ICCJ. Decizia nr. 2739/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2739/2010
Dosar nr.1877/117/2006
Şedinţa publică din 4 mai 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 516 din 10 octombrie 2008 a Tribunalului Cluj s-a admis acţiunea formulată şi modificată de reclamanţii Ş.J., M.A., H.D., M.K., R.E., R.I.Ş. şi P.K. împotriva pârâtului Primarului Municipiului Cluj Napoca şi s-a dispus anularea dispoziţiei nr. 114 din 16 ianuarie 2006 emisă de pârât, modificată prin dispoziţia 1642 din 27 aprilie 2006, s-a dispus restituirea în natură, în favoarea reclamanţilor a cotei-părţi de ½ din apartamentele 2, 3, 4, 6, 7 şi 8 din imobilul situat în Cluj Napoca, str. Burebista nr. 12-14, înscrise în CF ind. nr. A, având părţile indivize comune înscrise în CF nr. B Cluj, precum şi suprafaţa de 573 m.p. din terenul înscris în CF nr. C, identificată prin raportul de expertiză de C.G., care face parte integrantă din sentinţă şi acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri pentru cota parte de ½ din apartamentele 1 şi 5 din imobilul situat în Cluj Napoca, str. B., înscrise în CF nr. A şi pentru terenul în suprafaţă de 405,5 mp, înscris în CF nr. C, a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul B.H.
Pentru a decide astfel, instanţa de fond a stabilit că prin sentinţa civilă nr. 400/2005 a Tribunalului Cluj pârâtul Primarul Municipiului Cluj Napoca a fost obligat să emită o dispoziţie în favoarea reclamanţilor, prin care să acorde măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, fără să precizeze natura acestor măsuri, astfel încât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art. 166 C. proc. civ. şi 1201 C. civ. privind autoritatea de lucru judecat, în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii pe care le pot solicita reclamanţii. A reţinut că în conformitate cu disp. art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii ori despăgubiri se pot acorda doar în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, iar din probatoriul administrat rezultă că o parte din imobilele revendicate de reclamanţi pot fi restituite în natură. Instanţa a apreciat ca nefondate apărările pârâtului şi ale intervenientului accesoriu potrivit cărora reclamanţii au revendicat mai mult decât s-a aflat în proprietatea antecesorului lor, întrucât obiectul notificării l-au constituit doar imobilul înscris în CF nr. D cu nr. top x, nu şi cele cu nr. top x şi z, iar prin expertizele efectuate în cauză s-a stabilit configuraţia actuală a fostului imobil cu nr. top x, precum şi faptul că nu este vorba despre un imobil nou, ci de vechile construcţii care au suferit anumite modificări. Urmare a admiterii acţiunii, în baza disp. art. 55 C. proc. civ., instanţa a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de B.H.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii S.J., M.A., H.D., M.K., R.E., R.I.Ş., P.K., pârâtul Primarului Municipiul Cluj Napoca, precum şi intervenienţii T.M. şi T.V.
În motivarea apelului reclamanţii au solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul restituirii în natură în integralitate a apartamentelor 2, 3, 4, 6, 7 şi 8 şi acordarea de despăgubiri în cuantum de 167.907 euro, deoarece raportat la obiectivele formulate şi la concluziile rapoartelor de expertiză rezultă că ½ parte din imobilul de la data naţionalizării îl constituie apartamentele restituite în natură şi terenul aferent de 848 m.p., pentru apartamentele 1 şi 5 şi pentru terenul de 83,5 m.p. urmând a primi despăgubiri.
Pârâtul Primarul Municipiului Cluj Napoca a criticat sentinţa din perspectiva greşitei respingeri a excepţiei autorităţii lucrului judecat, că în ce priveşte vocaţia succesorală a reclamanţilor faţă de proprietarul tabular, aceştia nu puteau moşteni decât cota tatălui lor, iar descendenţii dintr-o altă căsătorie vin la succesiune doar în concurs cu soţia supravieţuitoare, astfel încât nu pot moşteni decât cota de 3/8 din imobilul în litigiu. A susţinut, de asemenea, că instanţa avea obligaţia de a cerceta incidenţa în speţă a disp. art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că imobilul construcţie înscris în cartea funciară şi care a aparţinut antecesorului reclamanţilor nu mai există, fiind demolat.
Intervenienţii T.M şi T.V. au criticat sentinţa apelată susţinând că reclamanţii nu şi-au dovedit calitatea de moştenitori şi că prima instanţă a absolutizat concluziile expertizelor efectuate în cauză, deşi acestea ignoră realitatea, iar reclamanţii au încercat să profite de operaţiunea de comasare şi redistribuire a numerelor topografice.
Instanţa de apel a respins toate cele trei apeluri ca nefondate. Pentru a decide astfel, faţă de apelul pârâtului Primarul Municipiului Cluj Napoca, a reţinut că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat a deciziei 400 din 23 februarie 2005, deoarece din analiza comparativă a celor două cereri succesive de chemare în judecată rezultă că obiectul lor este diferit, iar scopul atacării în justiţie a celor două dispoziţii este diferit. Cât priveşte întinderea dreptului reclamanţilor, a reţinut că aceştia au solicitat măsuri reparatorii în calitate de moştenitori ai proprietarului tabular R.J., care la data naţionalizării deţinea cota de ½ din imobilul în litigiu, iar reclamanţii sunt singurii moştenitori care au solicitat măsuri reparatorii în baza legii 10/2001, ceea ce face incidente dispoziţiile art. 4 alin. (4). Instanţa de apel a înlăturat şi critica referitoare la faptul că s-a dispus restituirea în natură a unei părţi din imobil, deşi prin notificare s-au solicitat exclusiv măsuri reparatorii, motivând această soluţie prin aplicarea disp. art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc măsuri reparatorii prin echivalent numai dacă restituirea în natură nu este posibilă. De asemenea, a apreciat ca nefondată critica referitoare la modalitatea de identificare a imobilului preluat, faţă de înscrisurile existente la dosar şi faţă de expertizele efectuate.
Apelul reclamanţilor a fost respins cu motivarea că identificând imobilele a căror restituire în natură este posibilă, instanţa a dispus în acest sens, în limitele cotei de ½ parte care a aparţinut coproprietarului R.J., iar susţinerea reclamanţilor în sensul că apartamentele şi terenul pentru care s-a dispus restituirea în natură reprezintă cota de ½ din întregul imobil nu au nici un suport probator, atâta vreme cât starea de coproprietate nu a încetat prin realizarea unui partaj care să permită materializarea cotei ideale deţinută de reclamanţi.
A fost respins, de asemenea şi apelul intervenienţilor T. cu motivarea că instanţa de fond nu avea obligaţia a se pronunţa asupra cererii de intervenţie prin dispozitivul hotărârii, dacă se pronunţase anterior, motivat, printr-o încheiere de şedinţă. Rezolvarea cererii de intervenţie a fost apreciată, de asemenea, ca fiind corectă, întrucât terţii nu justifică un interes propriu pentru a interveni în cauza de faţă, întrucât sunt moştenitorii proprietarului tabular T.G., titularul unui drept de uzufruct înscris asupra parcelei funciare din CF nr. C, pentru care nu au făcut dovada depunerii vreunei notificări.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Cluj Napoca şi intervenienţii T.M. şi T.V.
În recursul său pârâtul a susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de fond încalcă principiul puterii lucrului judecat, pentru existenţa căruia nu este necesar ca obiectul celor două acţiuni să fie formulat în mod identic, ci e suficient ca din cuprinsul lor să rezulte că scopul final este acelaşi, arătând că în speţă finalitatea ambelor litigii este aceea a obligării Primarului Municipiului Cluj Napoca să soluţioneze notificarea depusă de reclamanţi.
O altă critică adusă hotărârilor pronunţate de instanţele de fond şi apel este aceea potrivit căreia antecesorii reclamanţilor nu puteau avea decât cota de 3/8 din imobilul în litigiu, iar nu ½ cum eronat reţine instanţa de fond, iar în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, raportat la regulile succesiunii, fie ea legală sau testamentară.
De asemenea, critică Decizia atacată din punctul de vedere al excluderii incidenţei dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 10/2001, susţinând că transformarea unor anexe în spaţiu de locuit reprezintă o construcţie nouă, ce nu poate fi restituită în natură, imobilul ce a aparţinut antecesorului reclamanţilor fiind în prezent demolat, iar pe teren a fost edificat un bloc de locuinţe.
Intervenienţii T.M. şi T.V., în motivarea recursului lor, susţin că au dovedit calitatea de moştenitori ai titularului dreptului de proprietate T.G., drept notoriu şi prin faptul că strada pe care se aflau aceste imobile purta numele autorului lor. De asemenea, susţin că modalitatea de identificare a imobilului naţionalizat, prin expertizele depuse, nu ţine seama de înscrierile din cartea funciară şi din anexa la Decretul 92/1950, care menţionează clar obiectul naţionalizării, iar reclamanţii au încercat să profite de operaţiunea de comasare şi redistribuire a numerelor topografice, revendicând pe nedrept imobile care nu le-au aparţinut niciodată.
Analizând recursurile în limita criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a le respinge pentru considerentele ce succed:
Critica formulată de recurentul-pârât Primarul Municipiului Cluj Napoca potrivit căreia hotărârea pronunţată de instanţa de fond încalcă principiul puterii lucrului judecat, nu poate fi primită.
Pentru a putea exista autoritate de lucru judecat, în raport de dispoziţiile art. 1201 C. civ., este necesar să existe identitate de părţi, obiect şi cauză. Analizând comparativ cele două cereri de chemare în judecată se constată că obiectul lor este diferit.
Astfel, prin acţiunea ce face obiectul Dosarului nr. 5838/2004 al Tribunalului Cluj, finalizată prin sentinţa civilă nr. 400/2005, se solicită anularea dispoziţiei nr. 2052/2004 a Primarului Municipiului Cluj Napoca, prin care s-au respins notificările înregistrate sub nr. 425/2001 şi 1116/2001 trimise de reclamanţi prin executor judecătoresc competent, cu motivarea că aceştia nu au făcut dovada calităţii de moştenitori a foştilor proprietari tabulari. Prin sentinţa amintită s-a dispus anularea acestei dispoziţii şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi dispoziţii cu acordarea măsurilor reparatorii, în favoarea reclamanţilor.
Prin cererea ce face obiectul cauzei de faţă reclamanţii au solicitat anularea dispoziţiei nr. 114 din 16 ianuarie 2006 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale şi restituirea în natură a imobilelor notificate.
Se susţine de către recurentul-pârât că pentru existenţa autorităţii de lucru judecat nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele acţiuni în acelaşi mod, ci e suficient ca din cuprinsul lor să rezulte că scopul final este acelaşi, apreciindu-se că scopul celor două acţiuni îl constituie obligarea pârâtului la soluţionarea notificărilor formulate de reclamanţi.
În mod evident, scopul introducerii celor două acţiuni nu este acelaşi, atâta timp cât prin prima cerere se urmărea stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită, iar prin cea de-a doua cerere se contestă măsura reparatorie propusă, reclamanţii urmărind obţinerea restituirii în natură a imobilelor susceptibile de aplicarea acestei modalităţi de reparaţie. Sub aspectul lipsei de identitate a obiectului, nu este lipsit de relevanţă nici faptul că în cele două litigii sunt atacate dispoziţii diferite ale Primarului Municipiului Cluj Napoca.
Cea de-a doua critică invocată de recurentul-pârât, referitoare la vocaţia succesorală a reclamanţilor faţă de proprietarul tabular, care nu puteau avea decât cota parte de 3/8 din imobilul în litigiu urmează a fi, de asemenea, respinsă.
Relevantă în ce priveşte acest motiv de recurs este poziţia pârâtului care, prin dispoziţia nr. 1642 din 27 aprilie 2006 pentru modificarea art. 1 din Decizia 114 din 16 ianuarie 2006, propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru cota de ½ parte din imobilul situat în Cluj Napoca, str. B., în favoarea reclamanţilor. În aceste condiţii, apare ca vădit nefondată critica formulată ulterior, cu atât mai mult cu cât din cercetarea descendenţei legale a autorului R.J. ipoteza invocată nu se verifică.
În mod legal instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, conform cărora de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de această lege profită moştenitorilor persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire. În cauza de faţă reclamanţii sunt singurii moştenitori care au formulat cerere de restituire de pe urma proprietarului tabular R.J., recurentul-pârât neputând indica alţi moştenitori cărora să li se fi recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită şi care să fi formulat cerere în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
De altfel, pârâtul a reluat întocmai critica formulată şi în apel, fără a o explicita şi fără a arăta argumentele pentru care art. 4 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în cauză.
Cea de-a treia critică invocată în recursul pârâtului se referă la greşita soluţionare a cauzei din perspectiva dispoziţiilor art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001, apreciind că imobilul construcţie înscris în cartea funciară şi care a aparţinut antecesorului reclamanţilor nu mai există la această dată, fiind demolat, astfel încât trebuia menţinută dispoziţia atacată în ce priveşte măsurile reparatorii propuse.
Nici sub acest aspect recursului pârâtului nu se dovedeşte a fi fondat.
Din analiza materialului probator administrat în cauză rezultă că imobilul evidenţiat în CF nr. D, cu destinaţia de casă din cărămidă acoperită cu ţiglă, dependinţe, curte şi teren în suprafaţă de 518 m.p. a aparţinut coproprietarului R.J. în cotă de ½ parte, fiind preluat de Statul Român prin naţionalizare în baza Decretului 92/1950. Extrasul de carte funciară aflat la dosar atestă dobândirea dreptului de proprietate în temeiul actului de donaţie 11480/1942 şi trecerea în proprietatea statului prin Decizia nr. 5773/1957.
Raportul de expertiză întocmit la fond stabileşte că în anul 1975 imobilul se dezlipeşte şi se transcrie în CF nr. C în favoarea Statului Român, cu consecinţa sistării filei CF D. În aceeaşi filă de carte funciară sunt înscrise imobilele cu număr topografic y, naţionalizat şi z, apoi cele trei imobile se comasează şi se reîmpart, fiind înscrise sub B5, B6 şi B7 cu alte suprafeţe decât cele cu care au fost aduse în această filă de carte funciară. De asemenea, expertul stabileşte că în anul 1958 pe terenul cu număr top x existau două corpuri de clădiri, respectiv 1 şi 2, corpurile 3 şi 4 fiind adăugate în perioada 1941 - 1958, cu destinaţia spaţii anexe sau auxiliare activităţilor de producţie care se desfăşurau în corpul 2 de clădire.
Concluziile raportului de expertiză sunt însuşite de pârât cu adresa 242 din 12 octombrie 2007, prin care precizează că nu are de formulat obiecţiuni.
Coroborând probele administrate Înalta Curte constată că s-a făcut dovada deplină a existenţei corpului de clădire nr. 2 la data naţionalizării, precum şi a faptului că acest imobil există şi în prezent, spaţiile anexe suferind doar schimbări ale destinaţiei.
Pe cale de consecinţă, în mod corect instanţa de apel a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001 referitoare la stabilirea doar în echivalent a măsurilor reparatorii, din moment ce există posibilitatea restituirii în natură a terenului liber şi a unităţilor locative care nu au fost înstrăinate din construcţiile rămase nedemolate. În speţă se aplică dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de lege.
Recursul intervenienţilor T.M. şi V. urmează a fi, de asemenea, respins ca nefondat.
Intervenienţii susţin că în mod eronat s-a reţinut că autorul lor ar fi doar titularul unui drept de uzufruct asupra parcelei cu număr top y din CF nr. C, Cluj şi că nu ar fi făcut dovada că ar fi formulat notificare în condiţiile Legii 10/2001.
Obiectul cauzei de faţă îl constituie imobilul înscris în CF D, Cluj cu nr. top x, situat administrativ în Cluj Napoca, str. B.
Din cererea de intervenţie în interes propriu aflată la dosar, cum şi din actele doveditoare depuse de intervenienţi (foaia de sarcini) rezultă că aceştia sunt moştenitorii proprietarului tabular T.G., titular al unui drept de uzufruct viager pentru ¼ parte a imobilului înscris în CF C, Cluj Napoca, cu număr top y.
Verificând înscrisurile depuse de părţi, Înalta Curte constată că imobilul în litigiu, respectiv cel intabulat sub nr. top x nu a fost niciodată intabulat în favoarea lui T.G. De asemenea, constată că nu s-a făcut dovada că succesorii acestuia, respectiv intervenienţii T.M. şi V. au formulat notificare în temeiul Legii 10/2001. Aceasta cu atât mai mult cu cât nici chiar recurenţii-intervenienţi nu au susţinut vreodată că ar fi formulat o asemenea notificare.
Pe cale de consecinţă, în mod corect instanţa de apel a stabilit că aceşti terţi nu justifică un interes propriu pentru a interveni în proces.
În raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile, cu consecinţa menţinerii ca temeinice şi legale a hotărârilor pronunţate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Primarul Municipiului Cluj Napoca şi de intervenienţii T.M. şi T.V. împotriva deciziei nr. 105/A din 27 martie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2744/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2738/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
