ICCJ. Decizia nr. 2691/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2691/2010
Dosar nr. 182/88/2009
Şedinţa publică din 3 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 655 din 10 aprilie 2009 Tribunalul Tulcea s-a respins ca nefondată cererea reclamantului V.I. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă de 500.000 Euro.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Temeiul juridic al acţiunii reclamantului îl constituie dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi (5) C. proc. civ. Or, aspectele invocate de reclamant nu au legătură cu temeiul legal arătat şi nici cu dispozitivele art. 21 din Constituţie, cum susţine reclamantul.
Reclamantul nu a indicat care este fapta ilicită şi culpabilă a Statului, care îl îndreptăţise să solicite repararea şi nici nu a făcut dovada existenţei vreunei erori judiciare săvârşite în procesele penale, care să îi dea dreptul la despăgubiri de ordin moral.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul V.I. iar prin Decizia civilă nr. 219 din 30 aprilie 2009 a Curţii de Apel Constanţa s-a admis apelul reclamantului şi s-a schimbat în parte hotărârea primei instanţe şi s-a constatat că reclamantului V.I. i-a fost îngrădit dreptul la liberă circulaţie în perioada 1980 – 1989, reţinându-se următoarele:
Prin cererea formulată reclamantul a solicitat să se recunoască faptul că, în perioada anterioară evenimentelor petrecute în România în decembrie 1989, Statul Român, prin organele sale de securitate, i-au încălcat o serie de drepturi fundamentale, respectiv dreptul la liberă circulaţie, dreptul la justiţie, dreptul la gândire şi informaţie şi a solicitat să-i fie reparate daunele produse prin aceste încălcări, cuantificate de reclamant la 500.000 Euro.
Deşi temeiul juridic invocat de reclamant, respectiv art. 21 alin. (1) din Constituţie – accesul la justiţie – şi art. 13 din C.E.D.O. – dreptul la un recurs efectiv – nu susţine în fond dreptul afirmat ci doar dreptul reclamantului de a se adresa unei instanţe care să-i examineze pe fond cererea, temeiul juridic arătat de reclamant nu este obligatoriu pentru instanţă, în virtutea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. care consacră principiul rolului activ al judecătorului instanţa fiind aceea care trebuie să dea acţiunii calificarea juridică exactă şi în funcţie de aceasta să verifice condiţiile de admisibilitate a cererii.
Cu privire la existenţa unei ingerinţe în dreptul reclamantului la liberă circulaţie, la justiţie, în dreptul la gândire şi la informaţie instanţa este competentă să se pronunţe atât în virtutea art. 21 alin. (1) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, dar şi în virtutea art. 1 şi art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, precum şi a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Chiar dacă ultimul act normativ invocat nu era în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată şi nici la momentul soluţionării cauzei în primă instanţă, incidenţa acestuia în speţa de faţă este evidentă în condiţiile în care prin acesta se urmăreşte acordarea unor reparaţii persoanelor care au suferit măsuri abuzive pentru manifestarea opiniilor şi convingerilor politice considerate o împotrivire faţă de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945.
Instanţa observă că deşi prin Legea nr. 221/2009 s-a dorit repararea unor abuzuri mai grave săvârşite asupra cetăţenilor români, respectiv condamnări penale şi sancţiuni administrative ca dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, ea recunoaşte totuşi la această epocă faptul că au avut loc încălcări ale unor drepturi şi libertăţi manifestate şi sub alte forme [art. 4 alin. (2)], toate măsurile abuzive având scopul susţinerii şi consolidării regimului politic comunist.
Instanţa nu poate să nu remarce împrejurarea că Legea nr. 221/2009 a fost adoptată după Discursul Preşedintelui României privind Condamnarea Comunismului, din 18 decembrie 2006, în care se propuneau o serie de măsuri legislative menite să transforme condamnarea comunismului dintr-o manieră declarativă într-o realitate juridică cu efecte clare.
Intenţia Statului Român de a identifica abuzurile săvârşite în perioada regimului comunist în legătură cu drepturile fundamentale ale omului şi victimele acestor abuzuri, în vederea adoptării unor acte sau măsuri cu scop reparatoriu, s-a concretizat şi prin înfiinţarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, prin HG nr. 1724/2005, al cărui scop este, printre altele, şi acela de a efectua demersurile legale pentru obţinerea reparaţiilor morale şi materiale de către victimele regimului comunist şi ale fostei Securităţi [art. 3 alin. (1) lit. i)].
Actele normative sus menţionate, la care se adaugă şi altele (ex. Decret-lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri; OUG nr. 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii) afirmă deci, în prezent, că în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat, în special prin organele securităţii statului, parte a poliţiei politice, o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale şi că prin aceste acte se încearcă o reparaţie prin obţinerea unor satisfacţii morale ori materiale acordate celor care au fost victimele comunismului.
Reclamantul afirmă prin cererea adresată instanţei că a fost o victimă a regimului comunist din România, prin încălcarea libertăţii sale de circulaţie, a dreptului la justiţie, a dreptului la gândire şi la informaţie, susţinând că potrivit documentelor obţinute de C.N.A.S. a fost ţinut permanent sub observaţie de către organele de securitate, fiind bănuit de fapte ilegale pe care nu le-a comis – trecerea frauduloasă a frontierei de stat; confecţionarea de cartuşe şi arme artizanale; acţiuni de atentat care pun în pericol securitatea statului; ofensă adusă organelor de stat; mărturie mincinoasă.
Instanţa constată din probele administrate de reclamant, respectiv copiile documentelor eliberate de C.N.S.A.S. că, după ce a depus în februarie 1980 o cerere de plecare definitivă din România, reclamantul V.I. şi familia acestuia s-au aflat permanent sub supravegherea organelor de miliţie şi de securitate, până în anul 1989, rapoartele întocmite în legătură cu activitatea de urmărire evidenţiind încercarea agenţilor de securitate de intimidare a reclamantului, de compromitere a sa printre vecinii şi prietenii săi şi chiar în faţa familiei sale, în scopul de a-l determina să renunţe la intenţia dea părăsi ţara şi de a-i anihila orice intenţie cu privire la mutarea domiciliului său în altă ţară, intenţie care era considerată defăimătoare la adresa regimului comunist din România pentru că prin manifestarea acestei intenţii se nega, indirect, existenţa democraţiei şi a bunăstării poporului, proclamate de partidul comunist şi de organele statului.
Deşi România ratificase din anul 1974 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care în art. 12 stipulează că „orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară" şi promova la nivel declarativ drepturile şi libertăţile înscrise în Declaraţia universală a drepturilor omului care, prin art. 13, afirmă că „orice persoană are dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv a sa, şi de a reveni în ţara sa", solicitarea reclamantului V.I. de a i se permite să emigreze în Australia, după o primă avizare favorabilă în decembrie 1982, a fost ulterior respinsă.
Restricţionarea dreptului reclamantului de a pleca din România nu a fost justificat ca o măsură necesară pentru a ocroti securitatea naţională, ordinea publică, sănătatea ori moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora, ci pentru că s-a considerat că prin afirmarea dreptului de alegere a domiciliu în altă ţară reclamantul are „o activitate ostilă, duşmănoasă" regimului politic de la acea vreme pe care o manifesta „sub acoperirea cultului adventist de ziua a şaptea – reformat".
Înscrisurile prezentate de reclamant susţin astfel concluzia că în mod abuziv în perioada 1980 – 1989 reclamantului i-a fost încălcat un drept fundamental, dreptul la liberă circulaţie şi dreptul de a-şi lege domiciliul, care se regăsesc în prezent afirmate în art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Instanţa nu poate reţine şi încălcarea celorlalte drepturi reclamate prin cererea de chemare în judecată, respectiv dreptul la justiţie, dreptul la gândire şi la informaţie pentru că din documentele prezentate de reclamant nu rezultă că acesta a fost împiedicat în vreun fel să obţină la acea dată recunoaşterea dreptului său în justiţie ori că a încercat să obţină informaţii care i-au fost refuzate.
Decretul nr. 31/1954 şi Legea nr. 221/2009 permit o reparare pecuniară a prejudiciilor morale suferite.
Reclamantul afirmă că pentru încălcarea drepturilor sale i se cuvin despăgubiri de 500.000 Euro.
Instanţa nu neagă faptul că reclamantul a suferit un prejudiciu nepatrimonial prin încălcarea de către autorităţile comuniste a dreptului său de a-şi stabili domiciliul în altă ţară, dar nu poate să nu observe că reclamantul nu a adus nici dovada vătămărilor cauzate prin încălcarea acestui drept respectiv consecinţele negative suferite de reclamant pe plan psihic, şi implicaţiile acestora în viaţa socială.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs atât reclamantul cât şi D.G.F.P. Tulcea.
Astfel reclamantul V.I. a declarat în termen recursul, însă nu l-a motivat în termenul de recurs prevăzut de art. 301 şi art. 303 C. proc. civ.
Hotărârea instanţei de fond a fost comunicată reclamantului la 20 noiembrie 2009 fila 25 dosarul instanţei de apel, dată de la care curgea şi termenul pentru motivarea recursului declarat la 25 noiembrie 2009.
Depunerea motivelor de recurs se putea efectua până la 11 decembrie 2009.
Or, reclamantul depune abia la 19 aprilie 2010, motivele de recurs, peste termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ. raportat la art. 303 C. proc. civ.
Nemotivarea recursului în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. atrage sancţiunea nulităţii deşi potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., sens în care urmează a se constata nulitatea recursului reclamantului.
În ce priveşte recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta vizează următoarele aspecte:
Astfel recurentul a criticat hotărârea instanţei de apel în temeiul art. 304 C. proc. civ. pentru nelegalitate sub aspectul greşitei interpretări şi aplicări a legii, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada faptului că reclamantul ar fi fost victima regimului comunist.
Deoarece reclamantul nu a produs dovezi ale vătămărilor produse prin încălcarea drepturilor pretinse şi nu există consecinţe negative suferite de acesta pe plan psihic şi mi-a fost alterată viaţa socială, recurentul solicită admiterea recursului şi modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul respingerii apelurilor şi menţinerii hotărârii instanţei de fond.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs formulate de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Astfel faţă de obiectul dedus judecăţii, de conţinutul actelor depuse la filele 10 – 14 dosarul instanţei de apel, eliberate de C.N.S.A.S., instanţa de apel a analizat starea de fapt rezultată din actele sus evocate, prin prisma dispoziţiilor Decretului nr. 31/1954, a Legii nr. 221/2009 şi art. 8 C.E.D.O. şi a jurisprudenţei C.E.D.O.
Astfel Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că atât înregistrarea de către o autoritate publică a unor date privind viaţa privată a unui individ, cât şi folosirea lor şi refuzul de a acorda posibilitatea ca acestea să fie contestate, constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 alin. (1) din Convenţie (hotărârile Rotaru contra României; - hotărârile Niemietz împotriva Germaniei 1992; - hotărârea Leander contra Suediei).
Astfel C.E.D.O. a statuat că art. 8 alin. (1) din Convenţie, este aplicabil şi atunci când este vorba despre stocarea într-un registru secret a unor date ce ţin de viaţa privată, atunci când ele sunt în mod sistematic adunate şi introduse în fişiere ţinute de autorităţile publice, cu atât mai mult cu cât se referă la trecutul unei persoane.
Or, prin prisma celor expuse şi a stării de fapt rezultată din actele de la filele 10 – 14 dosarul instanţei de apel, şi cele eliberate de C.N.S.A.S., instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii, nefiind astfel prezent motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul V.I. împotriva deciziei nr. 219/C din 30 septembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2713/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2695/2010. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
