ICCJ. Decizia nr. 2434/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2434/2010
Dosar nr.33267/3/2006
Şedinţa publică din 22 aprilie 2010
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 3 octombrie 2006 reclamanţii D.G.P., N.F.M. şi B.E.E. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria municipiului Bucureşti, Consiliul Local al municipiului Bucureşti, Comisia municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 18/1991, Primăria sectorului 1 Bucureşti, T.R.M.I.E., B.I.M., B.E. şi S.C. Q.C.I. S.R.L. şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună retrocedarea către reclamanţi a suprafeţei de teren de 3888 m.p. situată în Bucureşti, sector 1; să constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. 100356 din 22 iulie 2005 emis în baza Legii nr. 18/1991 în favoarea pârâtei T.R.M.I.E.; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2334 din 27 iulie 2005 încheiat de pârâta T.R.M.I.E., în calitate de vânzătoare a terenului ce face obiectul prezentului litigiu, cu pârâţii cumpărători B.I.M. şi B.E.; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare a terenului în litigiu nr. 1463 din 1 septembrie 2005 încheiat între pârâţii Benga şi S.C. Q.C.I. S.R.L.
În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că terenul în litigiu a fost expropriat potrivit Decretelor nr. 196/1981 şi nr. 326/1988 pentru construirea Pasarelei Băneasa şi este ocupat parţial de obiectivul menţionat. Reclamanţii au formulat cereri de restituire a terenului liber în baza Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000 şi a Legii nr. 10/2001, însă cererile lor au fost respinse.
În drept reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar cu privire la titlul de proprietate emis pe numele pârâtei T.R.M.I.E. au susţinut că dreptul de proprietate asupra terenului nu a aparţinut niciodată autorilor ei, ci autorilor reclamanţilor, astfel că actul de proprietate al pârâtei menţionate este nul absolut şi, de asemenea, actele subsecvente de înstrăinare a terenului.
Prin Sentinţa civilă nr. 1528 din 23 octombrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea reclamanţilor. Primul capăt de cerere privind retrocedarea terenului în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994 a fost considerat inadmisibil, iar celelalte capete de cerere au fost respinse ca nefondate.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a invocat Decizia nr. 53/1997 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, constatând că, potrivit acestei decizii, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu sunt aplicabile în cazul retrocedării terenurilor expropriate anterior anului 1989, deoarece a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 care reglementează situaţia juridică a acestor bunuri. Instanţa a precizat că reclamanţii au utilizat şi epuizat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar cererea lor a fost respinsă.
Cu referire la celelalte capete de cerere, instanţa a constatat că, în conformitate cu expertiza efectuată în cauză, pârâta T.R.M.I.E. a beneficiat, în baza Legii nr. 18/1991, de restituirea în natură a terenului şi că, în raport de motivele de nulitate invocate de reclamanţi, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997 pentru anularea titlului de proprietate emis pe numele pârâtei T.R.M.I.E., deoarece reconstituirea dreptului de proprietate a fost efectuată către persoana îndreptăţită, potrivit Legii nr. 18/1991.
Împotriva sentinţei menţionat au declarat apel reclamanţii B.E.E., D.G.P. şi N.F.M., iar prin Decizia civilă nr. 319 din 08 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Decizia nr. 6/1999 a aceleiaşi instanţe nu se află în contradicţie, deoarece cea de-a doua decizie este dată sub imperiul dispoziţiilor unei legi speciale - Legea nr. 10/2001 - care a modificat substanţial regimul juridic de restituire a bunurilor preluate de stat anterior anului 1989.
Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este o lege pentru a se pune problema unei aplicări retroactive. Potrivit art. 329 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă în interesul legii pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în cazul unor chestiuni de drept ce au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. Având în vedere scopul şi natura juridică a deciziei, aceasta este aplicabilă imediat şi obligatorie pentru instanţe. De aceea, în mod legal a stabilit instanţa de fond că cererea reclamanţilor întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 este lipsită de temei legal, adică inadmisibilă.
Deşi şi-au întemeiat cererea şi pe dispoziţiile art. 480 C. civ. reclamanţii nu şi-au justificat nici un drept de proprietate asupra terenului. Dimpotrivă, au recunoscut că terenul a fost expropriat pentru edificarea unor construcţii de interes public ce au fost realizate. Dreptul lor de proprietate stins în baza decretelor de expropriere nu a fost recunoscut ulterior în baza unei hotărâri judecătoreşti sau a unui act administrativ.
Potrivit Deciziei nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, reclamanţii puteau beneficia de restituirea în natură a terenului sau de despăgubiri în baza legii menţionate, dar cererea lor formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost respinsă în baza unei excepţii de procedură, (Sentinţa civilă nr. 1060 din 25 noiembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă).
Sentinţa civilă nr. 16440 din 6 noiembrie 2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, proces în care reclamanţii au avut calitatea de pârâţi, nu face dovada dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra unei suprafeţe de teren, ci stabileşte faptul că aceştia au transmis o suprafaţă de teren altei persoane, în anul 1957, constatare echivalentă cu pierderea dreptului de proprietate asupra terenului şi nu cu stabilirea existenţei acestui drept în patrimoniul reclamanţilor.
Sub aspectul dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenului în litigiu, instanţa de fond a stabilit în mod legal că reconstituirea/retrocedarea dreptului este inadmisibilă (lipsită de temei legal) în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar în ceea ce priveşte revendicarea terenului în baza art. 480 C. civ. reclamanţii nu au dovedit existenţa actuală a dreptului lor de proprietate asupra terenului, deoarece terenul în litigiu a fost expropriat anterior anului 1989.
Titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 pe numele pârâtei T.R.M.I.E. este un titlu valabil şi nu poate fi atacat în baza art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997 care prevede că instanţele constată nulitatea titlurilor emise în baza Legii nr. 18/1991 în cazul în care actele de reconstituire au fost emise în favoarea persoanelor care nu erau îndreptăţite, potrivit legii, la aceste reconstituiri.
Titlul pârâtei nu poate fi atacat pentru motivul că ar fi fost emis în favoarea unei persoane care nu era îndreptăţită, deoarece titlul pârâtei a fost emis de către organele administrative în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile (Sentinţa civilă nr. 412 din 18 ianuarie 1996 ). Prin acea hotărâre instanţa a obligat comisia competentă în baza Legii nr. 18/1991 la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea numitei T.R.M.I.E., reţinând că autorii ei sunt proprietarii terenului, care a fost individualizat în conformitate cu actul de vânzare-cumpărare din 28 februarie 1947. De aceea, dreptul pârâtei la reconstituirea proprietăţii este în afara oricărui dubiu sau contestaţii, deoarece Sentinţa nr. 412 din 18 ianuarie 1996 are autoritate de lucru judecat, este prezumată că a stabilit adevărul şi nici o dovadă nu poate fi primită împotriva unei prezumţii legale (art. 1200 C. civ.).
Deşi este posibil ca amplasamentul terenului să fi fost modificat în raport de actul de vânzare-cumpărare din 28 februarie 1947 acest aspect nu are relevanţă în cauză, deoarece, pe de o parte, textul de lege invocat de reclamanţi pentru anularea actului nu se referă la amplasament şi, pe de altă parte, nici unul dintre cazurile de nulitate prevăzute de Legea nr. 169/1997 nu priveşte amplasamentul terenului, ceea ce conduce la concluzia că legea nu permite anularea unui titlu pentru că acesta se referă la un amplasament diferit de cel anterior. De aceea, nici expertiza de stabilire a amplasamentului terenului nu are relevanţă în cauză, deoarece numai dreptul la reconstituire este important, iar modificarea amplasamentului nu este sancţionată de dispoziţiile legale, ci permisă în cazurile prevăzute de lege.
Prin urmare, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, în mod neechivoc, titlul de proprietate al pârâtei nu poate fi anulat pentru motivele şi în baza textului de lege invocat de reclamanţi în acest proces. Faţă de cele menţionate, cererea cu privire la anularea actelor subsecvente încheiate de pârâţi este de prisos, deoarece nu sunt îndeplinite premisele principiului „resoluto jure dantis ... ".
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamanţii B.E.E., D.G.P. şi N.F.M.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate în legătură cu Decizia pronunţată de instanţa de apel:
1. Aplicarea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 53/2007, raportat la Decizia de îndrumare din anul 1999 a aceleiaşi instanţe, afectează principiul securităţii juridice în sensul că ultima decizie permitea promovarea unei acţiuni ca cea de faţă, iar prima le considera inadmisibile. Această critică nu a fost analizată de instanţa de apel.
De asemenea, instanţa de apel, ca şi cea de fond, au aplicat dispoziţiile deciziei de îndrumare fără a se avea în vedere faptul că, deşi contestaţia împotriva deciziei de soluţionare a notificării a fost respinsă, prin Sentinţa civilă nr. 1060/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cauza nu s-a soluţionat pe fond, ci pe un motiv formal, procedural - lipsa calităţii de reprezentant. În consecinţă nu poate fi vorba de o parcurgere efectivă a procedurii administrative.
2. Instanţa de apel a respins apelul fără a analiza toate criticile aduse, iar unele motivări ale deciziei sunt total străine de natura cauzei şi actele depuse la dosar.
Astfel, se arată că Sentinţa civilă nr. 16440 din 06 noiembrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti nu putea fi pronunţată dacă autoarea recurenţilor nu ar fi avut calitatea de proprietar. Hotărârea menţionată suplineşte consimţământul autoarei recurenţilor, în calitate de proprietar, având valoarea juridică a unui act de vânzare-cumpărare.
De asemenea, sub aspectul aplicării textelor invocate de recurenţi - art. 35 din Legea nr. 33/1994 coroborat cu art. 480 şi urm. C. civ. - motivarea instanţei este străină de natura pricinii. Faţă de hotărârea menţionată, recurenţii au făcut dovada calităţii de proprietar, astfel că instanţa de apel, ca şi cea de fond au apreciat în mod greşit că retrocedarea este inadmisibilă.
3. Autoritatea de lucru judecată pe care instanţa o pune în legătură cu titlul de proprietate al pârâtei T.Y., reprezintă o încălcare a principiului relativităţii actului juridic, nici recurenţii şi nici autoarea lor nefiind parte în dosarul respectiv, nefiind îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect şi de cauză.
4. În legătură cu anularea titlului de proprietate se arată că instanţa de apel schimbă temeiul juridic al motivului de nulitate indicat de reclamanţi, invocând amplasamentul imobilului, împrejurare de fapt reieşită din expertiză şi nu din actele juridice aflate la dosar.
Cererea de recurs este întemeiată pe prevederile art - 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., dar în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va efectua controlul judiciar de legalitate asupra deciziei recurate numai din perspectiva art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. întrucât dezvoltarea motivelor de recurs permite încadrarea în aceste cazuri de modificare a hotărârii, niciuna din criticile formulate neputând fi circumscrisă prevederilor art. 304 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
1. Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, critica formulată de reclamanţii-apelanţi vizând raportul dintre Decizia în interesul legii nr. 53/2007 şi Decizia nr. 6/1999 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca şi cea prin care s-a susţinut aplicarea retroactivă a Deciziei nr. 53/2007, au fost analizate de instanţa de apel.
Curtea de Apel, prin hotărârea recurată a arătat că cele două decizii nu se află în conflict, deoarece, Decizia în interesul legii nr. 53/2007 a fost adoptată la o dată la care erau în vigoare prevederile Legii nr. 10/2001, lege care a modificat regimul juridic de restituire a bunurilor preluate abuziv de stat şi că, nefiind vorba despre o lege, ci despre o decizie în interesul legii, nu se pune problema aplicării retroactive a Deciziei nr. 53/2007, ci a respectării prevederilor art. 329 C. proc. civ.
Prin urmare, hotărârea recurată răspunde criticii formulate de apelanţi, cuprinde argumentele pentru care instanţa de apel a considerat că această critică nu este fondată, fiind îndeplinite astfel cerinţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Sub aspectul verificării legalităţii hotărârii din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 329 C. proc. civ. atunci când a stabilit că raportul juridic dedus judecăţii trebuie soluţionat prin aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 53/2007.
Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., aplicarea dezlegărilor date problemelor de drept printr-o decizie prin care se soluţionează un recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanţe. Prin urmare, interpretarea dată prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, aşa cum a fost stabilită prin Decizia în interesul legii nr. 53/2007 era obligatorie în soluţionarea prezentului litigiu.
Pe de altă pare, Înalta Curte apreciază că Decizia Decizia LIII (53) pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 769 din 13 noiembrie 2007 a fost corect aplicată în cauză.
Prin această decizie, s-a statuat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Înalta Curte a decis, în soluţionarea recursului în interesul legii cu care a fost sesizată, că astfel de acţiuni sunt supuse reglementărilor cu caracter special şi de imediată aplicare cuprinse în Legea nr. 10/2001, lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere.
Este adevărat că, în cuprinsul considerentelor deciziei în interesul legii se arată că, „numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acţiunii în revendicarea/retrocedarea bunului litigios".
Însă, aşa cum a concluzionat şi instanţa de apel, o astfel de ipoteză nu se regăseşte în cauză. Autoarea recurenţilor - N.S.- a utilizat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând o notificare adresată Primăriei municipiului Bucureşti prin care a solicitat restituirea imobilului în litigiu. Această notificare a fost respinsă prin dispoziţia nr. 2789 din 21 aprilie 2004, dispoziţie pe care succesorii defunctei N.S. au înţeles să o conteste în justiţie, apelând la procedura judiciară recunoscută de Legea nr. 10/2001.
Prin Sentinţa civilă nr. 1060 din 25 noiembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, această contestaţie le-a fost anulată pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant, hotărârea rămânând definitivă şi irevocabilă.
În aceste condiţii, nu se poate susţine că au existat motive independente de voinţa recurenţilor care i-au împiedicat să utilizeze procedura Legii nr. 10/2001 şi care să facă aplicabilă în cauză situaţia de excepţie la care se face referire în cuprinsul deciziei LIII (53) pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Autoarea recurenţilor a utilizat procedura Legii nr. 10/2001, iar împrejurarea că în procedura judiciară a acestei legi nu a existat o dezlegare a fondului pretenţiilor formulate de succesorii ei s-a datorat în mod exclusiv culpei acestora, aşa cum rezultă din considerentele Sentinţei civile nr. 1060 din 25 noiembrie 2004. Nimic nu i-a împiedicat pe contestatori să acopere viciile sesizării instanţei şi să determine o soluţionare pe fond a cererii lor, astfel încât nu pot pretinde în prezentul litigiu, declanşat după apariţia Legii nr. 10/2001, aplicarea prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1995 şi revendicarea/retrocedarea bunului litigios.
2. Prin dispozitivul Sentinţei civile nr. 16440 din 06 noiembrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti s-a stabilit că acea hotărâre ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare între reclamanta - în acel litigiu - C.S. şi autorul reclamanţilor C.S., în calitate de cumpărători şi autoarea pârâţilor N.S., în calitate de vânzător, având ca obiect o suprafaţă de 302 mp. Prin urmare, în acel litigiu nu s-a recunoscut dobândirea în patrimoniu autoarei recurenţilor a unui drept de proprietate imobiliară, ci dimpotrivă, pierderea prin vânzare a unui astfel de drept, în baza unei convenţii de vânzare-cumpărare încheiată în anul 1957.
Susţinerea recurenţilor în sensul că, prin acea hotărâre, în mod implicit, s-a recunoscut calitatea de proprietar a autoarei lor, deoarece numai în această calitate se putea suplini consimţământul la înstrăinare, este irelevantă în cauză.
Prin acea hotărâre, prin aplicarea art. 1073 - 1077 C. civ., instanţa a dat eficienţă juridică unui antecontract de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea recurenţilor în anul 1957, fără a constata că, la data pronunţării hotărârii, autoarea recurenţilor mai era proprietara imobilului care, între timp, prin Decretele nr. 196/1981 şi 326/1998, fusese expropriat.
Or, sub aspectul dreptului de proprietate, Curtea de Apel a reţinut că reclamanţii nu au dovedit existenţa actuală a dreptului lor, în condiţiile în care imobilul a fost preluat de stat prin expropriere, iar acest aspect trebuia probat, fiind o condiţie de promovare a acţiunii în revendicare.
3. Îndreptăţirea pârâtei T.R.M.I.E. la reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost stabilită prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Acest aspect dezlegat în litigiul anterior, vizează un drept real, opozabil terţilor, inclusiv recurenţilor şi, de aceea, nu poate fi ignorat în prezenta cauză nesocotirea dreptului pârâtei T.R.M.I.E. la reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă anterioară, ar însemna încălcarea prezumţiei de legalitate şi a efectelor de care se bucură o hotărâre judecătorească definitivă.
4. Reclamanţii au invocat fraudarea legii ca motiv de nulitate a titlului de proprietate nr. 100356 din 23 iunie 2005 emis, în procedura Legii nr. 18/1991, în favoarea pârâtei T.R.M.I.E., arătând că terenul pentru care a fost reconstituit dreptul de proprietate în favoarea pârâtei nu a aparţinut acesteia sau autorilor săi care nu au fost membrii cooperatori.
Instanţa de apel a cenzurat dezlegarea primei instanţe sub acest aspect, arătând că titlul pârâtei nu poate fi atacat pentru motivul că ar fi fost emis în favoarea unei persoane care nu era îndreptăţită, deoarece titlul pârâtei a fost emis de către organele administrative în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care, instanţa a obligat comisia competentă în baza Legii nr. 18/1991 la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea numitei T.R.M.I.E., reţinând că autorii ei sunt proprietarii terenului.
Prin urmare, critica formulată prin motivele de recurs vizând schimbarea de către instanţa de apel a temeiului juridic al cererii de constatare a nulităţii titlului de proprietate emis în procedura Legii nr. 18/1991, în favoarea pârâtei, nu poate fi primită.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantele B.E.E., D.G.P. şi N.F.M. împotriva Deciziei nr. 319 din 8 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2010.
Procesatde GGC - N.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2437/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2415/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
