ICCJ. Decizia nr. 3161/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3161/2010
Dosar nr. 3874/3/2008
Şedinţa publică din 20 mai 2010
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 03 februarie 2009, contestatorii T.M. fostă O., O.T., S.T., fostă O., O.L., T.S., fostă O. au chemat în judecată pe intimatul Municipiul Bucureşti prin Primar General, contestând dispoziţia din 05 ianuarie 2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 365 din 13 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis contestaţia formulată, a dispus anularea dispoziţiei din 05 ianuarie 2009 emisă de pârât şi a obligat această unitate să emită dispoziţie motivată, prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru contestatori privind imobilul teren în suprafaţă de 190 mp şi construcţie în suprafaţă de 85 mp, situat în Bucureşti, str. C. nr. X, sectorul 5.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că notificarea formulată de către contestatori a fost respinsă cu motivarea că notificatorii nu au făcut dovada dreptului asupra imobilului a cărui restituire se solicită.
Pentru a fi persoană îndreptăţită la restituire în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, persoana care solicită restituirea trebuie să fie persoană fizică, proprietara imobilului la data preluării în mod abuziv a acestuia [art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001] sau moştenitor legal ori testamentar al persoanelor fizice îndreptăţite [art. 4 alin. (2) din lege]. În plus, imobilul trebuie să facă parte dintre ";imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite"; [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001].
În ceea ce priveşte imobilul, tribunalul a constatat că, prin actul de vânzare-cumpărare nr. J/1911, P.B. le-a vândut soţilor A.O.G. şi O.B.G. o porţiune de 100 mp teren situat în Cătunul Baiu, comuna Jilava, judeţul Ilfov, str. B. nr. Z. Potrivit procesului-verbal încheiat la data de 10 martie 1911, rezultă că pe acest teren a fost edificată o construcţie.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 11 iulie 1941 la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, M.S.A. a vândut numitului C.O., zis O. şi soţiei acestuia D.O., zisă şi O. imobilul situat în Bucureşti, str. A.P. nr. P, fostă G. nr. Q, format din teren viran în suprafaţă de 120 mp.
Din adresa emisă de Arhivele Naţionale rezultă că, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 322/1977, imobilul situat în str. C. nr. X, sector 5 şi format din teren în suprafaţă de 320 mp şi construcţie în suprafaţă de 85 mp, din care suprafaţă locuibilă 24 mp, a fost expropriat şi trecut în proprietatea statului, situaţia fiind confirmată şi prin adresa din 24 august 2004 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Serviciul de Evidenţa Proprietăţii.
Conform relaţiilor de la Administraţia Finanţelor Publice Sectorul 5, în Bucureşti, str. C. nr. X, fostă F.B. nr. X a figurat ca titular de rol O.C.
Pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea legislaţiei în vigoare la data preluării, respectiv a dispoziţiilor art. 481 C. civ., care prevăd că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa fără o dreaptă şi o prealabilă despăgubire, precum şi dispoziţiile art. 8 din Constituţia din 1948 care stabilesc că proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege, precum şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la care România era parte.
Referitor la a doua condiţie, tribunalul a reţinut, din certificatul de moştenitor din 24 noiembrie 1992 eliberat de Notariatul de Stat Sector 4, că de pe urma defunctului C.O., decedat la data de 05 noiembrie 1986, au rămas ca moştenitori D.O., în calitate de soţie, decedată la rândul său la 01 aprilie 1992, căreia îi revenea cota de 4/16 din moştenire, T.M., fiică, căreia îi revenea cota de 3/16 din masa succesorală, O.V., fiu, cu o cota de 3/16, O.T., fiu, cu o cotă de 3/16 şi S.T., fiică, cu o cotă de 3/16.
Din acelaşi certificat de moştenitor, rezultă că de pe urma defunctei D.O., decedată la 01 aprilie 1992, au rămas ca moştenitori T.M., fiică, cu cotă de 1/4, O.V., fiu, cu o cotă de 1/4, O.T., fiu, cu o cotă de 1/4 şi S.T., fiică, cu o cotă de 1/4.
Din declaraţia de notorietate autentificată din 18 noiembrie 1974 dată de P.M. şi D.A., reiese că C.O. mai era cunoscut şi sub numele de O.C., astfel cum rezultă din acte şi cum este cunoscut şi în societate.
De pe urma defunctului O.V., decedat la data de 20 iulie 2001, conform certificatului de moştenitor emis la data de 17 mai 2002 de B.N.P. M.R., au rămas ca moştenitori O.L., soţie, cu o cotă de 1/4 din masa succesorală şi T.S., fiică, cu o cotă de 3/4.
Din declaraţia autentificată din 15 noiembrie 2006 la B.N.P. N., dată de către L.I. şi S.V., rezultă că defunctul C.O., decedat la 05 noiembrie 1986, a fost unicul copil al soţilor O.B.G. şi A.O.G., situaţie confirmată şi de extrasele din registrele de stare civilă din anii 1935 şi 1945 ale sectorului 3 albastru. T.O., potrivit certificatului de naştere, este fiica lui O.C. şi a lui D.O., fiind după căsătorie, S.T., conform certificatului de căsătorie nr. F, iar, ulterior, tot prin căsătorie, potrivit certificatului nr. G, T.S.
Aşadar, din situaţia de fapt reţinută, rezultă fără putinţă de tăgadă că imobilul (teren şi construcţie) a cărui restituire s-a solicitat prin notificare face parte din categoria imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar contestatorii au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire, ca moştenitori ai foştilor proprietari, conform art. 4 alin. (2) din lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ";de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură";.
Din adresa din 7 iulie 2003 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Serviciul Nomenclatura Urbană reiese că artera de circulaţie care poartă denumirea de str. C. a purtat şi denumirea de str. F.B., precum şi str. C., începând cu anul 1964, iar, potrivit evidenţelor la nivelul anului 1977, nr. X pe str. C. a purtat şi următoarele adrese: nr. X pe str. F.B. la nivelul anului 1933 şi nr. X pe str. C. din anul 1964 şi până la data demolării; în prezent nr. X pe str. C. se suprapune parţial cu imobilul ce poartă nr. W pe str. O., deţinut de SC R. SA.
SC R. SA le-a predat contestatorilor, conform protocolului, o suprafaţă de teren de 130 mp, situată în Bucureşti, str. C. nr. X, sector 5, purtând în prezent nr. W pe str. O., sector 5, în baza Deciziei de restituire în natură nr. 2 din 26 ianuarie 2006. Pentru restul de teren şi construcţia demolată însă nu s-au acordat despăgubiri.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, ";în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent";. Astfel, tribunalul a admis contestaţia, a anulat dispoziţia din 5 ianuarie 2009 emisă de intimat şi a obligat intimatul să emită dispoziţie de restituire în echivalent pentru teren în suprafaţă de 190 mp şi construcţia demolată având o suprafaţă de 85 mp, din Bucureşti, str. C. nr. X, sector 5.
Împotriva acestei hotărâri, Municipiul Bucureşti prin Primarul General a formulat apel, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei civile apelate, iar, pe fond, respingerea, ca neîntemeiată, a contestaţiei. Prin Decizia nr. 465/A din 6 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Termenul limită stabilit prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretat ca având caracter de decădere, din mai multe considerente:
Legea nr. 10/2001 a stabilit, pe de o parte, o etapă administrativă de soluţionare a cererilor de restituire în natură sau echivalent a imobilelor ce au intrat în domeniul ei de reglementare şi, distinct, o etapă jurisdicţională.
În absenţa unor reglementări distincte, etapa jurisdicţională urmează regulile procesului civil, ce presupune caracterul contradictoriu al dezbaterilor, posibilitatea conferită părţilor de a formula în faţa instanţelor civile apărări şi susţineri menite să le conducă la satisfacerea drepturilor subiective ce se pot valorifica în calea contestaţiei, care reprezintă o cale de atac îndreptată împotriva deciziilor (dispoziţiilor) emise de entitatea notificată.
Aşadar, din interpretarea acestui text de lege, rezultă că actele doveditoare puteau fi depuse chiar în faţa instanţei de judecată, Legea nr. 10/2001 reglementând atât o procedură administrativă, cât şi una judiciară, care nu se încheie decât odată cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitivă şi irevocabilă.
Dacă s-ar accepta teza imposibilităţii instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei de a mai administra probe în dovedirea dreptului de proprietate sau a calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, pe temeiul Legii nr. 10/2001, câtă vreme dispoziţia contestată atestă împrejurarea că actele doveditoare nu au fost depuse în termenele prevăzute de lege, etapa jurisdicţională ar fi lipsită de conţinut şi nu ar putea fi considerată, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România la 20 iunie 1994, ca reprezentând un recurs efectiv, ceea ce presupune dreptul de a te adresa unui tribunal independent, imparţial şi de a beneficia de garanţiile unui proces echitabil.
În speţă, este dovedit faptul că reclamanţii au depus odată cu notificarea de restituire actele doveditoare de care au înţeles să se prevaleze în soluţionarea acesteia. Acest aspect rezultă din chiar faptul emiterii Deciziei nr. 2 din 26 ianuarie 2006 de către SC R. SA, unitate deţinătoare care a soluţionat parţial cererea notificatorilor, pentru partea din imobil aflată în proprietatea sa, cum rezultă din înscrisul aflat la dosarul de fond.
Pentru restul de imobil, teren în suprafaţă de 190 mp şi construcţia demolată, unitatea notificată a comunicat reclamanţilor, cât şi Primăriei Municipiului Bucureşti imposibilitatea soluţionării notificării din 11 februarie 2002, astfel încât această instituţie avea obligaţia să solicite persoanelor îndreptăţite la restituire să completeze dosarul întocmit în baza Legii nr. 10/2001, în măsura în care aprecia necesar acest lucru.
În faţa instanţei de judecată s-au administrat probe din care rezultă atât dreptul de proprietate al autorilor contestatorilor, cât şi calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii.
De altfel, ceea ce s-a contestat prin motivele de apel nu este faptul nedovedirii acestor elemente necesare pentru soluţionarea favorabilă a notificării, ci doar depunerea lor cu întârziere, după momentul emiterii dispoziţiei contestate, aspecte deja cenzurate de Curte prin argumentele prezentate anterior.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs Municipiul Bucureşti.
Prin motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se formulează următoarele critici de nelegalitate:
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse şi ulterior în condiţiile legii.
În aplicarea acestor texte legale, art. 21.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 398/2003 prevede că prin acte doveditoare a dreptului de proprietate se înţelege ";orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică";.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate revine potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluţionată notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor prin O.U.G. nr. 184/2002 şi cu încă două luni prin O.U.G. nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susţinerii notificării.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice, alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Împrejurarea că în faza judiciară a fost completat probatoriul sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului nu este de natură să atragă respingerea contestaţiei formulate.
Legea nr. 10/2001 nu prevede obligativitatea depunerii actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, sub sancţiunea decăderii, până la finalizarea procedurii administrative prealabile, completarea probatoriului sub acest aspect în faza judiciară fiind admisibilă şi în acord cu principiile care guvernează desfăşurarea procesului civil.
Administrarea de către instanţa de judecată de probe din care rezultă atât dreptul de proprietate al autorilor contestatorilor, cât şi calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite, nu constituie o încălcare a normelor aplicabile în această materie, astfel încât criticile formulate vizând tardivitatea dovedirii acestor aspecte în procedura judiciară, nu este întemeiată.
Faţă de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva Deciziei nr. 465/A din 6 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2010.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 3160/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3164/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
