ICCJ. Decizia nr. 2464/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2464/2010
Dosar nr.335/63/2007
Şedinţa publică din 23 aprilie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Pe rolul Tribunalului Dolj a fost înregistrată, la data de 10 ianuarie 2007, acţiunea formulată de reclamanta S.C. împotriva pârâtelor Sucursala Regională C.F.R. Craiova şi Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. Bucureşti, solicitând anularea Deciziei nr. 118976 din 12 decembrie 2006, emisă de pârâta din urmă, prin care i-a fost respinsă notificarea nr. 183/N/2002, şi restituirea în natură sau în echivalent a terenului în suprafaţă de 8 ha situat în Craiova, Bariera Vâlcii, judeţul Dolj, pe care este amplasat Depoul de locomotive C.F.R. Craiova.
Pe parcursul procesului, reclamanta a completat acţiunea, solicitând citarea, în calitate de pârâte, şi a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum şi a Prefecturii judeţului Dolj, instanţa procedând în consecinţă.
Prin Sentinţa civilă nr. 513 din 27 iunie 2007, Tribunalul Dolj, secţia civilă a respins excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Regionala C.F.R. Craiova şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a respins acţiunea în contradictoriu cu toate pârâtele.
Referitor la excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dolj, instanţa a constatat că imobilul care face obiectul litigiului este situat în Craiova şi, din susţinerile reclamantei, necontestate de pârâte, acesta este ocupat de Depoul de locomotive, deci, face parte din patrimoniul pârâtei Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A., aflat în administrarea Sucursalei C.F.R. Craiova, care este, de asemenea, parte în proces. Faţă de aceste argumente, în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001, instanţa a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dolj.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanţa a reţinut că această entitate are obligaţii în procedura administrativă, în scopul concretizării dreptului la despăgubiri, dacă acest drept a fost recunoscut anterior. În plus, un simplu interes eventual ca această pârâtă să fie, pe viitor, obligată să-i respecte drepturile reclamantei nu este suficient deoarece, în cauză, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu şi-a exprimat, încă, nicio poziţie, fiind prematur, deoarece reclamanta nu se află în ipoteza în care să îi fie, deja, recunoscut dreptul la despăgubiri. De asemenea, din punct de vedere procedural, nu se poate vorbi nici despre o chemare în garanţie, deoarece acest temei de drept nu s-a invocat expres, Comisia fiind citată, ca pârâtă, pe calea unei precizări a acţiunii, calificare la care reclamanta a achiesat, tacit, în cursul procesului. Mai mult, contestarea soluţiilor acestei comisii face obiectul contenciosului administrativ, nefiind de natură civilă. Faţă de aceste argumente, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a respins acţiunea faţă de aceasta.
În legătură cu excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei Sucursala C.F.R. Craiova, instanţa a considerat că aceasta, neavând personalitate juridică şi având bunul numai în administrare, nu are calitate de persoană obligată să rezolve notificarea reclamantei, această obligaţie fiind în sarcina pârâtei Compania Naţională de Căi Ferate S.A.
Pe fond, instanţa a constatat că preluarea terenului în litigiu, din proprietatea reclamantei, s-a realizat în anul 1941, prin Decretele-lege nr. 452/1941 şi nr. 862/1941, chiar dacă formalităţile şi preluarea efectivă s-au prelungit pe o perioadă de timp de 5 ani, în acest interval, România aflându-se în război, şi, în consecinţă, reclamanta nu este îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, Decizia nr. 118976 din 12 decembrie 2006 a C.F.R. S.A. fiind legală.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C., care a fost admis prin Decizia civilă nr. 852 din 8 noiembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, s-a dispus anularea sentinţei, în parte, cu reţinerea cauzei pentru soluţionarea pe fond a acţiunii.
Curtea a reţinut că pârâta Sucursala C.F.R. Craiova are calitate procesuală pasivă în cauza de faţă, în raport de dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ. şi de dispoziţiile HG nr. 498/2003 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a constatat că a fost, în mod corect, soluţionată de prima instanţă, iar, referitor la excepţia de necompetenţă a instanţei, aceasta a fost, în mod corect, soluţionată, în raport de prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Sub aspectul perioadei de referinţă a legii, din copiile jurnalului 2987 din 15 mai 1946 al Curţii de Apel Craiova rezultă că preluarea s-a realizat în baza dispoziţiei instanţei, care a ordonat trimiterea C.F.R. Regie Autonomă în stăpânirea imediată a terenurilor. Din dispoziţia aceleiaşi instanţe reiese că lucrarea a fost declarată de utilitate publică în baza Legii de Exploatare şi Poliţie C.F.R. din 01 aprilie 1937, nu în baza celor două decrete-lege din anul 1941, după cum reţinut prima instanţă, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul dispoziţiei, se face referire la obţinerea unui decret ulterior de necesitate a exproprierii.
Curtea a mai constatat că, dincolo de acest aspect, ceea ce interesează, în cauză, este preluarea efectivă a terenului, care s-a realizat, cu siguranţă, în anul 1946, conform procesului-verbal din 06 septembrie 1946, fapt confirmat prin înscrisurile depuse la dosar.
În consecinţă, Curtea a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentinţa atacată şi a reţinut cauza pentru soluţionarea în fond.
Cu ocazia rejudecării, prin Decizia nr. 403 din 15 decembrie 2008 a aceleiaşi instanţe, s-a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Curtea a constatat că, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, „nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000, pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere, solicitate potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare".
Or, în raport de aceste dispoziţii legale, pentru ca terenul să facă obiectul Legii nr. 10/2001, republicată, acesta trebuia să fie situat în intravilanul localităţii atât la data preluării sale, cât şi la data notificării, conform tezei I a acestui text de lege sau ca regimul juridic al acestuia să nu fi fost reglementat de legile fondului funciar, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 1/2000, teza a II-a.
În speţa dedusă judecăţii se constată că expertul a efectuat expertiza cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art. 208 şi următoarele C. proc. civ., părţile fiind legal convocate, identificarea terenului făcându-se în prezenţa lor.
Mai mult, la precizarea depusă de expert, la solicitarea instanţei, în sensul că terenul în litigiu era situat, la data preluării, în extravilanul localităţii, iar, la data notificării şi în prezent, are categoria de folosinţă curţi-construcţii intravilan, părţile nu formulat obiecţiuni.
Prin urmare, cum, în cauză, la data preluării, terenul în litigiu nu se afla în intravilan, ci în extravilanul localităţii, este lipsit de eficienţă juridică faptul că, la data notificării şi în prezent, terenul se află în intravilan.
Aşa fiind, se constată că terenul în litigiu nu intră sub incidenţa legii, situaţie în care acţiunea reclamantei a fost respinsă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta-apelantă, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Soluţia instanţei este nelegală faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Curtea încălcând formele de procedură prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod.
Astfel, nu au fost respectate dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., conform cărora instanţa are obligaţia să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurare de fapt sau de drept, chiar dacă nu este menţionată în cerere sau în întâmpinare.
Deşi, potrivit încheierii de dezbateri, s-au pus concluzii pe fondul pricinii, la darea soluţiei, instanţa a avut în vedere alte împrejurări, respectiv inadmisibilitatea acţiunii în raport de art. 8 din Legea nr. 10/2001, republicată, fără să o fi pus în discuţia părţilor, încălcându-se, astfel, principiul contradictorialităţii în procesul civil, ceea ce atrage nulitatea hotărârii.
În acest fel, reclamanta a fost lipsită de posibilitatea de a-şi apăra cauza şi motiva admisibilitatea acţiunii faţă de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, în condiţii în care să nu fie plasată într-o situaţie dezavantajoasă.
2. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ., când hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Art. 8 din Legea nr. 10/2001 delimitează sfera de aplicare a acestei legi de cea a unora dintre actele normative care au, la rândul lor, un caracter reparatoriu, cum sunt cele privitoare la fondul funciar, precizându-se că terenurile ce fac obiectul acestora, nu intră sub incidenţa legii.
Se constată că dispoziţiile legale citate fac distincţie între terenurile situate în extravilanul şi intravilanul localităţilor.
Sunt exceptate de la restituire, în condiţiile Legii nr. 10/2001, terenurile care se aflau în extravilanul localităţilor:
- la data preluării abuzive;
- la data notificării;
- terenurile al căror regim juridic este reglementat de legile fondului funciar.
În cauză, terenul în discuţie nu are regimul juridic reglementat de legile fondului funciar, autoarea reclamantei nu a fost membră C.A.P., iar terenul a fost preluat de stat şi nu de o unitate agricolă, cu mult înainte de înfiinţarea C.A.P.-urilor, care a avut loc în anul 1949.
La data preluării de către stat, terenul se afla în extravilanul localităţii Craiova, dar, la data notificării, făcea parte din intravilanul oraşului, respectiv cartierul Bariera Vâlcii, construit după anul 1946, în jurul Depoului C.F.R., aşa cum rezultă din expertiza tehnică.
Legea nr. 10/2001 nu reglementează, expres, situaţia juridică a unui astfel de teren, care, în interpretarea instanţei, nu poate fi cerut în condiţiile Legii nr. 10/2001, dar nici în condiţiile legilor fondului funciar, ceea ce echivalează cu naţionalizarea bunului şi încălcarea dreptului de proprietate garantat constituţional.
În practică s-a decis că, prin formularea „imobile nerestituite", cuprinsă în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înţeles să confere domeniului de reglementare al legii şi un caracter de complinire în raport cu celelalte acte normative reparatorii, în materie imobiliară, inclusiv din fondul funciar, în sensul că se referă şi la celelalte terenuri din intravilanul localităţilor care, până la intrarea în vigoare - 14 februarie 2001, nu au fost restituite integral celor îndreptăţiţi.
Or, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul proprietatea reclamantei era situat în intravilanul oraşului Craiova.
Dar, interpretând logic dispoziţiile art. 8 din actul normativ sus-menţionat, Î.C.C.J. a decis că: „dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 sunt neechivoce în a stabili că acest act normativ este incident în situaţia imobilelor preluate abuziv, situate în intravilanul localităţilor, la data preluării abuzive sau la data notificării" (Decizia civilă nr. 3.704 din 8 mai 2007).
Pentru a fi exclus de la incidenţa legii, terenul trebuia să fi făcut obiectul de reglementare al legilor fondului funciar şi reparaţia pentru preluarea abuzivă să se fi realizat în temeiul acestor acte normative.
Nicio dispoziţie din legile fondului funciar nu prevede modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru ipoteza în care terenul se află inclus în patrimoniul unor societăţi comerciale.
Dimpotrivă, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilul preluat abuziv se restituie, în natură, persoanei îndreptăţite, dacă era deţinut, la data intrării în vigoare a legii, de societăţi comerciale la care statul era acţionar ori asociat majoritar, cum este cazul terenului solicitat de reclamantă, care se află în patrimoniul Companiei Naţionale de Căi Ferate - Sucursala C.F.R. Craiova, cu capital de stat.
3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Instanţa a făcut o incorectă apreciere a situaţiei juridice a terenului cerut de reclamantă.
Terenului agricol preluat de stat, în septembrie 1946, i s-a schimbat destinaţia şi a dobândit o altă situaţie juridică, în raport cu care a ieşit din sfera măsurilor reparatorii reglementate de legea fondului funciar, fiind incidente prevederile Legii nr. 10/2001, în speţă, măsura reparatorie prin echivalent, iar interdicţia instituită prin art. 8 din Lege nu operează.
Este de necontestat ca terenul ce a aparţinut autoarei reclamantei, S.M., a fost preluat de stat, în septembrie 1946, cu o destinaţie precisă de a fi dat Regionalei C.F.R. Craiova şi din teren agricol a devenit teren construibil, afectat de clădirile şi utilităţile depoului C.F.R. Craiova.
De altfel, în jurul Depoului, Regionala C.F.R. a construit clădiri pentru salariaţii săi, fiind integrate în cartierul Bariera Vâlcii.
Astfel, reglementarea situaţiei juridice a terenului este dată de lege în raport de destinaţia lui actuală (de la data notificării), iar nu de cea referitoare la terenurile agricole extravilane din care a făcut parte anterior preluării abuzive.
Instanţa a făcut o interpretare restrictivă a dispoziţiilor art. 8 din Lege, fără să aibă în vedere şi dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, conform cărora „terenurile aflate în proprietatea statului şi în administrarea primăriilor, la data intrării în vigoare a legii, trec în proprietatea comunelor, oraşelor, municipiilor", iar, în conformitate cu art. 42 alin. (2) din aceeaşi lege, „terenurile pe care s-au efectuat investiţii, altele decât îmbunătăţiri funciare, nu pot fi atribuite foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora".
Terenul reclamantei era în proprietatea statului, la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, şi era în administrarea Regionalei C.F.R. Craiova, pe care aceasta a făcut investiţii - construcţia depoului - şi a dobândit o altă situaţie juridică decât cea de teren agricol, în raport cu care se aplică dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nefiind încălcate dispoziţiile art. 8 alin. (1), cum, greşit, a considerat instanţa de apel.
Ca urmare, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.
În dosar au depus întâmpinare intimatele Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A., care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei entităţi.
În ceea ce priveşte excepţia ridicată de Comisie, Înalta Curte nu a supus-o dezbaterii şi nu s-a pronunţat asupra ei, faţă de soluţionarea incidentului procedural prin hotărârea primei instanţe, în sensul admiterii, soluţie menţinută prin Decizia nr. 852 din 8 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Craiova şi nerecurată, păstrarea în litigiu a acestei părţi având loc pentru opozabilitatea hotărârii ce se va pronunţa în dosarul de faţă.
Analizând Decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., pct. 7 fiind invocat în mod formal deoarece susţinerile reclamantei se referă tot la interpretarea şi aplicarea unei dispoziţii legale, iar nu la o motivare contradictorie sau străină de natura pricinii, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
1. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., susţinerile reclamantei privind nesupunerea dezbaterii părţilor a incidenţei art. 8 din Legea nr. 10/2001 sunt, în parte, întemeiate, dar nu pot conduce la admiterea recursului pentru acest motiv.
Astfel cum a arătat şi partea, în cuprinsul cererii de recurs, motivul de casare este aplicabil în cazul în care instanţa de apel a comis o neregulă procedurală prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Textul de lege menţionat presupune ca încălcarea normei de procedură, de către instanţă, să fi produs părţii ce o invocă o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii pronunţată în aceste condiţii, respectiv cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare în privinţa aspectului nesupus dezbaterii.
În speţă, susţinerile pe care recurenta nu le-a putut face, în instanţa de apel, în legătură cu art. 8 din Legea nr. 10/2001, deoarece aceasta nu a supus dezbaterii textul de lege indicat, le-a făcut prin motivele de recurs, care au format obiectul dezbaterilor în faţa prezentei instanţe.
Ca atare, sancţiunea aplicabilă nu este cea solicitată de recurentă, în sensul casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare pentru acest motiv, vătămarea fiind înlăturată tocmai prin reiterarea chestiunii incidenţei art. 8 din Legea nr. 10/2001 în prezentul dosar.
Pe de altă parte, cu ocazia încuviinţării obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză întocmit în cauză, de către expert M.G.P., instanţa a stabilit, printre altele, ca acesta să precizeze categoria de folosinţă a terenului în litigiu, dacă este teren intravilan sau extravilan la data preluării sau la data notificării (încheierea de şedinţă din 12 noiembrie 2008), răspunsul expertului la acest obiectiv regăsindu-se la dosar.
Or aspectul sus-menţionat, lămurit de expert, în sensul celor reţinute de instanţă şi necontestate de părţi, era relevant exclusiv din perspectiva art. 8 din Legea nr. 10/2001, în sensul incidenţei sau înlăturării Legii nr. 10/2001, potrivit criteriilor din text, recurenta fiind avizată asupra problemei discutate, chiar dacă nu într-o formă procedurală expresă.
Oricum, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 nu este aplicabil faţă de argumentele deja arătate.
2. Criticile recurentei sunt, însă, întemeiate şi conduc la aplicarea sancţiunii arătate mai sus în raport de întrunirea cerinţelor prevăzute de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, că dispoziţia art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală prevede, pentru incidenţa legii speciale de reparaţie, în cazul terenurilor solicitate prin notificare, ca acestea să fi fost situate în intravilanul localităţii, atât la momentul preluării bunului, de către stat, cât şi la data notificării.
Faţă de modificarea textului de lege prin Legea nr. 247/2005, într-adevăr, în forma actuală, prin interpretarea per a contrario, art. 8 impune, pentru acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, o dublă condiţie în privinţa naturii terenului, şi anume bunul să fi fost situat în intravilan în ambele momente indicate în lege, respectiv la data preluării, cât şi la data notificării.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă, art. 8 nu făcea o astfel de distincţie, respectiv nu menţiona cerinţa ca terenul să fi fost situat în intravilan în ambele momente, ci prevedea doar, în alin. (1), că: „Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997.
Curtea de Apel, aplicând dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, a considerat că textul de lege respectiv este de imediată aplicare.
Aplicarea imediată a legii civile noi la o situaţie în curs de desfăşurare - facta pendentia - corectă din punctul de vedere al dreptului intern, contravine, însă, dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În acest sens, Înalta Curte constată că, la data adoptării Legii nr. 10/2001, reclamanta a dobândit o speranţă legitimă că, odată ce va face dovada preluării imobilului în mod abuziv de stat, în perioada de referinţă a actului normativ, precum şi a situării terenului în intravilan, ceea ce îl excepta de la aplicarea legilor edictate în materie de fond funciar, enumerate în dispoziţia legală (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000), va beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.
Speranţa legitimă a reclamantei era determinată nu doar de textul de lege anterior redat, ci şi de o jurisprudenţă constantă care făcea ca, până la modificarea Legii nr. 10/2001 în sensul textului de lege actual, solicitanţii terenurilor situate în intravilan, care dovedeau îndeplinirea şi a celorlalte condiţii prevăzute de actul normativ, să obţină măsuri reparatorii pentru terenurile pretinse.
Modificând această dispoziţie legală, prin eliminarea, de la reparaţie, a terenurilor situate în extravilan „la data preluării abuzive sau la data notificării" (în consecinţă, în oricare dintre cele două momente indicate în text), legiuitorul a privat pe persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii de posibilitatea obţinerii reparaţiei cuvenite, chiar dacă terenul era situat în intravilan la data notificării (ca, de altfel, şi în prezent, după cum a reţinut Curtea de Apel), iar legea în forma iniţială, aplicabilă la data formulării notificării, le lăsa deschisă această posibilitate.
Pe de altă parte, legea în forma nouă, prin introducerea cerinţei ca terenul să fi fost situat în intravilan atât la momentul preluării, cât şi la cel al notificării, creează un regim juridic diferit al bunurilor respective, determinat de un aspect extrinsec poziţiei solicitantului, şi anume de durata concretă de soluţionare a notificării. Or, această durată, care diferă de la caz la caz şi care a făcut ca anumite notificări să fie soluţionate după modificarea Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, ca urmare, cu depăşirea majoră şi culpabilă, din partea entităţii deţinătoare, a termenului de 60 de zile prevăzut pentru rezolvarea notificării, reprezintă o chestiune arbitrară şi care nu-i poate plasa pe notificatori în poziţii profund inechitabile, prin consecinţele produse.
De aceea, prin aplicarea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma modificată, instanţele au privat-o pe reclamantă de speranţa legitimă de a obţine măsurile reparatorii prevăzute de această lege, speranţă care constituie „un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Faţă de aceste argumente, Înalta Curte constată că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării notificării, şi nu dispoziţiile actuale ale acestui text de lege, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005.
Înalta Curte nu poate aplica, însă, actul normativ în discuţie la o situaţie de fapt care nu a fost pe deplin stabilită.
Astfel, în ceea ce priveşte situaţia actuală a imobilului solicitat, s-a reţinut că terenul se află în intravilan şi în administrarea Sucursalei Regionale C.F.R. Craiova.
Cu toate acestea, Curtea de Apel nu a analizat forma de reparaţie cuvenită reclamantei pentru terenul pretins, în raport de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 şi construcţiile existente pe acesta, dar şi de opţiunea părţii menţionate, în eventualitatea măsurilor reparatorii prin echivalent.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 şi 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
Susţinerile privind neaplicarea legilor fondului funciar cu privire la terenul în litigiu, precum şi încălcarea, de către instanţă, a dispoziţiilor art. 36 şi art. 42 din Legea nr. 18/1991 nu au fost examinate de Înalta Curte faţă de argumentele Curţii de Apel la pronunţarea deciziei şi care au vizat exclusiv consecinţele naturii terenului la data preluării asupra incidenţei Legii nr. 10/2001 în speţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta S.C. împotriva Deciziei nr. 403 din 15 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 aprilie 2010.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2450/2010. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 2439/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
