ICCJ. Decizia nr. 2983/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2983/2010
Dosar nr. 8802/99/2008
Şedinţa publică din 13 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 10 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia civilă, reclamanta F.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata sumei de 1 milion Euro, reprezentând daune morale, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că, în perioada regimului comunist, a fost persecutată de organele fostei securităţi, fiind obligată să renunţe la cetăţenia română, în anul 1988, până în anul 2001, când şi-a recăpătat cetăţenia, având statut de apatrid.
În drept, şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 8, art. 12, art. 13 şi art. 15 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Prin sentinţa civilă nr. 1101 din 5 iunie 2009 Tribunalul Iaşi a respins excepţiile netimbrării acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârât, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantă ca fiind prescrisă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că dreptul la acţiune în daune se naşte atunci când se consumă încălcarea dreptului subiectiv al unei persoane.
Având caracter patrimonial, acest drept se prescrie în termenul general de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Or, acţiunea reclamantei este formulată după mai bine de 20 de ani de la data suferinţelor, vătămărilor şi încălcării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cauzate acesteia şi familiei sale, datorită tratamentelor degradante la care a fost supusă.
Prin Decizia nr. 161 din 23 octombrie 2009 Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamantă, reţinând în fapt şi în drept aceleaşi argumente ca şi tribunalul.
Faţă de împrejurarea că din decembrie 1989 România nu mai este un stat comunist, cererea reclamantei, întemeiată pe Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, trebuia formulată în termenul general de prescripţie de 3 ani, şi nu la o distanţă de 20 de ani, situaţie în care, în mod corect, instanţa de fond a constatat că dreptul la acţiune al acesteia s-a stins prin prescripţie.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârilor pronunţate de instanţa de apel şi instanţa de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta a arătat că, în mod greşit, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au admis şi, respectiv, menţinut, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în condiţiile în care drepturile şi libertăţile omului sunt inalienabile şi imprescriptibile, astfel că orice demers de reparare a încălcării acestora dobândeşte acelaşi caracter.
A mai susţinut recurenta că în mod greşit instanţa a constatat că s-a împlinit termenul de prescripţie, în condiţiile în care nici până la acest moment legislaţia internă nu a reglementat în concret situaţia acestor persoane.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru următoarele considerente:
Aşa cum susţine recurenta, la data intentării acţiunii nu exista un act normativ care să reglementeze dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în timpul regimului comunist de a se adresa justiţiei pentru constatarea unor atare situaţii şi de a fi despăgubite pentru prejudiciul suferit.
Analizând pricina exclusiv sub aspectul prescripţiei, prin raportare la textele legale privitoare la răspunderea civilă delictuală, instanţele au stabilit că reclamanta se putea adresa justiţiei pentru repararea prejudiciului cel mai târziu într-un termen de trei ani de la data de 22 decembrie 1989.
Nu există însă niciun indiciu că un atare demers, odată dovedite susţinerile în fapt ale reclamantei, ar fi avut şanse de câştig faţă de stadiul legislaţiei naţionale din momentul introducerii cererii de chemare în judecată.
Pe parcursul procesului, la data de 2 iunie 2009 Parlamentul României a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar la data de 11 iunie 2009 legea a fost publicată în M.Of., partea I, nr. 396.
Prin acest act normativ, legiuitorul a înţeles să definească ce se înţelege prin „condamnare cu caracter politic" [art. 1 alin. (1)], precum şi prin „măsură administrativă cu caracter politic" (art. 3), a enumerat faptele considerate a fi atras condamnări şi măsuri administrative cu acest caracter, a prevăzut condiţiile în care şi alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege şi, totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor care consideră că au suferit o condamnare sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative de acest gen de a se adresa instanţelor judecătoreşti pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege [art. 1 alin. (4), art. 4 alin. (1)], sau pentru constatarea caracterului politic al măsurii administrative [art. 3 şi art. 4 alin. (2)].
În art. 5 alin. (1) lit. a) al legii s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Acest act normativ a intrat în vigoare pe parcursul soluţionării cauzei şi este de imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de desfăşurare, fiind expresia voinţei statului român de a repara o anumită categorie de erori săvârşite în perioada regimului comunist.
Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că instanţele trebuiau să verifice legalitatea şi temeinicia pretenţiilor reclamantei şi în raport de prevederile Legii nr. 221/2009, inclusiv sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
Pentru aceste considerente, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că instanţele de fond şi de apel au soluţionat cauza pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, numai în raport de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, urmează să admită recursul, să caseze Decizia şi sentinţa şi să trimită cauza spre judecare la acelaşi tribunal, care urmează a verifica dacă în speţă sunt incidente prevederile Legii nr. 221/2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta F.A.
Casează Decizia nr. 161 din 23 octombrie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi sentinţa nr. 1101 din 5 iunie 2009 a Tribunalului Iaşi, secţia civilă.
Trimite cauza spre judecare Tribunalului Iaşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 297/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2985/2010. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
