ICCJ. Decizia nr. 3164/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3164/2010
Dosar nr. 3466/1/2008
Şedinţa publică din 20 mai 2010
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 7700 din 13 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul declarat de Municipiul Bucureşti împotriva Deciziei nr. 542 din 16 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi recursul declarat de SC M. SA împotriva Deciziei nr. 133 din 20 martie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. A fost admis recursul declarat de SC M. SA împotriva Deciziei nr. 542 din 16 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost casată decizia şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Împotriva acestei decizii, recurenta SC M. SA a formulat contestaţie în anulare întemeiată pe prevederile art. 318 C. proc. civ., solicitând desfiinţarea deciziei contestate, rejudecarea cauzei, admiterea recursului declarat, modificarea în tot a deciziei Curţii de Apel recurate, în sensul respingerii apelului reclamantei G.I.R. şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea căii de atac exercitate, contestatoarea arată că hotărârea atacată este rezultatul unor erori materiale şi al omisiunii de a cerceta unele dintre motivele de recurs (art. 318 C. proc. civ. teza 1 şi 2).
1. Eroarea materială gravă în privinţa structurii capitalului social al SC M. SA la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Înalta Curtea a reţinut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC M. SA era o societate cu capital majoritar privat, ceea ce exclude aplicarea art. 21 din lege.
În realitate, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse, precum şi din motivele de recurs, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 societatea era integral privatizată. În aceste condiţii aplicabile erau dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, pe care, din pricina erorii materiale săvârşite, instanţa nu le-a analizat.
2. Instanţa de recurs nu a analizat motivul de recurs privitor la greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte neretroactivitatea Legii nr. 10/2001.
În condiţiile în care Curtea de Apel a apreciat că Legea nr. 10/2001 nu se poate aplica în cauză întrucât nu a fost în vigoare la data introducerii cererii, recurenta a formulat un motiv de recurs prin care a criticat soluţia, pretinzând că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt de imediată aplicare pe aspectele de drept substanţial.
Instanţa de recurs nu a analizat acest motiv de recurs, deşi l-a admis implicit prin motivarea că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
3. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra criticilor privitoare la nesocotirea dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deşi ele reprezentau un motiv de recurs de sine stătător subsumat art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
4. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra criticilor privitoare la nesocotirea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Art. 29 din Legea nr. 10/2001 instituie un criteriu de preferabilitate în conflictul dintre proprietarii deposedaţi de regimul comunist şi societăţile comerciale cu capital integral privat.
Instanţa a comis o eroare materială gravă apreciind că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 contestatoarea nu era o societate cu capital integral privat. Privatizarea sa completă a avut loc la data de 16 iulie 1999 când pachetul de acţiuni rămas statului de 52%, a fost vândut către un investitor privat, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse.
Or, în aceste condiţii, nu se mai punea o problemă de aplicare în timp pe drept substanţial, cum de altfel a şi reţinut instanţa. Urma numai a se analiza în concret, pe fond, apărarea privind criteriul de preferabilitate impus de art. 29, apărare ce a justificat motivul de recurs subsumat art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă instanţa de recurs a omis însă să se pronunţe pe acest aspect.
5. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra criticilor privitoare la nesocotirea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Ca o critică de recurs subsidiară, recurenta a arătat că, pe o parte din terenul revendicat s-a ridicat o fabrică, ceea ce constituia un impediment la restituire potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, art. 10 alin. (2), dar instanţa de recurs nu a răspuns nici acestei critici.
Analizând contestaţia în anulare formulată, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Potrivit art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Prin urmare, art. 318 C. proc. civ. reglementează în prima sa teză admisibilitatea contestaţiei în anulare atunci când dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este ";rezultatul unei greşeli materiale";.
În ceea ce priveşte noţiunea de ";greşeală materială";, legea are în vedere greşeli materiale cu caracter procedural, care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate, greşeli comise de instanţă prin confundarea unor date materiale. Eroarea produsă trebuie să fie în legătură cu aspectele formale ale judecăţii, iar nu în legătură cu modul în care instanţa a înţeles să interpreteze un text de lege sau o probă administrată, căci altfel s-ar ajunge pe această cale la judecarea din nou a aceluiaşi recurs.
Din această perspectivă, nu se poate considera că, printr-o eroare materială gravă în sensul art. 318 C. proc. civ., instanţa de recurs a reţinut, în privinţa structurii capitalului social al SC M. SA la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că recurenta era o societate cu capital majoritar privat, deşi din înscrisurile depuse rezulta că aceasta era o societate integral privatizată.
Interpretarea dată de instanţa de recurs probelor administrate ca şi relevanţa recunoscută acestora în judecarea recursului, stabilirea unor aspecte care vizează situaţia de fapt în cauză, nu pot fi calificate ca erori materiale în sensul art. 318 C. proc. civ.
2. În temeiul art. 318 alin. (2) C. proc. civ., contestatoarea a susţinut că, prin hotărârea a cărei anulare se cere, instanţa de recurs a omis să cerceteze mai multe critici care reprezentau motive de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi anume: motivul de recurs privitor la greşita aplicare a legii în ce priveşte neretroactivitatea Legii nr. 10/2001, criticile privitoare la nesocotirea dispoziţiilor art. 45 alin. (2), art. 29 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Verificând decizia a cărei anulare se solicită, Înalta Curte constată că instanţa de recurs a răspuns tuturor criticilor formulate de recurenta SC M. SA.
La punctul 2.4. al motivelor de recurs, recurenta SC M. SA a susţinut nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel arătând că "; pârâta are prin voinţa legii speciale un titlu preferabil; instanţa a interpretat greşit prevederile Legii nr. 10/2001.";
În susţinerea acestui motiv de recurs s-au formulat mai multe argumente care au vizat aplicarea imediată a Legii nr. 10/2001, preferabilitatea titlului recurentei rezultată din prevederile art. 45 alin. (2) din acelaşi act normativ şi incidenţa art. 29 din Lege.
Instanţa a răspuns acestui motiv de recurs, grupând argumentele folosite de recurentă în susţinerea lui.
Astfel, s-a arătat că învestirea instanţei s-a realizat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu o acţiune în cadrul căreia reclamanta a pretins compararea titlurilor deţinute de părţi.
Instanţa de recurs a expus argumentele pentru care a apreciat că recurgerea la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cu măsurile reparatorii reglementate de aceasta, poate avea loc, la alegerea persoanei îndreptăţite, abia după epuizarea procedurii judiciare declanşate anterior, în ipoteza unei soluţionări nefavorabile a pricinii. S-a concluzionat în sensul că, invocarea de către recurentă a dispoziţiilor de drept material ale Legii nr. 10/2001, nu este de natură să conducă la paralizarea acţiunii în revendicare a reclamantei.
Prin urmare, instanţa de recurs a răspuns criticilor formulate vizând aplicare imediată a Legii nr. 10/2001, arătând în ce condiţii s-ar putea reţine incidenţa acestei legi.
Argumentele formulate de recurentă prin care aceasta a susţinut preferabilitatea titlului său rezultată din aplicarea unor prevederi de drept material ale Legii nr. 10/2001, au fost înlăturate de instanţa de recurs cu motivarea că acestea nu sunt de natură să paralizeze acţiunea în revendicare formulată de reclamantă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte aplicarea în cauză a prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin hotărârea contestată, instanţa de recurs a apreciat, prin interpretarea probelor administrate că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, recurenta era o societate comercială cu capital majoritar privat şi că, nefiind vorba despre o deţinere a imobilului de o societate juridică din cele reglementate de art. 21 şi, deci, de îndeplinirea situaţiei premisă pentru aplicarea prevederilor acestei legi, calea de valorificare a dreptului pretins de reclamantă era aceea a acţiunii în revendicare, în cadrul căreia să se procedeze la compararea titlurilor părţilor.
Prin urmare, criticile formulate sub acest aspect au fost, de asemenea, analizate de instanţa de recurs.
În ceea ce priveşte prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, aceste dispoziţii legale au fost invocate în susţinerea imposibilităţii de restituire a terenului ca urmare a existenţei unor construcţii noi.
Ele s-au constituit într-un argument adus în susţinerea imposibilităţii de restituire a terenului, subsumat criticii de nelegalitate prin care s-a susţinut preferabilitatea titlului recurentei şi interpretarea greşită a prevederilor Legii nr. 10/2001.
A doua teza a art. 318 C. proc. civ. are în vedere omisiunea de a examina unul din motivele de casare sau de modificare a hotărârii prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar nu argumentele de fapt şi de drept invocate de parte întrucât aceste argumente trebuie subsumate motivului de casare sau de modificare pe care se sprijină.
Pe de altă parte, nu există o obligaţie legală a instanţei de recurs de a analiza fiecare argument în parte, ci numai obligaţia de a analiza fiecare motiv de recurs formulat. Or, în cauză, această obligaţie a fost îndeplinită, hotărârea instanţei de recurs răspunzând motivat fiecăreia din criticile care s-au circumscris prevederilor art. 304 C. proc. civ.
Răspunzând-se tuturor criticilor formulate prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă nu mai are deschisă calea contestaţiei în anulare, astfel încât Înalta Curtea va respinge contestaţia în anulare formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC M. SA împotriva Deciziei nr. 7700 din 13 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2010.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 3161/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3168/2010. Civil. Pretenţii. Revizuire - Recurs → |
|---|
