ICCJ. Decizia nr. 3094/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3094/2010
Dosar nr. 3403/109/2008
Şedinţa publică din 19 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia formulată la 26 noiembrie 2008, reclamanta V.F. a solicitat anularea dispoziţiei nr. 58 din 20 februarie 2006 a Primarului comunei Mărăcineni, constatarea dreptului la despăgubiri în echivalent bănesc pentru casa demolată abuziv în 1970 (sub pretextul că nu ar fi existat autorizaţie de construire), obligarea la daune cominatorii pe fiecare zi de întârziere.
Tribunalul Argeş a pronunţat sentinţa civilă nr. 63 din 23 martie 2009, prin care a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a constatat că aceasta este îndreptăţită la despăgubiri, în condiţiile legii speciale, pentru imobilul casă situat în judeţul Argeş, reţinând în esenţă că, soţul contestatoarei, V.A. a obţinut în anul 1968 o autorizaţie de construcţie pentru executarea unei locuinţe formate din parter şi etaj însă în anul 1971, lucrările au fost întrerupte la stadiul parter, placă de beton, întrucât coproprietarul V.A. a fost arestat pentru delapidare, iar prin sentinţa civilă nr. 3961 din 29 iunie 1977, definitivă, imobilul casă a fost atribuit soţiei sale, reclamantei din prezenta cauza.
După punerea în libertate, V.A. a continuat lucrările de construcţie cu acoperişul, fără să fi solicitat reactualizarea autorizaţiei iniţiale, fiind sancţionat cu amendă, conform procesului-verbal din 19 mai 1987 şi, în consecinţă, s-a dispus demolarea scheletului de lemn al acoperişului.
Tribunalul a concluzionat că locuinţa formată din parter şi etaj (incluzând cel puţin placa) avea la momentul 1987 eliberată autorizaţie de construcţie, pentru parter şi etaj care trebuia să cuprindă şi acoperişul, chiar dacă nu se menţiona expres despre acesta; singurul aspect susceptibil de interpretare ar fi fost cel în legătură cu acoperişul, restul imobilului fiind construit în condiţii de respectare a normei legale astfel că, demolarea imobilului casă, proprietatea reclamantei şi a soţului acesteia (în prezent decedat), a fost abuzivă, cererea încadrându-se în dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.
În legătură cu necontestarea în termen de 30 zile a deciziei prin care reclamantei i s-a respins notificarea, instanţa de fond a constatat că pârâta nu a făcut dovada că aceasta a fost comunicată reclamantei. Astfel, din confirmarea de primire existentă în dosar, nu a rezultat dacă această comunicare a privit chiar Decizia în speţă, câtă vreme nu există nicio menţiune referitoare la înscrisul comunicat.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul Primarul Comunei Mărăcineni, pe care a criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, invocând următoarele motive:
I. În legătură cu necontestarea în termenul legal de 30 zile a dispoziţiei menţionate mai sus, instanţa, în mod eronat, a constatat faptul că pârâta nu a făcut dovada că această dispoziţie a fost comunicată reclamantei, întrucât rezultă cert din confirmarea de primire din data de 03 martie 2006 că reclamanta a primit şi dispoziţia , în această confirmare fiind evidenţiată adresa nr. 1289 din 28 februarie 2006 (cea prin care această adresă i-a fost înaintată reclamantei V.F. dispoziţia nr. 58 din 20 februarie 2006).
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 şi raportat la prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţa trebuia să analizeze temeinic acest aspect şi să dea prioritate excepţiei cu caracter peremptoriu, situaţie ce face astfel imposibilă analiza fondului cauzei.
II. Pe fondul cauzei, s-a susţinut că soluţia instanţei este greşită deoarece raţionamentul făcut porneşte de la o premisă falsă.
Problema de drept pusă în discuţie este aceea dacă Legea nr. 10/2001 statuează în mod derogatoriu de la dreptul comun, că imobilul construcţie demolat ca urmare a faptului că a fost construită fără autorizaţie legală , încât demolarea imobilului nu s-a făcut în mod abuziv, aceasta fiind una dintre condiţiile imperative ale Legii nr. 10/2001.
S-a susţinut că din procesul-verbal de contravenţie nr. 2/173 din 05 mai 1973 rezultă cert că V.A. a pus în execuţie „construcţie una casă de locui personală" fără a avea autorizaţie de construcţie şi implicit a fost propusă oprirea lucrărilor în scopul obţinerii de autorizaţie de construcţie, fapt sancţionat de prevederile Decretelor nr. 545/1958 şi 144/1958, unde demolarea construcţiei s-a făcut în baza unor norme legale la aceea vreme, întemeiate astfel pe o situaţie de drept.
Prin Decizia civilă nr. 131/A din 22 octombrie 2009 Curtea de Apel Piteşti a admis apelul şi a schimbat sentinţa în sensul că a respins contestaţia ca tardiv formulată.
Pentru a decide astfel, instanţa a constatat că în mod greşit tribunalul a respins excepţia de tardivitate în formularea contestaţiei, faţă de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi de momentul la care a fost promovată calea de atac în instanţă.
Aceasta, în condiţiile în care în speţă, în mod necontestat, dispoziţia i-a fost comunicată petentei – conform confirmării de primire aflate în dosar – la 3 martie 2006, menţionându-se numărul documentului transmis (respectiv, 1289 din 28 februarie 2006) şi care este, potrivit înscrisului din dosarul de fond, adresa prin care i-a fost înaintată reclamantei dispoziţia atacată.
Astfel, a rezultat cu certitudine că la 3 martie 2006, reclamanta a luat cunoştinţă de dispoziţie, pe care a contestat-o însă, abia la 26 noiembrie 2008, deci cu mult peste termenul de 30 de zile reglementat de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, care a susţinut caracterul ei nelegal, rezultat din aplicarea greşită a dispoz. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, rap. la art. 100 alin. (1), pct. 7 şi alin. (3) C. proc. civ.
S-a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod eronat asupra faptului că reclamantei i s-ar fi făcut o comunicare corectă a dispoziţiei primarului pentru a începe să curgă termenul de exercitare a căii de atac.
Aceasta, întrucât din confirmarea de primire depusă la dosarul cauzei rezultă că nu este consemnat numele persoanei care a primit corespondenţa, ci apare doar menţiunea "chiriaş".
Ca atare, confirmarea respectivă este lovită de nulitate, potrivit art. 100 alin. (1) pct. 7 rap. la art. 100 alin. (3) C. proc. civ. şi ar fi trebuit să se procedeze la o nouă comunicare a dispoziţiei.
A fost indicat motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimatul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului întrucât, contrar celor susţinute de către reclamantă, comunicarea dispoziţiei i s-a făcut chiar acesteia, ceea ce rezultă în mod evident din simpla comparare a semnăturii de pe cererea înaintată primăriei şi cea existentă pe confirmarea de primire.
Examinând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, faţă de următoarele considerente:
Contrar susţinerilor recurentei, în speţă a avut loc o corectă comunicare a dispoziţiei primarului, potrivit confirmării de primire din 3 martie 2006 existentă la dosar şi care marchează momentul de la care a început să curgă termenul de contestaţie.
Deşi a invocat neregularitatea comunicării, dedusă din împrejurarea că nu ar rezulta în clar numele celui căruia i-a fost comunicat actul şi că astfel, ar fi fost nesocotite dispoz. art. 100 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a revenit asupra acestei poziţii procesuale.
Răspunzând apărării intimatului, care a arătat că semnătura destinatarului de pe confirmarea de primire este aceeaşi cu cea din notificarea transmisă primăriei, recurenta-reclamantă a recunoscut identitatea celor două semnături şi faptul că acestea îi aparţin.
În consecinţă, determinarea momentului de la care a început să curgă termenul de contestare a dispoziţiei primarului s-a realizat în mod corect, prin raportare la un act al comunicării întocmit în condiţii legale şi deci, producător de consecinţe juridice.
De aceea, făcând aplicarea dispoz. art. 137 C. proc. civ. şi analizând cu prioritate excepţia de tardivitate invocată, instanţa de apel a stabilit corect, cu referire la dispoz. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, faptul că exercitarea contestaţiei s-a făcut tardiv.
Faţă de considerentele expuse, criticile au fost găsite neîntemeiate şi recursul va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.F. împotriva deciziei nr. 131/A din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3089/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3081/2010. Civil → |
|---|
