ICCJ. Decizia nr. 2550/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2550/2010
Dosar nr. 5203/103/2007
Şedinţa publică din 27 aprilie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Tribunalul Neamţ prin sentinţa civilă nr. 489/C din 20 august 2008 a respins ca tardivă contestaţia formulată de contestatorul B.G. în contradictoriu cu pârâta SC U. SA Piatra Neamţ împotriva deciziei nr. 206 din 11 septembrie 2002.
În motivarea cererii Tribunalul a reţinut că B.V.V. şi B.C. au solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 404,25 mp, conform actului de vânzare-cumpărare nr. 2425 din 20 mai 1941 şi raportului de expertiză întocmit de I.V. în dosarul 1686/2005 al Tribunalului Neamţ, anexat, precum şi contravaloarea casei demolate, urmare exproprierii produse prin Decretul nr. 241/1974.
S-a mai reţinut că prin HG nr. 834/1991 terenul a trecut în proprietatea pârâtei fiind în prezent parţial ocupat de o construcţie în folosinţa pârâtei, societate care iniţial a folosit-o pentru laborator de betoane şi care în prezent este închiriată.
S-a reţinut că pentru acest teren iniţial reclamanţii s-au judecat cu Primăria municipiului Târgu Neamţ.
În acest dosar Tribunalul Neamţ prin sentinţa civilă 899/C din 1 noiembrie 2006, a admis contestaţia formulată de recurentul B.G. în contradictoriu cu pârâtul primarul Municipiului Piatra Neamţ şi a anulat în totalitate dispoziţia contestată, a admis notificarea 111 din 12 februarie 2002 şi a dispus restituirea către contestator a suprafeţei de 404,25 mp teren situat în municipiul Piatra Neamţ, în starea în care se află şi liber de orice sarcini, identificat cu galben în schiţa anexă la expertiză (filele 156-157).
Soluţia a fost schimbată prin Decizia 46 din 7 martie 2007 a Curţii de Apel Bacău (soluţie menţinută prin respingerea recursului de către Decizia 5680 din 13 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) prin care a fost respinsă contestaţia faţă de constatarea că Primăria municipiului Târgu Neamţ nu este unitate deţinătoare şi că între timp a fost emisă o dispoziţie de soluţionare a notificării (nr. 206 din 11 septembrie 2002) de către SC U. SA care este în realitate entitate deţinătoare.
Instanţa de fond a constatat că dispoziţia 206 din 11 septembrie 2002 emisă de SC U. SA a fost ataşată în dosarul 1686/C/2005, la 11 iulie 2005 de însăşi contestatorul B.G. şi că pe tot parcursul judecăţii dosar (în care s-a contestat dispoziţia 1126/2005 a Primarului) s-au făcut apărări pornind de la actul emis de SC U. SA.
Se constată aşadar contestaţia formulată la 14 decembrie 2007 împotriva deciziei 206/2002 ca fiind făcută peste termenul de 30 de zile de la comunicare şi că susţinerile contestatorului referitoare la necomunicarea procedurală nu pot opera ca o repunere în termen.
1. Instanţa de apel.
Curtea de Apel Bacău prin Decizia 301/25 martie 2009 a respins ca nefondat apelul reclamantului.
S-a reţinut într-adevăr că nu s-a făcut dovada comunicării deciziei către contestator însă pentru a stabili dacă contestaţia este declarată în termen era necesar a se face dovada că persoana care a formulat notificarea la Legea 1072001 a luat cunoştinţă în mod cert de întregul conţinut al deciziei precum şi momentul (data la care) s-a petrecut această informaţie.
În lipsa unor menţiuni expuse de lege că dovada de deciziei se face cu comunicarea acesteia către persoana notificatoare, s-a constatat că petentul a cunoscut Decizia în materialitatea ei la 11 iulie 2005 când el însuşi a depus-o în dosarul 1686/2005 al Tribunalului Neamţ (fila 16 în acel dosar), ceea ce face irelevantă lipsa dovezii de comunicare a deciziei către contestator.
S-a reţinut că potrivit art. 26 alin. (2) din Legea 10/2001 dispoziţia motivată de respingere a notificării poate fi atacată cu persoana care se pretinde îndreptăţită în termen de 30 de zile de la comunicare, termen imperativ şi de decădere, conform art. 103 alin. (1) C. proc. civ.
Din interpretarea dispoziţiilor legale mai sus arătate, instanţa a constatat că termenul de 30 de zile, în caz de necomunicare sau de lipsă de dovezi privind comunicarea curge de la momentul când partea a cunoscut efectiv dispoziţia contestată, în materialitatea ei.
Nu s-a primit nici critica instanţei de fond asupra capătului doi de cerere în obligarea pârâtei să emită o nouă dispoziţie de restituire în natură faţă de împrejurarea că pronunţarea asupra acestei cereri era determinată de soluţionarea primului capăt de cerere, anularea dispoziţiei 206/2002, capăt de cerere respins ca tardiv formulat.
S-a mai reţinut că menţinerea soluţiei de respingere a contestaţiei ca tardiv formulată nu îngrădeşte dreptul contestatorului la despăgubirile pe care le poate cere de la instituţia publică care a realizat privatizarea pârâtei intimate, conform art. 29 alin. (3) din Legea 10/2001.
3. Recursul.
Împotriva deciziei Curţii de apel Bacău reclamanţii B.V. şi B.C. au declarat recurs criticând soluţia ca netemeinică şi nelegală pentru:
În fapt nu critică soluţia pentru greşita interpretare a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, care prevede că termenul de contestaţie este de 30 de zile „de la data comunicării" fără să aibă importanţă data la care părţile au luat cunoştinţă de conţinutul dispoziţiei, prin orice alte modalităţi.
4. Analiza instanţei de recurs.
Recursul declarat la 12 mai 2009 nu a fost întemeiat în drept dar criticile formulate se pot încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv care a şi fost ulterior de recurenţi în precizările aduse la recurs la 30 octombrie 2009, în care se detaliază criticile interpretării date de instanţă că nu era necesară comunicarea.
Soluţia instanţei de apel este corectă şi legală.
Art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001 prevede că Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituie în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărei circumscripţie de află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării „în termen de 30 de zile de la comunicare".
Măsura comunicării este instituită, ca orice dispoziţie de acest fel, pentru conservarea dreptului petiţionarului nemulţumit de soluţie de a se plânge în justiţie, fiind garantate în acest fel dreptul la apărare, dreptul de a avea acces la justiţie şi dreptul la o cale de atac; drepturi aprobate atât de Constituţie cât şi de Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Ca urmare în cazul în care nu s-a realizat comunicarea prevăzută de art. mai sus citat este necesar a se verifica dacă prin neîndeplinirea acestui act procedural, petentului în cauză i-au fost îngrădite drepturile mai sus arătate, şi a cărui protejare şi respectiv exercitare se realizează şi prin măsura comunicării deciziei sau dispoziţiei emise în condiţiile Legii nr. 10/2001.
În cauză în mod corect au constatat instanţele că prin necomunicarea deciziei nu i s-a comunicat nici un dezavantaj, sau îngrădirea petentului în a-şi conserva sau exercita drepturile sale, deoarece recurenţii au cunoscut dispoziţia cel puţin din data de 11 august 2005 când au formulat acţiunea în justiţie (în dosarul 1686/2005 şi au anexat la contestaţie şi Decizia 206/2002, emisă de SC U. SA la 11 februarie 2002).
Fără îndoială Decizia 206/2002 (atacată în prezenta cauză la 14 decembrie 2007) i-a fost cunoscută încă din anul 2005 când a arătat că se află în posesia ei şi deci a luat cunoştinţă de ea, dacă nu chiar la o dată anterioară.
Sub acest aspect este de reţinut - cu relevanţă în cauză - că recurentul nu a invocat necunoaşterea deciziei şi numai necomunicarea ei, fără să explice cum a ajuns în posesia deciziei. Dar împrejurarea că intimata nu a putut face dovada comunicării deciziei nu exclude ipoteza comunicării de vreme ce Decizia a fost de petent care s-a aflat în posesia ei dar care nu a înţeles să o atace, motivul recurentului neputând fi primit - în condiţiile de speţă - ca împiedicare.
Nici apărarea în recurs că reclamantul a fost indus în eroare de felul în care i-au fost soluţionate notificările nu se poate reţine ca justificare în lipsa de atacare a deciziei în discuţie câtă vreme în cauză entităţile cu care reclamantul s-a judecat (Primăria şi respectiv SC U. SA) au fost învestite nu cu aceeaşi notificare, ci cu notificări diferite chiar dacă obiectul era acelaşi şi care au primit fiecare o rezolvare (aceeaşi, de respingere).
Ca urmare în mod corect s-a reţinut că reclamantul a atacat Decizia 206/2002 peste termenul de 30 de zile prevăzut de lege şi că prin contestaţia formulată în 2007, la cinci ani după emiterea deciziei atacate s-a făcut fără să se solicite repunerea în termenul de contestare, oricare ar fi fost motivul acestei întârzieri.
Constatând că în cauză nu sunt întrunite condiţiile pentru a reţine motivul de recurs invocat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant cu consecinţa menţinerii deciziei Curţii de Apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul reclamantului B.G. împotriva deciziei nr. 30 din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, minori şi familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2554/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2536/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
