ICCJ. Decizia nr. 2868/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2868/2010
Dosar nr. 14061/3/2008
Şedinţa publică din 7 mai 2010
Asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 210 din 16 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, s-a admis acţiunea reclamanţilor D.R.H. şi D.M., de obligare a pârâtei Primăria Mun. Bucureşti prin Primar General la emiterea dispoziţiei de restituire în natură a imobilului - apartament nr. 67 situat în sector 1, Bucureşti.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite şi a dreptului de proprietate asupra imobilului, formulând în termen legal notificare în baza Legii nr. 10/2001 care nu a fost soluţionată până la data formulării cererii de chemare în judecată, astfel că, s-a dispus obligarea pârâtei la emiterea dispoziţiei de restituire în natură, condiţionată de rambursarea contravalorii actualizate a despăgubirilor primite la momentul preluării imobilului în proprietatea statului, conform art. 12 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, pârâta a declarat apel, motivând că doar unitatea deţinătoare era abilitată să emită o dispoziţie motivată, iar instanţa nu se putea subroga într-un drept al său şi nici nu putea soluţiona fondul cauzei, întrucât procedura administrativă era nefinalizată din culpa reclamanţilor care nu au depus toate actele în dovedirea pretenţiilor formulate prin notificare.
Prin Decizia civilă nr. 443 A din 28 septembrie 2009 s-a respins ca nefondat apelul pârâtei, instanţa reţinând că fostele întreprinderi specializate în administrarea fondului locativ de stat au fost reorganizate în societăţi comerciale, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, ceea ce a condus la imposibilitatea obţinerii de către reclamanţi a informaţilor privind situaţia juridică actuală a imobilului în litigiu.
Însă, din probatoriul administrat în cauză a rezultat că imobilul nu a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, astfel că poate fi dispusă restituirea sa în natură, constatându-se că acesta a trecut abuziv în proprietatea statului, astfel: cota de ½ a reclamantei D.M. a fost preluată în bata Decretului nr. 223/1974 fără plata vreunei despăgubiri, iar cota de ½ a reclamantului D.H. a trecut cu plată în proprietatea statului în baza aceluiaşi act normativ, apreciindu-se că, prima instanţă în mod corect a soluţionat cauza obligând pârâtul la restituire, condiţionat de rambursarea de către reclamanţi a despăgubirilor primite.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, iar în dezvoltarea motivelor de recurs, s-au făcut referiri privind la natura juridică a termenului de 60 de zile stabilit în sarcina sa prin dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, învederându-se şi împrejurarea că intimaţii reclamanţi sunt în culpă întrucât nu au anexat şi nici ulterior nu au depus toate dovezile necesare soluţionării notificării, astfel cum prevăd şi Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007; s-a indicat de către recurent teza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare ce poate fi exercitată pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, partea nemulţumită de soluţia pe care o atacă, este ţinută a-şi conforma conduita procesuală la normele imperative ale art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., fiind astfel îndrituită la a susţine numai critici de nelegalitate care se încadrează sau pot fi încadrate în tezele instituite prin textul invocat.
Criticile formulate de partea ce uzează de calea de atac a recursului trebuie să combată argumentele expuse de instanţă în fundamentarea soluţiei prin considerentele deciziei ce face obiectul căii de atac, însă, Înalta Curte constată că recurentul şi-a încălcat această obligaţie procedurală, deoarece prin motivele de recurs se fac susţineri fără vreo legătură cu textele aplicate de instanţa de apel şi fără a se indica necesitatea aplicării altora [art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001, la care se referă recurentul] şi care, ar fi fost aptă să conducă la o altă soluţie decât cea pronunţată în cauză, finalitatea către care se tinde prin promovarea recursului fiind casarea sau modificarea hotărârii atacate.
Simpla enunţare de către recurent a ipotezei prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este suficientă prin ea însăşi pentru înlăturarea sancţiunii nulităţii, fiind necesar ca cele dezvoltate în susţinerea tezei menţionate, să releve o veritabilă critică de nelegalitate.
Or, cele dezvoltate de recurent cu titlu de motive de recurs, au constat în consideraţii de ordin general referitoare la obligaţia intimaţilor de a depune actele doveditoare ale dreptului de proprietate, ca şi cu privire la caracterul termenului în care unitatea deţinătoare trebuia să se pronunţe asupra notificării, aspecte care nu pot fi privite ca motive de nelegalitate nici din perspectiva art. 304 pct. 9, invocată de recurent, după cum nu este incidentă nicio altă ipoteză din art. 304 pct. 1-8 C. proc. civ., demersul de calificare a motivelor greşit indicate, fiind o obligaţie pentru instanţă, stipulată prin dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Prin urmare, în aplicarea art. 105 alin. (2) rap. la art. 306 alin. (3) (interpretat per a contrario), se va constata nulitatea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, împotriva deciziei nr. 443/A din 28 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2874/2010. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 2844/2010. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
