ICCJ. Decizia nr. 2752/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2752/2010
Dosar nr. 1486/83/2009
Şedinţa publică din 5 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Satu-Mare, reclamantul M.A.J. a solicitat, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Satu-Mare, anularea dispoziţiei nr. 1605 din 6 aprilie 2009 emisă de acesta, stabilirea valorii despăgubirii cuvenite ca urmare a preluării abuzive de către Statul Român a imobilului înscris în CF nr. x, ţinându-se seama totodată, de cuantumul despăgubirilor (de 80.000 RON) primite de reclamant la momentul deposedării.
Prin sentinţa civilă nr. 600 din 30 iunie 2009 tribunalul a admis contestaţia, a anulat dispoziţia atacată, a constatat dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru cota de ¾ din apartamentul situat în str. A.P.; s-a constatat că la data preluării abuzive de către stat s-a acordat reclamantului suma de 80.000 RON, cu titlu de despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a constatat că, potrivit dispoziţiei contestate, a fost respinsă solicitarea reclamantului privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul notificat.
Or, din extrasul CF nr. x, Satu Mare, a rezultat că pe temeiul Decretului nr. 223/1974 a fost preluată cota de ¾ proprietatea reclamantului (ca urmare a cererii acestuia de plecare din ţară), acordându-se despăgubiri în cuantum de 80.000 RON.
S-a reţinut că reclamantul este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi faţă de împrejurarea că imobilul a fost înstrăinat unor terţe persoane, stabilirea despăgubirilor urmează să se facă prin echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
De asemenea, s-a stabilit ca la determinarea măsurilor prin echivalent să se ţină seama de despăgubirile acordate la data preluării bunului, precum şi de valoarea de piaţă a locuinţei, conform art. I alin. (1) din Titlul II al OUG nr. 184/2002.
Împotriva sentinţei a declarat apel Primarul Municipiului Satu-Mare, care a susţinut caracterul nelegal al soluţiei, întrucât la aprecierea calităţii de persoană îndreptăţită nu s-a ţinut seama de dispoz. art. 5 din Legea nr. 10/2001 şi de faptul că reclamantul nu a depus declaraţia autentificată prevăzută de acest text.
Apelul a fost respins ca nefondat conform deciziei civile nr. 146 din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Oradea.
În considerentele deciziei s-a reţinut caracterul legal al soluţiei primei instanţe, în condiţiile în care statul în care a emigrat reclamantul (Germania) nu se regăseşte în anexa 1 a legii, pentru a impune obligativitatea declaraţiei autentice reglementate de art. 5 din Legea nr. 10/2001 (în sensul că notificatorul nu a primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie).
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelantul-pârât, care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoz. art. 5 din Legea nr. 10/2001, atunci când a apreciat că Germania, statul în care a emigrat reclamantul, nu se regăseşte printre statele enumerate în anexa 1 din Lege.
- Or, în anexa 1 lit. m) se face referire la „orice asemenea acorduri încheiate de România cu alte state pentru reglementarea problemelor financiare în suspensie".
În acest sens, s-a invocat o adresă emisă de Consiliul local Ravensburg prin care o familie care a emigrat în Germania a primit despăgubiri de la statul german pentru un imobil situat în Satu-Mare, imobil preluat cu ocazia părăsirii ţării.
A susţinut recurentul că, dacă nu ar exista nicio convenţie româno-germană, nu ar fi existat vreun temei pentru ca respectivele persoane să primească despăgubiri de la statul german pentru un imobil situat în România.
- Cu privire la suma de 4.760 RON cheltuieli de judecată, la plata căreia a fost obligat prin respingerea apelului, s-a arătat că aceasta este nejustificată şi nepotrivit de mare, faţă de munca îndeplinită de avocat, ele putând fi acordate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare şi care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, arătând că Decizia atacată este legală, că, prin criticile formulate recurentul încearcă, de fapt, să răstoarne sarcina probei şi că adresa de care se prevalează acesta, referitoare la plata unor despăgubiri către o altă persoană, nu are nicio legătură cu speţa dedusă judecăţii.
Examinând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, în sensul următoarelor considerente:
Susţinând că în cauză a avut loc o greşită apreciere asupra calităţii de persoană îndreptăţită, recurentul face trimitere la dispoz. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, arătând că declaraţia autentificată prevăzută de acest text era necesară, pentru a rezulta că reclamantului nu i-au fost acordate despăgubiri (potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie).
Or, sub acest aspect, instanţa de apel a constatat corect că art. 5 alin. (1) face trimitere la acele acorduri internaţionale menţionate în anexa 1 a legii, unde nu se regăseşte însă, vreun acord încheiat de România cu Germania, statul unde a emigrat reclamantul.
Referirea făcută la dispoziţia din anexă, lit. m) („orice alte asemenea acorduri încheiate de România cu alte state privind reglementarea problemelor financiare în suspensie") nu este de natură, cum susţine recurentul, să demonstreze nelegalitatea soluţiei.
Nefiind vorba de una acord din cele enumerate în anexă, pentru a se verifica astfel, incidenţa normei legale, în măsura în care el exista, incumba celui care face afirmaţia (în speţă, recurentului), să demonstreze existenţa lui.
Aceasta, întrucât potrivit regulilor probaţiunii (art. 1169 C. civ.), sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat).
De aceea, apărarea intimatului-reclamant, conform căreia, prin motivele formulate, recurentul tinde la răsturnarea sarcinii probaţiunii este corectă şi va constitui, conform considerentelor expuse, temei pentru respingerea criticii.
Faptul că în recurs se depune un înscris referitor la plata unei sumei de bani (de către autorităţile germane) pentru o altă persoană şi vizând un alt imobil, este lipsit de pertinenţa şi de utilitatea mijlocului de probă, câtă vreme nu s-a demonstrat cauza plăţii acelor despăgubiri, împrejurarea că ea s-ar fi aflat într-un acord internaţional (încheiat cu Germania şi aplicabil deopotrivă, reclamantului din prezenta cauză.
- Critica vizând cheltuielile de judecată nu îmbracă aspecte de nelegalitate care să poată fi primite în recursul exercitat.
Astfel, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., obligarea la suportarea cheltuielilor de judecată a fost dată de soluţia de respingere a apelului ca nefondat şi deci, de „căderea părţii în pretenţii".
Referitor la cuantumul acestor cheltuieli, aprecierea lui s-a realizat de către instanţa în faţa căreia s-a desfăşurat prestaţia avocatului şi care nu l-a apreciat „nepotrivit de mare" pentru a proceda la reducerea lui.
Întrucât pe calea recursului nu se pretinde nesocotirea unor criterii de legalitate care să facă obiectul cenzurii, ci se critică modalitatea şi facultatea de apreciere a instanţei de apel, un asemenea aspect nu este încadrabil în motivele reglementate de art. 304 C. proc. civ.
Rezultă, potrivit celor expuse, că în cauză nu a avut loc o nesocotire a normelor de drept material (art. 5 din Legea nr. 10/2001), pentru a fi atrasă incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicat ca fundament juridic al cererii de recurs.
În acelaşi timp, celălalt motiv (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) a fost invocat formal, nefiind dezvoltate argumente încadrabile în acest text, care să fie supuse analizei instanţei de recurs.
Faţă de considerentele arătate, criticile deduse judecăţii au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
Vizând şi dispoz. art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Municipiul Satu Mare şi Primarul Municipiului Satu-Mare împotriva deciziei nr. 146/A din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Obligă recurenţii la 934 RON cheltuieli de judecată către intimatul M.A.J.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2754/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2748/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
