ICCJ. Decizia nr. 3110/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3110/2010
Dosar nr. 5290/3/2008
Şedinţa publică din 19 mai 2010
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1479 din 2 octombrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de reclamanţii D.V., F.E.C.M. şi D.D.N.I. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Parlamentul României prin Preşedintele Camerei Deputaţilor, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.
In considerente s-a reţinut că reclamanţii, în temeiul art. 480 C. civ., art. 2 din Legea nr. 137/2000 au solicitat să se constate nevalabilitatea ridului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, compus din 450 mp teren şi două corpuri de casă, restituirea în natură a suprafeţei de teren de 225 mp inclusă în perimetrul actual al Palatului Parlamentului sau acordarea de despăgubiri băneşti, iar în subsidiar, în urma comparării titlurilor de proprietate, să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplină proprietate această suprafaţă de teren.
Imobilul în litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 152 din 7 mai 1980 pentru construirea unor artere de circulaţie şi ulterior, prin alt decret de expropriere a avut ca scop Palatul Parlamentului, 225 mp de teren sunt amplasaţi în incinta Palatului Parlamentului, iar restul se află în proprietatea Municipiului Bucureşti. Reclamanţii au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, însă aceasta nu a fost soluţionată. Partea de imobil care nu se află în deţinerea Municipiului Bucureşti face parte dintr-o suprafaţă mai mare, de 11 ha, transmisă cu titlu gratuit în proprietatea Patriarhiei pentru realizarea Catedralei Mântuirea Neamului.
Instanţa a respins acţiunea ca inadmisibilă întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 pretenţiile în baza Legii nr. 33/1994, la care face trimitere Legea nr. 137/2000 nu mai pot fi valorificate.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii învederând că prin soluţia dată instanţa le-a încălcat accesul liber la justiţie, iar dispoziţiile Legii nr. 137/2000 sunt aplicabile în speţă. De asemenea, pentru stabilirea dreptului la despăgubiri era necesară efectuarea unei expertize tehnice.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 279 A din 4 mai 2009 a respins ca nefondat apelul reţinând că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi, ca atare, revendicarea întemeiată pe dreptul comun este exclusă potrivit principiului specialia generalibus derogant.
S-a mai reţinut că Legea nr. 137/2000 a constituit legea specială de aplicare în cazul terenurilor aferente Palatului Parlamentului până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii, în temeiul art. 304 pct. 9 şi 5 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
- instanţa a apreciat greşit că în speţă este aplicabilă Legea nr. 10/2001, în realitate, fiind vorba de un imobil aflat în perimetrul Palatului Parlamentului este aplicabilă Legea nr. 137/2000, care are caracter special faţă de Legea nr. 10/2001 şi care face trimitere la dispoziţiile Legii nr. 33/1994
- având în vedere natura pricinii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 137/2000 cu aplicarea directă a Legii nr. 33/1994 la judecarea cauzei trebuia să participe şi reprezentantul Parchetului.
Recursul nu este fondat.
Imobilul în litigiu compus din doua construcţii şi 450 mp teren aferent a fost expropriat în baza Decretului nr. 152 din 7 mai 1980 în vederea sistematizării zonei centrale a Capitalei. În prezent suprafaţa de 225 mp din totalul terenului este inclusă în perimetrul aferent Palatului Parlamentului, iar restul terenului se află în proprietatea Municipiului Bucureşti.
În raport de data preluării, solicitările formulate de reclamanţi la data de 7 februarie 2008 nu pot fi circumscrise decât cadrului juridic stabilit prin art. 11 al Legii nr. 10/2001 care conţin reguli speciale pentru restituirea în natură sau echivalent a imobilelor expropriate.
Aceste dispoziţii sunt aplicabile în toate cazurile de expropriere intervenite în perioada de referinţă a legii indiferent dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil, fără a distinge dacă s-a plătit ori nu o despăgubire şi chiar dacă lucrarea pentru care s-a dispus această măsură nu a fost finalizată până la intrarea în vigoare a legii.
În ceea ce priveşte corelarea acestui act normativ cu alte legi speciale care au, de asemenea, în sfera lor de aplicare imobile expropriate, în speţă Legea nr. 137/2000 care face trimitere la art. 35 din Legea nr. 33/1994, din interpretarea dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul a vizat prin acest act normativ şi restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică s-ar fi putut rezolva până la data intrării lui în vigoare.
Concluzia ce se impune este că după apariţia Legii nr. 10/2001 singura cale pentru restituirea imobilelor expropriate este cea prevăzută de dispoziţiile art. 21 şi următoarele din acest act normativ.
De altfel, prin Decizia în interesul legii nr. 53 din 4 iunie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobile expropriate care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Având în vedere cele expuse nu se poate reţine aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 137/2000 şi nici faptul că aceasta lege ar avea un caracter special faţă de Legea nr. 10/2001. Deşi legea menţionată nu a fost abrogată explicit, după apariţia Legii nr. 10/2001 a devenit caducă.
Pentru aceleaşi argumente, nu se va primi nici cealaltă critică inserată în motivarea recursului privind participarea reprezentantului Parchetului la dezbateri.
Faţă de aceste considerente recursul este nefondat şi se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii D.V., F.E.C.M. şi D.D.N.I. împotriva deciziei nr. 279 A din 4 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3099/2010. Civil. Partaj judiciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3089/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
