ICCJ. Decizia nr. 2467/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2467/2010
Dosar nr.1734/117/2008
Şedinţa publică din 23 aprilie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 23 aprilie 2008, pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul B.G.C. a solicitat instanţei obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata daunelor morale în cuantum de 1.200.000 RON, ca urmare a aplicării şi menţinerii măsurii de siguranţă prevăzute de art. 113 C. pen.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen.
Pe parcursul procesului, faţă de întâmpinarea depusă de pârât, reclamantul şi-a completat temeiul juridic al acţiunii cu dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 189 din 2 aprilie 2009, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, a respins acţiunea reclamantului, ca atare.
Prin prisma excepţiilor invocate prin întâmpinarea depusă la dosar, de către pârât, Tribunalul a reţinut următoarele:
Nu poate fi reţinută excepţia admisibilităţii introducerii prezentei acţiuni, determinat de neîncadrarea acţiunii reclamantului în dispoziţiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., deoarece acesta şi-a întemeiat cererea atât pe prevederile sus-menţionate, cât şi pe cele ale art. 998 - 999 C. civ.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este, însă, întemeiată, astfel că aceasta a fost admisă, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, potrivit prevederilor legale menţionate, termenul de prescripţie privind exercitarea dreptului la acţiune este de 3 ani, iar în situaţia în care se solicită repararea pagubei pricinuită printr-o faptă ilicită, în prezenta cauză, fapta ilicită constând, potrivit susţinerilor reclamantului, în luarea pe nedrept a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
În speţa de faţă, consecinţele măsurii dispuse faţă de reclamant au fost cunoscute cu mult timp înaintea introducerii acţiunii, din datele care au putut fi furnizate în vederea soluţionării cauzei reieşind faptul că acestea au fost cunoscute, cel mai târziu, la data luării la cunoştinţă a conţinutului raportului de expertiză medico-legală psihiatrică la I.M.L. "Mina Minovici" Bucureşti, în cursul anului 1990, raport ce a stat la baza pronunţării Sentinţei penale nr. 170/1991, prin care a fost admisă cererea reclamantului, privind încetarea măsurii de siguranţă.
De asemenea, este întrunită şi condiţia cunoaşterii celui care ar trebui să răspundă de paguba pricinuită, respectiv Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, fapta pentru care se solicită repararea pagubei pricinuite vizând o măsură dispusă de un organ al statului.
Nu au fost primite apărările reclamantului, în sensul că dreptul la acţiune nu ar fi prescris în condiţiile în care solicită obligarea la plata daunelor morale, reclamantul urmărind, prin acţiunea formulată, repararea unui prejudiciu de natură patrimonială.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul B.G.C., care a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 258 A din 9 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi de familie.
Curtea a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 1734/1981 a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a instituit măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, în baza art. 113 C. pen., faţă de reclamant.
Prin Sentinţa penală nr. 170 din 26 februarie 1991 a aceleiaşi judecătorii, s-a admis cererea petentului B.G. pentru încetarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical.
La baza pronunţării acestei sentinţe a stat un nou raport de expertiză medico-legală psihiatrică, în concluziile căruia s-a menţionat că starea petentului nu necesită măsuri de siguranţă cu caracter medical.
În ipoteza în care reclamantul aprecia că, între momentul rămânerii definitive a Sentinţei penale nr. 1734/1981 a Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care s-a instituit măsura de siguranţă, şi momentul rămânerii definitive a Sentinţei penale nr. 170/1991 a Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care s-a dispus încetarea măsurii de siguranţă, a fost supus acestei măsuri, în mod abuziv, avea posibilitatea ca, în termen de 3 ani de la data cunoaşterii conţinutului raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, la I.M.L. Bucureşti, să solicite daune morale, în temeiul art. 998 C. civ.
O acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. nu poate fi pusă în discuţie întrucât nu este incident niciunul din cazurile care dau dreptul la repararea pagubei.
În acest sens, se constată că, pe de o parte, prin Sentinţa penală nr. 1734/1981 a Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamantul nu a fost condamnat, în cursul procesului penal nu a fost privat de libertate şi nici nu i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, iar, pe de altă parte, această sentinţă este în fiinţă, prin Sentinţa penală nr. 170/1991 a Judecătoriei Cluj-Napoca dispunându-se doar încetarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical, nu şi revizuirea sentinţei în baza căreia această măsură a fost dispusă. Dimpotrivă, cererea de revizuire a Sentinţei penale nr. 1734/1981 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost, definitiv, respinsă, prin Sentinţa penală nr. 1117 din 20 noiembrie 2007 a aceleiaşi judecătorii, definitivă prin Decizia penală nr. 43/R/2008 a Tribunalului Cluj.
Prin urmare, singurul temei pe care reclamantul îşi putea întemeia acţiunea în acordarea daunelor morale era art. 998 C. civ., iar termenul înăuntrul căruia putea promova acţiunea era cel de 3 ani de la data la care a cunoscut concluziile raportului de expertiză medico-legală în baza căruia, în anul 1991, prin Sentinţa penală nr. 170/1991 a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a dispus ridicarea măsurii de obligare la tratament medical.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru următoarele motive:
1. În mod greşit, instanţa de apel a confirmat Sentinţa civilă nr. 189/2009 a Tribunalului Cluj, în sensul că termenul înăuntrul căruia reclamantul putea promova acţiunea pentru acordarea daunelor morale este de 3 ani de la data când a cunoscut concluziile raportului de expertiză în baza căruia s-a dispus încetarea măsurii de siguranţă, prin Sentinţa penală nr. 170/1991 a Judecătoriei Cluj-Napoca.
Instanţa a interpretat, greşit, raportul de expertiză nr. A6/9066, efectuat de I.M.L. Bucureşti, deoarece acesta nu are caracterul unei veritabile contraexpertize medico-legale psihiatrice, care să-l îndreptăţească pe recurent la acordarea daunelor morale, aspect ce se poate deduce şi din considerentele Deciziei penale nr. 377/R/2005 a Tribunalului Cluj, care a reţinut că starea sănătăţii părţii s-a ameliorat.
Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 703 din 9 februarie 2007, efectuat de I.M.L. Cluj-Napoca, a materializat expertiza efectuată la Bucureşti, stabilind şi diagnosticul de fond (tulburare de personalitate). Acest aspect a fost reţinut şi de instanţa de revizuire, prin Sentinţa penală nr. 1117/2007, în sensul că, în anul 1981, nu a prezentat diagnosticul de psihopatie schizoidă, ci tulburare de personalitate. Aşa fiind, termenul de prescripţie începe să curgă din anul 2007, când recurentul a cunoscut paguba (prejudiciul) morală şi pe cel care răspunde de ea.
Acţiunea pentru acordarea daunelor morale a fost înaintată la data de 23 aprilie 2008, deci, în termenul prevăzut de lege.
2. Pe de altă parte, acţiunea trebuia admisă deoarece vizează un drept nepatrimonial, care se află în afara domeniului de aplicare al prescripţiei extinctive.
Recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii şi obligarea Ministerului Finanţelor la plata sumei de 1.200.000 RON daune morale.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând Decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Mai întâi, trebuie precizat că instanţa nu va avea în vedere cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 din acelaşi cod deoarece acestea sunt indicate, în mod formal, de către parte.
Prin criticile formulate, recurentul nu a adus în discuţie nici modalitatea de redactare a considerentelor deciziei şi nici existenţa, în cuprinsul acesteia, a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a fi incident cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
De asemenea, chiar dacă a susţinut interpretarea greşită, de către instanţă, a naturii raportului de expertiză nr. A6/9066, aceste argumente nu se circumscriu motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, cu consecinţa schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, în sens de convenţie sau act juridic unilateral, nu în sens de mijloc de probă, categorie din care face parte raportul de expertiză în discuţie.
1. Criticile prezentate în cadrul primului motiv de recurs tind la schimbarea situaţiei de fapt în legătură cu momentul, reţinut de Curte, în funcţie de care această instanţă a calculat termenul de prescripţie privind acţiunea în despăgubiri formulată de reclamant, respectiv de la data luării la cunoştinţă a raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr. A6/9066/1990, întocmit de I.M.L. Bucureşti, în baza căruia s-a stabilit că starea părţii nu necesită măsuri de siguranţă cu caracter medical.
Recurentul solicită ca momentul de la care să se procedeze la calculul termenului de prescripţie să fie determinat de luarea la cunoştinţă a raportului de expertiză medico-legală nr. 703 din 9 februarie 2007, expertiză efectuată de I.M.L. Cluj-Napoca, punând în discuţie şi valoarea probatorie a celor două mijloace de probă pentru stabilirea certă a diagnosticului privind starea psihică a reclamantului la data întocmirii raportului şi consecinţele acestuia asupra menţinerii sau încetării măsurii de siguranţă la care a fost obligat.
Or, determinarea momentului de la care instanţa a calculat curgerea termenului de prescripţie, în raport de probele administrate în cauză, respectiv, expertiza întocmită în anul 1990 şi care a stat la baza încetării măsurii de siguranţă, conform Sentinţei penale nr. 170 din 26 februarie 1991 pronunţate de Judecătoria Cluj-Napoca, reprezintă o chestiune de fapt, care nu poate fi reevaluată de prezenta instanţă, faţă de probele administrate, şi anume cele două rapoarte de expertiză.
Aceasta deoarece actuala structură a recursului nu mai permite o asemenea evaluare a situaţiei de fapt raportat la dovezile administrate, ca urmare a abrogării, prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, a motivului de casare ce reglementa acest caz de netemeinicie, prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ.
Ca atare, faţă de momentul de la care instanţa a considerat că reclamantul a cunoscut starea sa medicală, din punct de vedere psihic, care să-i permită să aprecieze asupra eventualului prejudiciu suferit ca urmare a luării şi menţinerii măsurii de siguranţă prevăzute de art. 113 C. pen., astfel cum a fost indicat mai sus, Curtea a procedat la aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 3 cu referire la art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Potrivit acestor texte de lege, raportat la temeiul juridic al acţiunii indicat de reclamant şi reţinut, ca atare, de Curte, şi anume dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., termenul de prescripţie al acţiunii în repararea pagubei pretinsă de reclamant este de trei ani şi începe să curgă de la data la care cel prejudiciat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel ce răspunde de ea.
Cum s-a stabilit, în fapt, că reclamantul a luat cunoştinţă de raportul de expertiză medico-legală nr. A6/9066 în cursul anului 1990, termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, calculat în condiţiile textului de lege sus-arătat, s-a împlinit în cursul anului 1993, cererea de chemare în judecată fiind introdusă cu depăşirea momentului limită până la care putea fi exercitat dreptul la acţiune (cererea fiind introdusă la 23 aprilie 2008, pe rolul Tribunalului Cluj).
Faţă de aceste considerente în legătură cu imposibilitatea modificării situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel în legătură cu momentul de la care se calculează termenul de prescripţie nu are relevanţă ce s-a decis, în privinţa stării psihice a reclamantului, în alte litigii (dosarele de revizuire finalizate prin Deciziile penale nr. 377/R/2005, respectiv Sentinţa penală nr. 1117/2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin 431/R/2008, pronunţate de Tribunalul Cluj).
Aceasta cu atât mai mult cu cât, în ambele procese, cererea de revizuirea fost respinsă, pentru neîndeplinirea cerinţelor cazurilor de revizuire prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a) şi e) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte starea psihică a reclamantului, în litigiul finalizat prin Decizia penală nr. 377/2005 s-a reţinut, într-adevăr, că aceasta s-a îmbunătăţit, dar ca urmare a tratamentului medical efectuat, ceea ce a şi condus la respingerea cererii de revizuire, printre altele, pentru neîndeplinirea cerinţelor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., referitoare la existenţa „împrejurării noi" la data soluţionării cauzei.
În litigiul de faţă, considerentele Tribunalului Cluj cu privire la „ameliorarea stării de sănătate" a reclamantului nu au relevanţă întrucât vizează perioada ulterioară efectuării tratamentului medical, această îmbunătăţire fiind chiar determinată, după cum a reţinut instanţa, de tratamentul urmat până la încetarea măsurii de siguranţă, dispusă prin Sentinţa penală nr. 170/1991.
Or, daunele morale pretinse de reclamant vizează perioada anterioară hotărârii sus-menţionate, cât timp măsura obligării la tratament medical a fost în vigoare, neavând importanţă ce s-a stabilit în legătură cu starea lui de sănătate după încetarea măsurii.
Referitor la diagnosticul reţinut de instanţă (în celălalt litigiu de revizuire) privind starea psihică a reclamantului în anul 1981, sens în care partea a invocat Sentinţa penală nr. 1117/2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca, această hotărâre nu a fost depusă la dosar, iar, în considerentele Deciziei nr. 431/R din 6 februarie 2008 a Tribunalului Cluj (prin care s-a respins recursul declarat de revizuent împotriva sentinţei menţionate), nu s-a făcut vorbire despre o asemenea chestiune, instanţa respectivă reţinând, ca şi în primul proces de revizuire, că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 394 alin. (1) lit. a) şi e) C. proc. pen., sub aspectul cerinţelor de legalitate prevăzute în cele două texte de lege.
Nu se poate constata, astfel, că cele două hotărâri penale enunţate mai sus, definitive, ar avea autoritate de lucru judecat în legătură cu aspectul ce interesează dosarul de faţă, şi anume data de la care a cunoscut reclamantul modificarea stării sale de sănătate psihică, autoritate de care instanţele din prezentul litigiu să nu fi ţinut seama.
În concluzie, soluţia instanţei de apel este pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, enunţate mai sus, în raport de situaţia de fapt stabilită de această instanţă.
2. În ceea ce priveşte caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al acţiunii, în raport de natura pretenţiilor formulate, Curtea de Apel a considerat, în mod corect, că demersul judiciar al reclamantului vizează o acţiune patrimonială, prescriptibilă extinctiv, în termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decret, deoarece, chiar dacă dreptul invocat este un drept nepatrimonial, pretenţiile formulate vizează o sumă de bani, ceea ce conferă natură patrimonială acţiunii respective.
În consecinţă, în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului de faţă şi de data la care Curtea a considerat că reclamantul a cunoscut paguba pretinsă, dreptul la acţiune este stins ca urmare a neexercitării sale în termenul legal, conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul B.G.C. împotriva Deciziei nr. 258 din 9 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 aprilie 2010.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2468/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2466/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
