ICCJ. Decizia nr. 2748/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2748/2010
Dosar nr. 27787/3/2008
Şedinţa publică din 5 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 17 iulie 2008, reclamanţii S.S.M., S.E.D. şi S.C.M.C. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtului să le predea în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul ce constituie curtea imobilului situat în Bucureşti, str. Ş.M. nr. x.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin notificarea nr. 2658/2001, în baza căreia s-a constituit Dosarul nr. 9466 din 08 iulie 2001, au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. Ş.M. nr. x, compus din teren şi construcţie, însă pârâtul a refuzat să răspundă notificării.
Au mai susţinut reclamanţii că cele 3 apartamente ce intră în compunerea construcţiei le-au fost restituite pe cale judecătorească, iar terenul în suprafaţă de 147,29 m.p. aferent imobilului de la numărul y pe aceeaşi stradă a fost restituit prin dispoziţiile Primarului General nr. 536 din 18 septembrie 2002 şi nr. 589 din 16 octombrie 2002, modificate prin dispoziţiile nr. 3324 şi 3325 din 10 septembrie 2004.
Reclamanţii au arătat că atât imobilul de la numărul y, cât şi imobilul de la numărul x au aparţinut aceluiaşi proprietar, V.S., curtea celor două imobile fiind comună, trecerea acestor imobile în patrimoniul statului „fără titlu" fiind stabilită cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate asupra cererilor de revendicare formulate de reclamanţi.
Prin sentinţa civilă nr. 69 din 23 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată l-a obligat pe pârât să emită dispoziţie de restituire în natură a suprafeţei de 43,90 m.p. din str. Ş.M. nr. x.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanţii au făcut dovada legitimării procesuale active, întrucât terenul ce face obiectul acţiunii reprezintă parte din terenul aferent imobilului din str. Ş.M. nr. x, imobil ce a aparţinut autoarei reclamanţilor V.P. conform actului dotal din 12 iulie 1938.
Imobilul în integralitatea lui a trecut în mod abuziv în patrimoniul statului prin aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, lipsa titlului valabil al statului asupra imobilului fiind reţinută cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 2034 din 06 decembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pronunţată în Dosar nr. 30663/l/2005.
Din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză a rezultat că suprafaţa de 43,90 m.p. teren, situat în strada Ş.M. nr. x, este reprezentată de curtea acestui imobil, deservind accesul în locuinţă.
Cum în cauză s-a făcut dovada faptului că reclamanţii s-au adresat pârâtului cu notificarea nr. 2658 din 08 august 2001, fără ca pârâtul să răspundă acesteia în acord cu dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că cererea reclamanţilor este întemeiată, aceştia sunt proprietarii construcţiei din str. Ş.M. nr. x, iar prin dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 10/2001 se instituie regula restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul acestei legi, în speţă nefiind făcută dovada imposibilităţii acordării de măsuri reparatorii în această modalitate. În consecinţă, în raport de cele reţinute, tribunalul a admis cererea, a obligat pârâtul să emită dispoziţie de restituire în natură a suprafeţei de 43,90 m.p. (curtea imobilului) din strada Ş.M. nr. x, către reclamanţi.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii S.S.M., S.E.D. şi S.C.M.C. şi pârâtul Municipiul Bucureşti reprezentat prin Primarul General.
În motivarea apelului, apelanţii-reclamanţi au arătat că, prin cererea introductivă, au solicitat instanţei de judecată să constate refuzul nejustificat al pârâtului Municipiul Bucureşti de a emite dispoziţie motivată pentru restituirea în natură a terenului ce face obiectul litigiului şi soluţionând pe fond cauza, să oblige pârâtul să le predea în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 43,90 m.p. situat în Bucureşti, str. Ş.M. nr. x.
Or, soluţionând cauza, tribunalul a admis cererea şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să emită dispoziţie de restituire în natură a suprafeţei de 43,90 m.p. din strada Ş.M. nr. x, către reclamanţi.
Această modalitate de soluţionare a cererii este nelegală, întrucât instanţa de fond ar fi trebuit să oblige pârâtul Municipiul Bucureşti la lăsarea imobilului în deplin proprietate şi liniştită posesie, astfel cum au solicitat prin cererea introductivă.
S-a arătat că această critică este în conformitate cu Decizia în interesul Legii nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, astfel încât instanţa trebuia să soluţioneze acţiunea recurenţilor-reclamanţi pe fond, aşa cum au solicitat în petitul acţiunii, iar nu numai contestaţia împotriva refuzului nejustificat al intimatului Municipiul Bucureşti de a soluţiona cererea de restituire.
De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, la care România este parte.
Prin apelul declarat, pârâtul Municipiul Bucureşti a susţinut că în mod greşit instanţa a admis acţiunea, obligându-l la emiterea dispoziţiei întrucât, în acest fel, s-a substituit într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în favoarea unităţii deţinătoare.
S-a mai arătat că notificarea urma să fie analizată pe cale administrativă şi în măsura în care se demonstra existenţa dreptului de proprietate, formularea notificării în termen şi posibilitatea restituirii în natură, s-ar fi emis o dispoziţie în acest sens.
Abia în aceste condiţii, dispoziţia emisă de entitatea deţinătoare ar fi putut fi cenzurată de instanţă, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 448 din 29 septembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de Municipiul Bucureşti, a admis apelul formulat de către reclamanţi şi în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pe pârât să restituie reclamanţilor, în natură, terenul în suprafaţă de 43,90 m.p., situat în Bucureşti, str. Ş.M., nr. x.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că reclamanţii au justificat calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea terenului – care a aparţinut autoarei lor, V.P., precum şi împrejurarea că terenul este liber de construcţii şi are destinaţia de "curte pentru accesul în locuinţa din str. Ş. M. nr. x".
Apelantul-pârât nu a contestat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, nici faptul că terenul este liber şi poate fi restituit în natură, susţinând în schimb, că instanţa de judecată nu se poate subroga în dreptul unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea.
S-a constatat însă, că o asemenea susţinere vine în contradicţie cu cele statuate prin Decizia în interesul Legii nr. XX/2007, conform căreia instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde notificării.
Cum în speţă nu s-a făcut dovada unor motive întemeiate care să-l fi împiedicat pe pârât să soluţioneze notificarea, rezultă caracterul nefondat al susţinerilor acestuia în ce priveşte abilitarea instanţei de a soluţiona pe fond acţiunea reclamanţilor sub aspectul măsurilor reparatorii.
Reţinând aceleaşi considerente ale deciziei nr. XX/2007, instanţa de apel a constatat că, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a terenului, trebuie ca prin hotărâre judecătorească să se dispună în acest sens.
Ca atare, critica reclamanţilor pe aspectul menţionat a fost găsită întemeiată şi schimbată sentinţa în sensul obligării pârâtului la restituirea terenului.
Împotriva deciziei a declarat recurs apelantul-pârât, care a formulat critici pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a arătat următoarele:
- Hotărârea este lipsită de temei legal deoarece potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în înţelesul dat de Normele metodologice, termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă: fie data depunerii notificării, fie aceea a depunerii actelor doveditoare.
Or, în cazul în care n-au fost ataşate notificării toate actele doveditoare şi nici nu a fost depusă o declaraţie a persoanei îndreptăţite în sensul că nu mai sunt alte înscrisuri de administrat, termenul de 60 de zile nu era îndeplinit.
În ce priveşte termenul înăuntrul căruia puteau fi anexat actele notificării, acesta a fost prelungit de mai multe ori, prin efectul unor Ordonanţe de urgenţă ale Guvernului.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului întrucât criticile nu se încadrează în motivele reglementate de art. 304 C. proc. civ. Pe fond s-a susţinut caracterul legal al soluţiei, care a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii 10/2001.
Examinând criticile deduse judecăţii Înalta Curte constată că, într-adevăr, acesta nu se încadrează în dispoz. art. 304 C. proc. civ., pentru a fi cenzurabile pe calea recursului.
Astfel, instanţa de apel a avut de tranşat jurisdicţional, urmare a celor două apeluri exercitate în cauză, problema soluţionării pe fond a solicitării persoanei îndreptăţite, atunci când entitatea deţinătoare nu comunică răspuns acesteia înăuntrul termenului stabilit de lege.
Cu privire la calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor, s-a reţinut expres în considerentele deciziei atacate, că aceasta nu este contestată de către pârât, care pune în discuţie abilitatea instanţei de a judeca fondul pretenţiilor, susţinându-se că aceasta ar însemna o substituire în atribuţiile entităţii deţinătoare.
Or, făcând referire la Decizia în interesul legii (nr. XX/2007) instanţa de apel a răspuns punctual criticilor formulate, arătând de ce pretenţiile trebuie cercetate pe fond şi în condiţiile în care este demonstrată calitatea de persoană îndreptăţită, iar regimul juridic al terenului este unul care îl face restituibil în natură, hotărârea trebuie să dispună în acest sens (fiind obligat pârâtul la restituirea bunului).
Fără să combată în vreun fel considerentele instanţei, care au justificat soluţia adoptată, recurentul formulează critici străine aspectelor care au făcut obiectul judecăţii în apel şi argumentelor determinante care au impus modificarea soluţiei de primă instanţă.
Astfel, recurentul face referire la natura termenului de 60 zile înăuntrul căruia trebuie rezolvată notificarea şi la momentele diferite de la care poate începe să curgă acest termen (în funcţie de depunerea sau nu, ataşat notificării, a actelor doveditoare).
Asemenea referiri din dezvoltarea motivelor de recurs nu se pot constitui însă, în critici de nelegalitate în condiţiile strict reglementate de art. 304 C. proc. civ.
Fără a combate dezlegarea jurisdicţională dată de instanţa de apel aspectelor care au învestit-o, recurentul-pârât susţine nemulţumirea faţă de soluţie pe chestiuni străine judecăţii din apel şi ca atare, lipsite de pertinenţă.
Deşi a fost invocată nesocotirea dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, aspectul nu se poate constitui într-unul de nelegalitate a deciziei, în condiţiile în care nu acesta a reprezentat obiect de analiză în apel.
Ca atare, pretinsele motive de nelegalitate nu sunt formulate cu respectarea exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c), cu referire la art. 304 C. proc. civ., în sensul în care ele nu pot face cenzurabilă soluţia din apel, întrucât vizează aspecte străine celor care au fundamentat hotărârea recurată.
Rezultă pe de o parte, că indicarea ca fundament juridic al cererii de recurs a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a realizat în mod formal şi pe de altă parte, că dezvoltarea argumentelor nu face posibilă încadrarea lor în alte cazuri de recurs.
În consecinţă, văzând dispoz. art. 3021 alin. (1) lit. c) cu referire la art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nulitatea recursului exercitat în condiţii procedurale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei nr. 448 A din 29 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2752/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2745/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
