ICCJ. Decizia nr. 2840/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2840/2010
Dosar nr. 4310/118/2008
Şedinţa publică din 7 mai 2010
Asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele.
Curte de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, minori şi familie a fost învestită cu soluţionarea recursurilor declarate de reclamanta Z.C. şi pârâta SC P. SA împotriva sentinţei civile nr. 112 din 27 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa, având ca obiect drepturi salariale.
La termenul de judecată din data de 30 iunie 2009 pârâtă SC P. SA a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, Codul Muncii prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Codul muncii recurenta SC P. SA a susţinut că acestea ar contraveni prevederilor art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 şi art. 79 din Constituţia României.
Curtea, prin încheierea de şedinţă din data de 22 septembrie 2009 a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut că, argumentând excepţia, pârâta SC P. SA a expus motive care vizează în realitate modul de interpretare a prevederilor textului criticat pentru neconstituţionalitate, prin raportare la normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000 şi la principiile clasificării actelor normative în acte cu caracter general şi acte cu caracter special, din care decurg anumite consecinţe cu privire la constatarea sau nu a abrogării implicite a unui text normativ.
Un motiv distinct dezvoltat este cel referitor la ceea ce recurenta indică a fi „principiul efectivităţii juridice", dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.
Astfel, recurenta a arătat că legiuitorul are obligaţia de a asigura adoptarea unor dispoziţii legale eficiente din punct de vedere al aplicabilităţii, în sensul că trebuie să fie coerente, şi să nu creeze paralelisme, să aibă vocaţia de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale şi să aibă o aplicabilitate practică uniforma, invocând în susţinere hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele: Unedic contra Franţei, Katz contra României, Santos Pinto contra Portugaliei.
Pârâta a concluzionat că prin normele legale criticate se încalcă prevederile art. 6 din convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, Curtea de Apel a constatat că aceasta este nefondată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
În interpretarea şi aplicarea acestui text legal, într-o practică constantă, Curtea Constituţională a stabilit că sunt inadmisibile acele excepţii de neconstituţionalitate în motivarea cărora autorii lor formulează critici de neconstituţionalitate care în realitate se referă mai degrabă la modul de aplicarea legii, iar nu la conţinutul textelor de lege criticate.
S-a mai reţinut că ţinând cont că problemele de aplicare a legii reprezintă un aspect ce revine competenţei instanţei de judecată, iar nu instanţei de contencios constituţional, excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă ca inadmisibilă (de exemplu Decizia nr. 1140 din 04 decembrie 2007 publicată în M. Of. nr. 31 din 15 ianuarie 2008, Decizia nr. 765 din 24 iunie 2008 publicată în M. Of. nr. 538 din 16 iulie 2008).
În acelaşi sens s-a reţinut că este inadmisibilă o excepţie de neconstituţionalitate prin care se solicită Curţii să se pronunţe asupra modului de interpretare a legii, în sensul de a lămuri înţelesul unui text de lege (Decizia nr. 463 din 04 decembrie 2003 publicată în M. Of. nr. 43 din 19 ianuarie 2004).
Mai mult, prin Decizia nr. 254 din 24 februarie 2009 (publicată în M. Of. nr. 149 din 10 martie 2009), Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă o excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă motivată în mod similar celei analizate în prezenta cauză.
Curtea a reţinut, cu acea ocazie, că potrivit art. 126 din Constituţie, legiuitorul este în drept să reglementeze competenţa instanţelor judecătoreşti şi să modifice, pentru viitor, aceste reglementări, în funcţie de noi raţiuni pe care le are în vedere, fără ca aceasta să aibă semnificaţia unei aplicări retroactive. S-a mai reţinut că autorul excepţiei pune în discuţie, de fapt, modul de aplicare în timp a unor norme de lege, precum şi raportul dintre legea specială şi dreptul comun în materia dreptului muncii şi că este nemulţumit de "scăparea legislativă" care creează serioase probleme de interpretare în ceea ce priveşte stabilirea competenţei. Or, în opinia Curţii Constituţionale toate aspectele invocate ţin, în realitate, de aplicarea legii, ce revine instanţei de judecată, iar nu Curţii Constituţionale.
Curtea de apel a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentă contravine prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în sensul că, nu se solicită Curţii Constituţionale să verifice constituţionalitatea unui text de lege în raport de prevederile Constituţiei ci să se pronunţe cu privire la interpretarea şi aplicarea unor texte de lege.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, Convenţia nu garantează dreptul de a sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate invocată de către parte, întrucât în general nu garantează dreptul de a sesiza cu titlu preliminar o instanţă naţională sau internaţională, iar un astfel de drept prevăzut de legislaţia naţională nu este unul absolut, judecătorul cauzei având posibilitatea să decidă dacă este necesară şi posibilă sesizarea cu caracter preliminar a altei instanţe.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că un astfel de refuz poate aduce atingere prevederilor art. 6§1 din Convenţie numai în măsura în care are caracter arbitrar, nu şi atunci când hotărârea în acest sens este motivată de exemplu de o jurisprudenţă constantă a Curţii Constituţionale în sensul respingerii excepţiei în alte cazuri în care a fost sesizată (hotărârea pronunţată în cauza Cornel Ivanciuc contra României).
În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a constatat că, sub acest aspect, excepţia nu are legătură cu cauza, fiind de asemenea contrară art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a indicat în concret sub ce aspecte textul legal criticat pentru neconstituţionalitate contravine art. 6 din Convenţie.
Convenţia nu vizează drepturi teoretice şi iluzorii ci drepturi concrete, efective. Pe de altă parte, claritatea şi coerenţa legislaţiei interne, a fost analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a verifica previzibilitatea legii şi a determina astfel, dacă o limitare a unui drept sau a unei libertăţi este prevăzută de lege sa nu. Această concluzie a fost confirmată chiar de cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârile pronunţate în cauzele invocate de către recurentă-cauzele Unedic contra Franţei, Katz contra României, Santos Pinto contra Portugaliei.
Lipsa de previzibilitate, claritate sau coerenţă a legii poate fi analizată doar în contextul încălcării unui drept sau a unei libertăţi fundamentale, în legătură cu drepturile garantate de art. 6 din Convenţie, lipsa de previzibilitate şi claritatea legii având relevanţă numai în măsura în care aceasta afectează în substanţa lor aceste drepturi.
Instanţa a apreciat că în cazul de faţă însă, o eventuală lipsă de claritate a prevederilor legale criticată de recurentă nu afectează în nici un mod, cu atât mai puţin în substanţa lor, nici unul din drepturile indicate anterior, având efect numai asupra determinării competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei. În cauză, nu s-a învederat şi nu rezultă în ce mod determinarea competenţei teritoriale ar putea afecta dreptul de acces la o instanţă, dreptul la un proces echitabil al recurentei, care deşi are sediul în Bucureşti are sucursală şi în Constanţa şi beneficiază de apărare calificată din partea unui avocat.
Pretinsa neclaritate a legii invocată de către recurentă nu are efecte jurisprudenţiale, jurisprudenţa constantă a instanţelor naţionale fiind în sensul că textul legal criticat a abrogat implicit prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC P. SA, cu denumirea actuală O.M.V.P. SA critica vizând admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pentru următoarele argumente:
Soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este în vigoare sau nu.
În art. 298 alin. (2) C. muncii, sunt identificate/ marcate cu liniuţă actele normative abrogate expres, total sau parţial. Ultima liniuţă este urmată de textul "orice alte dispoziţii anuare ".
Această ultimă liniuţă din art. 298 a constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o "abrogare implicită" ceea ce vădeşte pentru teoreticieni o vădită neinformare legislativă şi reluarea unor teze vechi dar fondate în epoca emiterii lor pe un text legal, iar pentru judecători o gravă neglijenţă prin necunoaşterea legii aplicabile şi depăşirea atributelor puterii judecătoreşti /exces de putere.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de abrogare. Decretul nr. 16/1967 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă privind pregătirea şi sistematizarea proiectelor de acte normative.
Prin dispoziţiile art. 62 şi art. 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispoziţiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile şi apoi cu celelalte acte normative, prin menţionarea tuturor datelor de identificare a acestora.
Modalitatea de soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Constanţa antamează asupra modalităţii de soluţionare a cauzei, având o strânsă legătură cu obiectul dedus judecăţii.
Analizând recursul în limita susţinerilor recurentei, se constată că acesta este nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, această instanţă decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Rezultă că legiuitorul a statuat că pot face obiectul unei astfel de excepţii „legi sau ordonanţe" ori „dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare", adică norme de drept în vigoare care trebuie să aibă „legătură cu soluţionarea cauzei", anume, în aplicarea directă a cărora judecătorul urmează să judece litigiul sau anumite incidente ivite pe parcursul acestuia.
În speţă, dispoziţia legală atacată, cuprinsă în art. 298 alin. (2), liniuţa finală C. muncii prevede că „Pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă: (…) - orice alte dispoziţii contrare.".
Această dispoziţie, care instituie un caz de abrogare expresă indirectă, şi nu un caz de abrogare implicită (tacită), cum eronat susţine pârâta, nu reglementează competenţa teritorială a niciunei instanţe şi nu este de natură, prin ea însăşi, să constituie fundamentul judecăţii unei pricini în fond sau a unei excepţii procesuale ci, presupune o verificare şi o determinare a acţiunii în timp a legii care o cuprinde (Codul Muncii), în raport cu legea anterioară ( Legea nr. 168/1999).
În aplicarea unui astfel de text de lege, judecătorul are a stabili, folosind metodele de interpretare (printre care şi regulile de interpretare logică, cu trimitere la cea potrivit căreia legea specială constituie excepţia şi este de strictă interpretare) care este momentul şi care dispoziţii din legea anterioară au ieşit din vigoare prin abrogare şi, după caz, care au supravieţuit, şi respectiv, care este momentul şi ce dispoziţii ale legii noi sunt imediată aplicare şi, după caz, care retroactivează.
Rezultă că, ceea ce recurenta a invocat ca reprezentând obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, în realitate, constituie o metodă de interpretare a unei norme de drept (în speţă supusă analizei, a unei norme prin care s-a instituit un caz de abrogare expresă implicită), metodă care solicită să fie aplicată astfel încât să impună concluzia potrivit căreia o anumită normă de drept din legea anterioară, referitor la care s-ar putea reţine că ar cădea sub incidenţa abrogării, în realitate nu a fost abrogată, ci este încă în vigoare şi se aplică cu prioritate.
Or, metodele de interpretare a normelor de drept sunt instrumente de lucru lăsate la îndemâna interpretului, în speţă, a judecătorului cauzei, şi ele nu se confundă nici cu textele de drept pe care le interpretează şi nici cu concluziile la care ajunge interpretul.
Întrucât nu sunt norme de drept, ci doar ajută la înţelegerea sau determinarea conţinutului acestora, metodele de interpretare nu pot intra în conflict cu normele constituţionale.
Cu atât mai puţin, posibilele concluzii ale interpretului unei norme de drept, rezultat al folosirii unor anumite metode de interpretare, chiar dacă, în mod firesc, contribuie la soluţionarea unei cauze, nu pot constitui, de asemenea obiect al unei excepţii de neconstituţionalitate.
Aceasta, întrucât nici metodele de interpretarea ale unei norme de drept şi nici posibilele concluzii ale interpretului nu întrunesc condiţiile impuse prin dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/2001, pentru a fi obiect al unei astfel de excepţii, adică nu sunt nici legi, nici ordonanţe şi nici texte de drept.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA membru O.M.V.G. Bucureşti (în prezent O.M.V. P. SA) împotriva încheierii de şedinţă din 22 septembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2818/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2802/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
