrivit procesului-verbal cu schiţa anexă depuse în apel (încheiat în anul 1984) rezultă aceeaşi construcţie - o cameră şi o bucătărie - din paiantă, pe o suprafaţă de aproximativ 40 mp., edificate încă din anul 1950.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamanta B.I. (fostă I.), cererea de recurs fiind întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
1. Prin motivele de recurs se invocă dispoziţiile art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001 şi se arată că recurenta a făcut dovada cu procesul-verbal de demolare că la momentul exproprierii era proprietatea construcţiei şi a terenului.
2. Se mai arată că norma metodologică de aplicare a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 include actul sub semnătură privată ca fiind un act doveditor şi se susţine că apelanta reclamantă a dovedit dreptul său de proprietate prin actele depuse la dosar, dar şi prin faptul că nici o altă persoană nu a pretins acelaşi drept ca şi ea în baza Legii nr. 10/2001.
3. Susţinerile instanţei în sensul că la data la care recurenta a dobândit imobilul prin act sub semnătură privată era în vigoare Decretul nr. 59/1974 care interzicea cumpărarea terenurilor altfel decât prin act încheiat în formă autentică sunt nelegale, întrucât prevederile acestui decret erau abuzive, ori Legea nr. 10/2001 este o lege reparatorie faţă de abuzurile făcute de vechiul regim.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
1. Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
În lipsa unor prevederi speciale în cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite asupra imobilelor solicitate, se va face prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia acţiunii în revendicare imobiliară.
Prin urmare, actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor putea fi orice înscrisuri constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate.
În mod particular, în cazul imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, prin art. 24 din Lege, legiuitorul instituie o prezumţie legală relativă de proprietate în favoarea persoanelor îndreptăţite la aplicarea acestui act normativ. Astfel, legea prezumă că, în lipsa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură.
Faţă de aceste prevederi legale, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de apel a respins ca nefondate pretenţiile reclamantei vizând îndreptăţirea sa la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului situat în Bucureşti, sector 4.
În aplicarea regulilor de probaţiune menţionate, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate asupra unui teren ce se pretinde a fi supus regimului juridic prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu poate fi cea rezultată din înscrisul sub semnătură privată încheiat de reclamantă la data de 13 decembrie 1979 cu I.A.
2. La data încheierii acestui înscris, dispoziţiile legale în vigoare nu recunoşteau transmiterea legală a dreptului de proprietate asupra imobilului în forma menţionată, astfel încât înscrisul sub semnătură privată nu poate constitui un act doveditor al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001. Este adevărat că în cuprinsul Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 adoptate prin HG nr. 250/2007, în interpretarea art. 23 din lege se arată că „prin acte doveditoare se înţelege: orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare şi în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea).
Prin urmare, legea face trimitere la actele sub semnătură privată încheiate înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950, or, în cauză înscrisul invocat de recurentă este încheiat ulterior, în anul 1979, neputând constitui nici prin raportare la prevederile HG nr. 250/2007 un act doveditor al dreptului de proprietate care să nască dreptul reclamantei la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În plus, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, imobilul în litigiu a fost expropriat în baza Decretului nr. 36 din 05 februarie 1985, în decretul de expropriere menţionându-se preluarea imobilului de la fostul proprietar P.G.
Prin urmare, neexistând probe contrare care să aibă valoarea unor acte doveditoare al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001, în aplicarea art. 24 din acest act normativ, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
Procesul-verbal de demolare a construcţiei nu reprezintă un act constitutiv sau translativ de proprietate astfel încât nu poate fi primită susţinerea recurentei în sensul că, în temeiul acestuia, a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului solicitat. Tot astfel, împrejurarea că asupra imobilului în litigiu nicio altă persoană nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu constituie împrejurare care să genereze dreptul reclamantei de a solicita acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, lege care are ca premisă dovedirea dreptului de proprietate al persoanei care se pretinde îndreptăţită la restituirea bunului solicitat.
3. Preluarea imobilului în litigiu s-a făcut în baza Decretului de expropriere nr. 36 din 05 februarie 1985. Prin urmare, caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat urmează a fi analizat prin raportare la acest act normativ, iar nu la dispoziţiile legale care guvernează încheierea actului juridic care ar reprezenta titlul de proprietate al reclamantei.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta B.I. (I.) împotriva Deciziei nr. 523 din 26 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2010.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2466/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 2449/2010. Civil. Conflict de muncă.... → |
|---|
