ICCJ. Decizia nr. 2591/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2591/2010
Dosar nr. 7704/97/2005
Şedinţa publică din 28 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 251 din 10 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Hunedoara s-a dispus respingerea acţiunii formulate de Consiliul Local al comunei Şoimuş şi Primăria comunei Şoimuş, reprezentată de Primar, în contradictoriu cu pârâţii N.G.S., P.M.A. şi statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Hunedoara, pentru lipsa calităţii procesuale active.
S-a dispus anularea cererii reconvenţionale formulată de pârâţii-reclamanţi N.S.G. şi P.M.A.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Imobilul înscris în CF nr. 1383 Şoimuş nr. topo 73-73/a - 74/1/2/2/2 preluat de Statul Român în perioada regimului comunist, a fost restituit pârâţilor N.G.S. şi P.M.A. ca moştenitori ai fostului proprietar tabular I.I., în baza Deciziei nr. 5284/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a cărui dispozitiv a fost lămurit prin încheierea din septembrie 2006.
În baza acestei hotărâri, prin Dispoziţia nr. 240/2006, Primarul comunei Şoimuş a dispus restituirea în natură a imobilului în cauză.
Imobilul a avut destinaţia de şcoală generală, destinaţie pe care o are şi în prezent.
Probele administrate, martori, expertize, înscrisuri, cercetarea la faţa locului, au confirmat susţinerile făcute de reclamanţi atât sub aspectul reparaţiilor structurate, a îmbunătăţirilor şi sporirii gradului de confort asupra construcţiei existente, datând din perioada 1920 – 1923, cât şi sub aspectul extinderii acestora pe o suprafaţă de 375,35 mp, prin edificarea în perioada 1972-1973 a unor corpuri de clădire noi, moderne, având utilităţi şi confortul necesar, a realizării unei împrejmuiri la imobil din prefabricate (1979), a realizării unui grup sanitar (1973), ulterior efectuându-se (2003 – 2005) un teren de sport şi o fântână.
Executarea lucrărilor a fost autorizată cu nr. 195/3452 din 4 mai 1972 de către fostul Consiliu Popular al judeţului Hunedoara.
În cauză, instanţa a reţinut că aceste îmbunătăţiri-extinderi şi recondiţionări s-au efectuat în perioada în care imobilul având destinaţia „şcoala generală din Şoimuş" se afla în administraţia Inspectoratului Şcolar al Judeţului Hunedoara care, prin reprezentanţii săi, avea obligaţii concrete şi constante în privinţa îndeplinirii unor indicatori pentru funcţionalitatea acestei unităţi de învăţământ.
Abia prin Protocolul de „predare-primire" încheiat la 30 noiembrie 2000, imobilul respectiv a fost predat cu întreg pasivul şi activul, Consiliul local al comunei Şoimuş (valoare de inventar de 2.112.452 lei) fiind inclus în domeniul public al acestei unităţi administrativ-teritoriale, conform HG nr. 1352/2001 anexa 59, reclamanţii preluând odată cu proprietatea şi responsabilităţile pentru asigurarea funcţionalităţii lui ca şcoală generală.
Or, este evident, pe baza unei prezumţii legale şi în lipsa oricăror alte probe contrare, că toate fondurile băneşti necesare reparaţiilor, întreţinerilor, extinderilor şi modernizărilor, aducătoare de spor de confort şi de valoare, executate la imobil, până la momentul includerii lui în listele de inventar ale domeniului public al comunei Şoimuş, au fost avansate de stat, indiferent de regimul politic sub care s-au executat, astfel încât reclamanţii nu pot solicita restituirea contravalorii lor, de la niciunul dintre pârâţii în cauză.
Conform textului de lege invocat de reclamanţi în susţinerea acţiunii sale, devenit art. 48 după după republicarea Legii nr. 10/2001, chiriaşii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, obligaţia de restituire a acestora revenind, după caz, persoanei îndreptăţite căreia i-a fost restituit imobilul sau statului, după cum preluarea acestora s-a făcut cu titlu valabil s-au fără titlu valabil.
Or, reclamanţii nu au avut calitatea de chiriaşi iar imobilul nu a avut destinaţia de locuinţă ci pe aceea exclusivă de şcoală, fiind predat Consiliului Local Şoimuş, în octombrie 2000, de către Inspectoratul Şcolar Judeţean Hunedoara, deoarece, prin lege, acesta a fost inclus în domeniul public.
Prin varianta aplicabilă a art. 16 din Legea nr. 10/2001, începând cu data de 2 septembrie 2005 determinată de modificările aduse acesteia prin OUG nr. 209/2005, legiuitorul a tranşat situaţia cheltuielilor de întreţinere aferente imobilelor de natura celui în cauză, afectate de activităţi de interes public şi cărora proprietarii sun obligaţi să menţină aceste afectaţiuni pe o perioadă de trei sau cinci ani, în sensul că aceste cheltuieli revin în sarcina deţinătorului imobilului.
Prin urmare, cu privire la cererea în pretenţii, se poate conchide că reclamanţii nu au calitate procesuală activă, situaţie în care cererea lor a fost respinsă în condiţiile art. 137 C. proc. civ., putându-se pune în sarcina părţilor o obligaţie de plată în baza principiului îmbogăţirii fără justă cauză, şi nu în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru despăgubirile pretinse în echivalentul sporului de valoare admis imobilului în litigiu, în perioada 1945-2006.
În privinţa cererii reconvenţionale, instanţa reţinut că pârâţii-reclamanţi N.G.S. şi P.M.A., iniţial aflaţi într-un consorţium litis, s-au disociat în pretenţii proprii pârâta P.M.A.
Astfel, prin precizarea cererii sale reconvenţionale, reclamanta a solicitat obligarea acestora la plata sumei de 32.958 lei, reprezentând fructele civile (chirii) pentru perioada anterioară emiterii dispoziţiei de restituire a imobilului construcţie şi teren în suprafaţă de 6020 mp teren şi respectiv a intrării în vigoare a HG nr. 1886/2006, ceea ce excede facilităţilor de ordin fiscal prevăzute prin art. 50 din Legea nr. 10/2001 (fila 448).
Or, de la momentul restituirii imobilului prin dispoziţia nr. 240/2006, această chirie a fost achitată de pârâţii-reconvenienţi în condiţiile determinate de actul normativ special ( HG nr. 1886/2006).
Reclamanţii-reconvenienţi nu au făcut în vreun fel dovada demersurilor în sensul de a fi solicitat de îndată, după pronunţare, executarea deciziei nr. 5284/2006 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus restituirea imobilului în natură sau de a fi încercat să perfecţioneze un contract de închiriere în condiţiile art. 16 din OUG nr. 2009/2005.
Or, prin respectivul text de lege - cum s-a mai arătat prin cele ce preced - legiuitorul a tranşat situaţia imobilelor restituite foştilor proprietari sub condiţia menţinerii afectaţiunii acestora trei sau cinci ani, dispunând pentru această perioadă ca noul proprietar să beneficieze de o chirie într-un cuantumul ce se va stabili printr-o hotărâre de guvern iar deţinătorul să suporte cheltuielile de întreţinere a acestora.
Această hotărâre de guvern - HG nr. 1886/2006 - a fost adoptată doar la finele anului 2006, determinând încheierea contractului de închiriere între părţi şi plata chiriei legale.
Ca urmare, instanţa apreciază că întrucât imobilul în cauză, până la restituirea lui prin Decizia nr. 240/2006 emisă de Primarul comunei Şoimuş, a continuat să figureze în lista bunurilor proprietate publică a comunei Şoimuş, reclamanţii îşi puteau satisface pretenţiile în despăgubiri pentru fructele civile neculese, chirii, în condiţiile Legii nr. 213/1998 şi, respectiv a Legii nr. 247/2005, cererea lor nefiind fondată pe temeiul Legii nr. 10/2001, pentru niciuna din componente (teren şi construcţii).
Cum pretenţiile reclamanţilor pe perioada anterioară modificărilor aduse articolului 16 din Legea nr. 10/2001, prin OUG nr. 209/2005 şi care reprezintă folos de tras sub forma fructelor civile (chirii pe 53 luni anterioare restituirii şi penalităţi) şi daune morale, excede cadrului juridic reglementat de acest act normativ reparator, şi nu sunt scutite de taxa de timbru, instanţa a pretins reclamanţilor reconvenţionali dovada achitării acesteia, în condiţiile art. 1 din Legea nr. 146/1997.
Potrivit acestui text, cererile şi acţiunile se timbrează diferenţiat, în funcţie de valoare, anticipat şi sub sancţiunea anulării lor.
Cum nici unul dintre reclamanţii-reconvenţionali nu au depus dovada achitări taxei legale de timbru această instanţă a constatat ca operantă sancţiunea anulări cererii lor în pretenţii în condiţiile art. 20 din legea taxelor judiciare de timbru.
Prin art. 137 C. proc. civ. legiuitorul a instituit regula de principiu a soluţionării cu precădere şi în ordine a excepţiilor de procedură, iar excepţia de netimbraj reprezintă o excepţie dirimantă şi peremtorie.
Pe cale de consecinţă, în cauză s-a dispus o soluţie de respinge a cererii principale pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, precum şi o soluţie de anulare a cererii reconvenţionale, precizate, formulate de reclamanţii-reconvenţionali.
Prin Decizia civilă nr. 126 din 26 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus admiterea apelului declarat de reclamanţii Consiliul Local Şoimuş şi Primăria Şoimuş, prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 251/2008 pronunţată de Tribunalul Hunedoara.
A fost desfiinţată în parte sentinţa atacată numai în ce priveşte soluţionarea acţiunii principale formulate de reclamanţii Consiliul Local Şoimuş şi Primăria Şoimuş, prin primar, împotriva pârâţilor N.G.S., P.M.A. şi Statul Român prin D.G.F.P. Hunedoara, limite în care dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea acţiunii principale, aceleiaşi instanţe.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Pârâţii N.G.S. şi P.M.A. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea imobilului în litigiu care a aparţinut antecesorilor acestora. Dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare a fost atacată în instanţă.
Iniţial acţiunea a fost pornită în contradictoriu cu Inspectoratul Şcolar al Judeţului Hunedoara, dar pe parcurs, la solicitarea reclamanţilor, a fost introdus în cauză în calitate de pârât Consiliul Local Şoimuş şi Primăria comunei Şoimuş.
Prin Decizia nr. 5284/2006 pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceşti pârâţi au fost obligaţi să restituie reclamanţilor, în natură imobilul în litigiu, rezultând astfel că întreaga procedură de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost derulată în contradictoriu cu Consiliul Local Şoimuş şi Primăria comunei Şoimuş, reclamanţi în prezenta cauză.
Pretenţiile solicitate în acţiunea principală a vizat construcţiile noi care au fost restituite reclamanţilor împreună cu cele vechi, precum şi îmbunătăţirile aduse imobilului preluat de la antecesorii pârâţilor.
În aceste condiţii nu se poate reţine că reclamanţii nu au calitate procesuală activă. Aşa cum rezultă din înscrisurile de la dosar, la data restituirii imobilul făcea parte din domeniul public al comunei Şoimuş, care a preluat atât activul cât şi pasivul de la Inspectoratul Şcolar Judeţean în anul 2000.
Ca atare, la momentul promovării acţiunii, Inspectoratul Şcolar Judeţean Hunedoara nu justifica interes şi nu avea calitate de a promova el o asemenea acţiune, câtă vreme imobilul ieşise din patrimoniul său înainte de restituire.
Existenţa unor construcţii noi care au fost restituite pârâţilor precum şi a îmbunătăţirilor aduse construcţiilor vechi au fost reţinute de prima instanţă şi au fost recunoscute de către pârâţi, discuţiile vizând doar cuantumul acestora.
In această situaţie trebuia tranşată pe fond acţiunea principală.
Este adevărat că reclamanţii au invocat două temeiuri legale, respectiv art. 10 alin. (3) şi art. 55 din Legea nr. 10/2001 în vechea numerotare, iar prima instanţă nu a făcut nicio referire la primul dintre aceste texte legale.
Prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a concluzionat că s-ar putea reţine în sarcina pârâţilor o obligaţie de plată dar nu în temeiul Legii nr. 10/2001, ci în baza principiului îmbogăţirii fără justă cauză.
Curtea a constatat că prima instanţă a administrat un probatoriu foarte vast pentru a stabili starea de fapt dar, reţinând prin sentinţă, pe baza probelor şi raportat la motivele acţiunii, că temeiul cererii ar fi îmbogăţirea fără justă cauză şi nu Legea 10/2001, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. Aceste prevederi legale impun, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept a pretenţiilor, ca instanţa de judecată, în baza principiului rolului activ, să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere.
Faţa de aceste considerente, Curtea a reţinut că în mod greşit prima instanţă a considerat că reclamanţii nu au calitate procesuală activă, astfel că apelul a fost reţinut ca fiind fondat, şi în consecinţă a fost admis.
Faţa de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc că efectul devolutiv al apelului operează numai în limitele cererii de apel, şi având în vedere dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., care dispun că hotărârea primei instanţe va fi desfiinţată dacă aceasta a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, Curtea a desfiinţat parţial sentinţa atacată numai în ce priveşte acţiunea principală şi în aceste limite, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea acţiunii principale, aceleiaşi instanţe de fond.
A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii P.M.A. şi N.S.G., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamanţilor.
Instanţa de fond a apreciat întemeiat faptul că reclamanţii nu au calitate procesuală activă pentru a solicita contravaloarea unor investiţii făcute de Statul Român în anii 1972-1973 la imobilul preluat de la antecesoarea lor, investiţia constând în extinderea clădirii vechi ( care avea o stare foarte bună, funcţională timp de 25 ani ca şcoală, adică până în anul 1972 când a fost autorizată construirea a două extinderi laterale). Extinderile au fost amortizate de mult, toate lucrările ulterioare fiind de reparaţii şi întreţinere care, conform legii, cad în sarcina deţinătorului din perioada în care s-au efectuat.
În acest sens, probele administrate sunt relevante. Rezultând cu certitudine faptul că şcoala a fost extinsă în anii 1972 – 1973, ulterior efectuându-se doar reparaţii. Este adevărat că s-a construit şi o grădiniţă şi un teren de sport, însă acestea nu le-au fost retrocedate prin dispoziţia nr. 240/2006 a Primarului comunei Şoimuş, nu intră în discuţie analiza pretenţiilor reclamanţilor, deşi iniţial, în mod greşit, au fost solicitate prin acţiune.
Dacă ar fi fost validă susţinerea reclamanţilor, ar fi fost obligatorie obligarea lor prin Dispoziţia nr. 240/2006, la restituire să achite prealabil valoarea de piaţă a construcţiilor noi, în sensul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, invocat drept temei juridic de către reclamanţi.
Or, nu există în cauză construcţii noi, ci doar extinderea, amortizării deja a celei vechi , amortizată deja.
Reclamantele nu au calitate procesuală activă de a pretinde contravaloarea de investiţie la clădirea şcolii, deoarece doar comuna Şoimuş , prin Primar ar putea avea calitate activă, imobilul fiind trecut în domeniul public al comunei.
Or, acţiunea nu este introdusă de comuna Şoimuş prin Primar, ci de către Consiliul Local şi Primăria Şoimuş, care nu au calitate procesuală.
Soluţia pronunţată este contrară legii, deoarece recurenţii nu s-au îmbogăţit pe seama intimaţilor, din moment ce lucrările erau în sarcina acestora fiind de întreţinere.
Intimatele au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
Recursul urmează a fi examinat sub aspectul calităţii procesuale active a reclamanţilor, corespunzător limitelor pronunţării deciziei instanţei de apel.
Sub acest aspect, în mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au calitate procesuală activă, deoarece procedura restituirii în condiţiile Legii nr. 10/2001 s-a derulat în contradictoriu cu aceştia. Pe de altă parte, obiectul pricinii viza obligarea recurenţilor la plata contravalorii clădirilor noi, adăugate imobilului retrocedat sau în subsidiar, obligarea statului la plata contravalorii acestora, situaţie în care, dată fiind incidenţa art. 10 alin. (2), (3) din Legea nr. 10/2001, este irelevantă perioada şi autorul despăgubirilor, deoarece legiuitorul a stabilit că persoana juridică deţinătoare are dreptul la despăgubiri pentru clădirile noi, fiind irelevantă împrejurarea invocată în recurs cu privire la imposibilitatea solicitării separate a despăgubirilor, atâta vreme cât acestea nu au constituit obiectul procedurii speciale iniţiale.
Prin urmare, art. 10 alin. (3)-(2) din Legea nr. 10/2001, a instituit principiul preluării creanţei asupra imobilului odată cu restituirea lui, şi precum imobilul la data retrocedării figura în domeniul public de interes local, administrat de Consiliul Local şi Primar, corect s-a reţinut că unitatea administrativă este reprezentată în proces de către Primar, condiţie realizată în cauză.
În aceste condiţii, recursul formulat de pârâţi, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondat şi urmează a fi respins în sensul art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii P.M.A. şi N.S.G. împotriva deciziei nr. 126 A din 26 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2567/2010. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 2566/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
