ICCJ. Decizia nr. 3216/2010. Civil
| Comentarii |
|
La 11 februarie 2008, reclamanții G.H. și G.G. au formulat contestație împotriva Dispoziției nr. 3782 din 31 iulie 2007 emise de Primarul Municipiului Constanța, solicitând să se constate nulitatea absolută a acesteia, cu consecința emiterii unei noi dispoziții prin care pârâtul să fie obligat să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 2.000 mp, situat în Constanța, strada G.M.
în motivare, reclamanții au arătat că au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată la Primărie sub nr. 25617 din 14 februarie 2001, prin care au solicitat restituirea terenului individualizat anterior, iar dispoziția contestată conține grave erori de fond, de natură să atragă nulitatea absolută a acesteia.
Astfel, dispoziția se referă la o persoană care nu a formulat Notificarea nr. 25617 din 14 februarie 2001, respectiv R.M. și omite să dispună asupra cererii formulate de către G.G.
Pe fond, s-a susținut că cererea de restituire a terenului în suprafață de 2.000 mp. a fost respinsă în mod neîntemeiat, deoarece reclamanții sunt moștenitorii de drept ai bunicului lor, G.H., conform Certificatului de moștenit nr. 79/1973, prin care părinții lor, G.H. și G.I., au renunțat moștenire în favoarea altor 2 frați, G.G. și G.V.
Părinții reclamanților erau salariați și riscau să fie disponibilizări dacă acceptau moștenirea unui condamnat politic, această situație ținând de contextul politico-istoric de notorietate, pentru care nu se poate face altă probă decât cea rezultată din împrejurările enunțate. în masa succesorală a intrat doar terenul în suprafață de 400 mp și construcția edificată pe acesta, iar restul de teren de 2.000 mp a fost confiscat atunci când bunicul reclamanților a fost condamnat politic, iar frații moștenitori de altfel, au înstrăinat bunurile succesorale dobândite, la data de 24 iulie 1973.
Prin Decizia penală nr. 1366 din 30 mai 1996, pronunțată în dosar, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare și a casat Sentința penală nr. 185 din 16 iulie 1960 a Tribunalului Militar Constanța și Decizia nr. 1460 din 30 august 1960 a Tribunalului Militar de Regiune Militară București, cu consecința înlăturării pedepsei complimentare a confiscării averii inculpaților.
Reclamanții au mai arătat că numai după obținerea acestei hotărâri și după apariția Legii nr. 10/2001, care i-a repus în termenul de acceptare a moștenirii, au formulat notificarea ce formează obiectul cauzei, ei fiind singurii din familie care au acceptat să revendice ceea ce a mai rămas din averea bunicului lor.
Față de cele prezentate, aceștia susțin că în mod nelegal și netemeinic s-a apreciat prin dispoziția contestată, că nu au calitate de moștenitori.
La termenul din 11 martie 2008, a fost introdusă în cauză R.M., în calitate de pârâtă, persoana în favoarea căreia a fost emisă dispoziția contestată.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta R.M. a invocat, pe cale de excepție, tardivitatea formulării contestației, iar pe fond, a solicitat respingerea contestației, arătând în motivare că reclamanții nu sunt moștenitori în înțelesul art. 4 (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 696 C. civ., întrucât părinții lor au renunțat în mod expres la succesiunea lui G.H., astfel că, prin efectul renunțării, sunt socotiți că nu au fost niciodată moștenitori, întrucât vocația lor succesorală a fost retroactiv desființată.
Pârâta a mai susținut că de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii, la care se referă legea specială, beneficiază numai moștenitorii care nu au acceptat-o în termenul prevăzut de lege, iar nu și cei care au renunțat la moștenire.
Prin Sentința civilă nr. 570 din 13 mai 2008, Tribunalul Constanta a respins ca nefondată excepția tardivității formulării contestației și a respins contestația depusă de reclamanții G.H. și G.G., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut cu privire la excepția tardivității formulării contestației, că nu a fost depășit termenul de contestație, câtă vreme dispoziția i-a fost comunicată reclamantului G.H. doar în calitate de mandatar al pârâtei R.M., iar nu și în calitate de persoană care a formulat în nume propriu cererea de restituire.
Pe fond, tribunalul a reținut că în mod corect dispoziția contestată a statuat asupra calității de succesori a reclamanților, aceștia fiind succesorii celor care au renunțat la moștenirea autorului lor, proprietar al imobilului solicitat prin notificare.
S-a arătat că deși art. 4 din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde in terminis o restricție pentru cei care au renunțat expres la moștenire, formularea din art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 acoperă numai ipoteza celor care nu au făcut acte de acceptare a moștenirii, iar nu și pe cea a renunțătorilor.
Aceeași interpretare este impusă și de specificul actului de renunțare la moștenire, care devine irevocabil după împlinirea termenului de opțiune succesorală, dar și de prevederile art. 696 C. civ. care stabilesc că "eredele ce renunță este considerat ca nu a fost niciodată erede", precum și de aplicarea principiului unității și indivizibilității moștenirii.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții G.H. și G.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
S-a susținut, în esență, interpretarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la calitatea de persoane îndreptățite a celor care au renunțat la succesiunea autorilor deposedați abuziv, dar și analizarea eronată a interesului reclamanților în formularea cererii de anulare a dispoziției emise în favoarea unei persoane care nu a depus notificare.
Prin Decizia civilă nr. 250/C din 5 noiembrie 2008, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanții G.H. și G.G.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că fostul proprietar al imobilului din Constanța, str. G.M. nr. 33, G.H., a avut patru copii, respectiv pe G.G., G.V., G.N. și G.I.
La decesul acestuia, în aprilie 1961, deși aveau vocație la succesiune toți cei patru copii, și-au manifestat în sens pozitiv dreptul de opțiune succesorală numai doi dintre aceștia, respectiv G.G., G.V., ceilalți doi copii, G.N. și G.I., renunțând în mod expres la moștenire, prin declarațiile autentice nr. 132 și 133 din 1973.
Reclamanții G.H. și G.G., ca descendenți ai autorilor lor G.N. și G.I., au depus în termen notificare de restituire a imobilului care a aparținut bunicului lor și care a fost preluat de stat ca efect al condamnării penale abuzive a acestuia, apreciind că au calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute în legea specială de reparație, opțiunea de a accepta succesiunea bunicului lor cu privire la bunul preluat abuziv de stat fiind manifestată, în opinia acestora, prin depunerea notificării.
Chiar dacă Legea nr. 10/2001 are un caracter reparatoriu, în lipsa unor dispoziții exprese derogatorii, stabilirea calității de moștenitor și implicit a vocației la restituirea bunului, se face potrivit dreptului comun în materie succesorală.
Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 conține totuși o normă specială, care derogă de la dreptul comun în această materie, dar norma derogatorie se referă numai la termenul de opțiune succesorală, fără să conțină prevederi speciale referitoare la categoriile de moștenitori care beneficiază de prevederile legii.
Pe de altă parte, art. 4 alin. (2) din Legea 10/2001 stabilește, ca regulă generală, că "de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite".
Or, cel care renunță la succesiune nu poate avea o astfel de calitate pentru că, potrivit art. 696 C. civ., eredele care renunță la succesiune este considerat că nu a avut niciodată această calitate, toate drepturile pe care le avea în baza vocației sale succesorale, fiind stinse, cu efect retroactiv, iar după renunțare, succesibilul este considerat străin de moștenire.
Instanța de apel a mai apreciat că nu se poate accepta teza susținută de apelanți cu privire la includerea renunțătorilor în categoria persoanelor îndreptățite la restituire pentru că, aplicând o asemenea teză, s-ar încălca drepturile altor moștenitori care au acceptat succesiunea și care au dobândit o altă cotă din moștenire decât aceea pe care ar fi avut-o dacă unii dintre succesibili nu ar fi renunțat (art. 697 C. civ.). Efectul renunțării este că partea succesibilului, care renunță, profită comoștenitorilor săi, sau succesibililor în grad subsecvent.
Nu se poate reține îndreptățirea renunțătorilor la restituire, având în vedere și caracterul irevocabil al renunțării. Renunțarea este, ca și acceptarea, un act juridic unilateral, care nu poate fi afectat de vreo rezervă și asupra căruia nu se poate reveni decât în condițiile expres prevăzute de lege, respectiv în condițiile respectării termenului de opțiune succesorală și neacceptării succesiunii de către alți moștenitori.
De asemenea, curtea de apel a mai reținut că principiul indivizibilității renunțării se opune argumentului apelanților reclamanți referitor la manifestarea opțiunii de a renunța numai cu privire la bunurile ce se aflau efectiv în patrimoniul defunctului la data decesului.
în aceste condiții, reținând că apelanții reclamanți sunt terți față de raportul juridic având ca obiect imobilul ce a aparținut defunctului G.H., un demers judiciar care tinde la anularea unui drept recunoscut în favoarea unei alte persoane, rămâne fără interes imediat pentru reclamanți, care nu obțin, prin anulare, finalitatea urmărită, respectiv includerea dreptului în patrimoniul lor, ci doar satisfacerea unui interes pur teoretic, care nu se bucură de ocrotire legală.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul reclamanților a fost respins ca nefondat, făcându-se și aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., pentru cheltuielile de judecată efectuate de intimata R.M.
împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recurs reclamanții G.H. și G.G. care s-a prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 261 C. proc. civ. întrucât există contradicții între dispozitiv și motivarea primei instanțe care au fost menținute prin respingerea apelului lor ca nefondat.
Astfel, deși contestația reclamanților a fost respinsă de prima instanța ca nefondată, întreaga motivare vizează în realitatea o lipsă de interes în formularea contestației, pentru motivul că ar fi străini de succesiunea autorului de pe urma căruia s-au solicitat măsuri reparatori prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.
Recurenții învederează că deși au criticat prin motivele de apel această neconcordanță între soluția de respingere ca nefondată a contestației și considerentele sentinței, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei critici și, în consecință, a menținut acest viciu al hotărârii, mai mult decât atât, a reluat același raționament.
într-un alt motiv de recurs (dezvoltat pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), recurenții susțin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 cu privire la dreptul și interesul lor de a formula contestație împotriva dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, dar și cu privire la posibilitatea obținerii de reparații de către o persoana care nu a adresat autorității notificarea prevăzută de legea specială aplicabilă cauzei.
în opinia recurenților, argumentul hotărâtor care trebuie sa stea la baza analizei chestiunii în dispută este, în mod obligatoriu, cel care vizează principiul echității, dar și scopul special al legilor reparatorii, prin care se dorește înlăturarea nedreptăților și abuzurilor săvârșite de un stat totalitar, având în vedere contextul istoric corespunzător perioadei 1945 -1989.
în consecință, în considerarea celor anterioare, trebuie făcută aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea 10 /2001, în ceea ce-i privește pe recurenți și recunoașterea îndreptățirii lor la aplicarea masurilor de reparație prevăzute de actul normative incident.
Interpretarea teleologică (întemeiată pe finalitatea legilor de reparație), dar și cea logică (bazata pe regula "actus interpretandus este potius ut valeat, quam utpereaf) a textului de lege care dispune expres repunerea în termenul de acceptare a moștenirii a "succesibililor care, după data de 6 martie 1945 nu au acceptat moștenirea."
Acest text nu face nicio deosebire între succesibilii care au stat în pasivitate, nefăcând niciun act de opțiune succesorală și cei renunțători, pentru ca și unii și alții "nu au acceptat moștenirea", ori între o pasivitate ce poate fi echivalată cu o renunțare și renunțarea expresă.
Recurenții susțin, totodată, că existenta în cadrul normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001 a dispoziției art. 4.6, în sensul ca succesibilii renunțători ar fi excluși din categoria persoanelor îndreptățite, nu prezintă niciun fel de relevanță, pentru că, pe de o parte, adaugă nepermis textului legii, iar pe de altă parte, pentru că această interpretare are o forța juridică inferioară legii, fiind cuprinsă într-un act ce emană de la guvern și nu de la autoritatea legislativă care a emis norma interpretată.
în plus, nu există nicio rațiune petru ca cei care au stat în pasivitate și care au, din perspectiva aplicării normelor Codului Civil, același statut ca și renunțătorii - străini de moștenire -, ar avea, mai multe drepturi decât renunțătorii, pe baza unei interpretări eronate a practicii judiciare care a ignorat alt principiu clasic de drept: acolo unde legea nu distinge, nici interpretul ei nu trebuie să o facă ("ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemuf).
Pe de altă parte, principiul echității trebuie avut în vedere atât din perspectiva scopului legii de reparație, dar și raportat la dreptul la un proces echitabil, stabilit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu toate garanțiile acestuia.
Recurenții mai arată că România a fost sancționată în mod constant de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru astfel de soluții care au generat încălcarea flagrantă a dreptului consfințit de art. 6 (se invocă drept exemplu, Hotărârea Lupaș contra României pentru inadmisibilitatea acțiunii în revendicare ca urmare a aplicării de către instanțele naționale a regulii unanimității).
De altfel, în teoria și practica judiciară această problemă a succesibililor renunțători, a suscitat nenumărate discuții ce și în prezent generează o practica neunitară.
Astfel, chiar în sistemul Legii nr. 18/1991 în categoria moștenitorilor îndreptățiți la reconstituire au fost incluși și cei renunțări. Acest lucru este dovedit chiar și în ceea ce îi privește pe recurenți, întrucât, în baza legii menționate, de pe urma aceluiași autor, li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru 5 ha (titlul de proprietate nr. 18408/739 din 1 februarie 1994 emis și pe numele renunțătorului G.I.).
în continuarea motivelor de recurs, recurenții citează o decizie de speță în sensul susținerilor lor, dar și opinii exprimate în literatura de specialitate, citând autori, precum: G.B., A.S., I.C., F.B., B.D., M.N. și E.C.
Se concluzionează de către aceiași recurenți, că problema nu este unitar rezolvată nici la nivelul teoriei, nici al practicii judiciare, astfel că, atât motivarea primei instanțe, dar și cea a instanței de apel, se dovedesc a fi lipsite de profunzime în analiza acestei chestiuni.
Recurenții mai arată că se impune a se observa că sunt singurii care au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin aplicarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, sunt singurii care se află situația de a le fi restituit imobilul solicitat, nu și ceilalți moștenitori; din această perspectivă, raționamentul instanței de apel referitor la "încălcarea drepturilor altor moștenitori care au acceptat moștenirea" este total greșit și în contradicție cu dispozițiile textului menționat.
2). Se mai susține că cele anterior stabilite răspund și chestiunii interesului și dreptului recurenților de a contesta dispoziția prin care, în urma notificării acestora se stabilesc măsuri reparatorii în favoarea unei alte persoane, pârâta R.M., care nu a formulat notificare, instanța de fond fiind în eroare cu privire la acest aspect.
3) în ceea ce privește posibilitatea obținerii de reparații de către o persoana care nu și-a manifestat opțiunea de a beneficia de aplicarea legii speciale prin nedepunerea notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, dispozițiile legale sunt clare și nesusceptibile de interpretări: lipsa notificării atrage pierderea dreptului la masuri reparatorii, sens în care dispune art. 21 alin. (5) coroborat cu art 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Intimații cauzei nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs.
La termenul de judecată din 26 iunie 2009, recurenții reclamanți au solicitat și înalta Curte a încuviințat, suspendarea judecării recursului în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a cauzei aflata pe rolul Judecătoriei Constanța înregistrată sub nr. 3520/212/2009.
Pricina înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța a avut ca obiect cererea acelorași reclamanți de constatare a nulității absolute a declarațiilor de renunțare la moștenirea autorului G.H., declarații emanând de la autorii lor direcți, G.N. și G.I., înregistrate sub nr. 132 și 133/1973 la notariatul de Stat Constanța; s-a mai solicitat, pe cale de consecință, și constatarea nulității certificatului de moștenitor nr. 79/1973 eliberat de același Notariat.
Cauza a fost soluționată în mod irevocabil prin Sentința civilă nr. 15346 din 9 octombrie 2009 a Judecătoriei Constanța (împotriva căreia nu s-au exercitat căile legale de atac), în sensul respingerii cererii ca neîntemeiate, soluție care în prezenta cauză se impune cu puterea lucrului judecat.
Dosarul de față a fost repus pe rol la termenul din 12 februarie 2010.
Recursul formulat este nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 5 sau 9 C. proc. civ. de care recurenții s-au prevalat în susținerea căii de atac.
S-a criticat neanalizarea criticii formulate prin motivele de apel cu privire la contradicțiile dintre dispozitiv și considerente, în sensul că, deși s-a respins pe fond contestația pe care au formulat-o, prima instanță a reținut în considerente sentinței lipsa de interes a reclamanților pentru promovarea contestației.
Cercetând motivul invocat, înalta Curte constată că prin motivele de apel formulate în scris, reclamanții nu au dezvoltat o atare critică la adresa soluției în primă instanță, astfel că nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Concluzia se impune întrucât nu se poate imputa instanței de apel necercetarea unei critici cu care nu a fost legal învestită în condițiile art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., astfel că, formele de procedură stipulate prin dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu au fost încălcate.
Nici motivul de recurs dezvoltat pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se constată a fi fondat, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiile incidente cu privire la pretinsa calitate a recurenților de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii o poate avea, în condițiile legii speciale, proprietarul deposedat abuziv de stat (art. 3 alin. (1) lit. a) sau moștenitorii acestuia, legali sau testamentari (art. 4 alin. (2) din lege).
Recurenții reclamanți pretind a avea vocație la măsurile reparatorii în calitate de moștenitori legali ai autorilor lor G.N. și G.I., cei din urmă, descendenți ai proprietarului deposedat abuziv, G.H.
Prin urmare, pentru verificarea calității de persoană îndreptățită era necesar a se constata calitatea autorilor lor de moștenitori de pe urma lui G.H.
Dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilesc că succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.
înalta Curte constată că incidența textului anterior a fost în mod corect analizată în raport de autorii recurenților, întrucât reclamanții puteau acționa numai în calitate de moștenitori ai acestora, neavând vocație succesorală concretă la moștenirea bunicului lor G.H., câtă vreme existau succesibili în grad mai apropriat și, în plus, dezbaterea succesiunii în discuție a avut loc, fiind finalizată prin emiterea certificatului de moștenitor nr. 79 din 12 februarie 1973 emis de Notariatul Constanța.
Ca atare, confirmarea calității de persoană îndreptățită în condițiile legii speciale, presupunea stabilirea calității autorilor reclamanților de moștenitori ai defunctului G.H.
însă, potrivit certificatului de moștenitor anterior menționat, reiese că autorii direcți ai reclamanților, G.N. și G.I., sunt străini de moștenirea lui G.H. prin renunțarea expresă la moștenire, potrivit declarațiilor aut. sub nr. 132 și 133/1973.
Validitatea declarațiilor de renunțare ca și a certificatului de moștenitor nr. 79/1973 a fost confirmată prin Sentința civilă nr. 15346 din 9 octombrie 2009, cauză în considerarea căreia judecata prezentului recurs a fost suspendată în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., soluție ce se impune în pricina de față cu puterea lucrului judecat.
Dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 exclud categoria succesibililor renunțători la succesiune, legiuitorul reglementând posibilitatea repunerii în termenul de opțiune succesorală doar pentru cei străini de succesiune prin neacceptare, deci pentru cei care nu și-au manifestat în mod expres intenția de a fi declarați străini de succesiune prin renunțare.
Textul anterior, conținut de legea specială, derogă de la două principii fundamentale ale dreptului succesoral: caracterul indivizibil al actului juridic de opțiune succesorală (de vreme ce prevede exercitarea lui doar în ce privește imobilele ce fac obiectul legii) și termenul de exercitare a opțiunii succesorale (notificările putând fi formulate într-un termen de 1 an de la data apariției legii, pe când dreptul de opțiune se exercită în termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii, conf. art. 700 alin. (1) C. civ.).
Acestea fiind reguli prevăzute de legea specială, se aplică în mod prioritar, potrivit principiului specialia generalibus derogant, pe de altă parte, nici dreptul comun nu oferă recurenților argumente suplimentare pentru a se susține o soluție contrară, retractarea renunțării putând interveni doar în anumite condiții (art. 701 C. civ.), așa cum corect a observat instanța de apel.
înalta Curte constată că ceea ce critică în realitate recurenții privește însăși modalitatea de reglementare asumată de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 10/2001, cu referire la categoriile de beneficiari ai măsurilor reparatorii, ceea ce, și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ține de marja de apreciere recunoscută statelor de a adopta legile prin care asigură repararea încălcărilor produse de regimului anterior și modalitatea concretă de reparație, evaluarea instanței de contencios european privind doar calitatea acestor legi de a fi clare, precise și previzibile.
Or, norma conținută de art. 4 alin. (3) din legea de reparație întrunește aceste însușiri și, mai mult decât atât, H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, explicitează textul în discuție în sensul în care el a fost aplicat în cauză, text care este de strictă interpretare (art. 4.6 din Norme).
în aceste condiții, existența unui text din legea specială, ca cel în discuție, exclude posibilitatea instanței de a recurge la instituțiile analogiei legii sau analogiei dreptului, ca și posibilitatea judecării în echitate, astfel cum susțin recurenții în mod nefondat.
Cu toate că fiecare lege își stabilește domeniul propriu de reglementare, chiar dacă ea este adoptată în același context al măsurilor reparatorii asumate de stat pentru abuzurile comise înainte de 1989 (cum este și Legea nr. 18/1991), susținerea recurenților este incorectă, întrucât și Legea nr. 18/1991 exclude, de asemenea, de la beneficiul său renunțători la moștenire, sens în care s-a pronunțat și Decizia în interesul Legii nr. XI/5 februarie 2007 de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel: "în aplicarea dispozițiilor art. 8 și art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 republicată, beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii numai moștenitorii care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 C. civ., iar nu și cei care au renunțat la moștenire."
împrejurarea că recurenților, pe baza aceleiași situații de fapt, le-ar fi fost reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 pe numele autorului lor (renunțătorul) G.I., de pe urma aceluiași autor G.H., conform titlului de proprietate nr. 18408/739/1994, este lipsită de relevanță în prezenta cauză, câtă vreme o atare reconstituire nu a fost supusă controlului judiciar, pentru a se putea eventual invoca puterea de lucru judecat pentru o situație similară, iar pe de altă parte, emiterea titlului de proprietate, ca și decizia de speță din 2002 citată de recurenți, sunt anterioare dezlegării chestiunii interpretării unitare a dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 18/1991 prin decizia dată în interesul legii a cărei aplicare este obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Recurenții au mai susținut că prin dispozițiile art. 4.6 din H.G. nr. 250/2007 s-ar adăuga la lege, ceea ce este nepermis, în contextul în care normele metodologice ale unei legi, adoptate prin hotărâre de guvern, trebuie doar să organizeze aplicarea legii.
Cenzura H.G. nr. 250/2007 nu se poate realiza în cauza de față, întrucât ea revine instanței de contencios administrativ potrivit procedurii reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004 pe calea excepției de nelegalitate pe care aceștia nu au formulat-o.
înalta Curte constată a fi lipsită de obiect și critica prin care se susține că prin dispoziția contestată s-au stabilit măsuri reparatorii în favoarea numitei R.M. (restituire în natură a terenului de 2.000 mp), în calitate de succesoare a defunctului G.G., moștenitor acceptant al succesiunii lui G.H., care nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că, aceasta era decăzută din drepturile recunoscute de Legea nr. 10/2001, conform art. 22 alin. (5).
Prin Dispoziția nr. 7154 din 13 decembrie 2007 emisă de Primarul Municipiului Constanța, s-au revocat art. 1, 3 și 4 din Dispoziția nr. 3782 din 31 iulie 2007 a cărei nulitate au solicitat-o recurenții în prezenta cauză, situație în care legalitatea, din perspectiva textului anterior, a fost restabilită.
în plus, revocarea măsurii reparatorii stabilite în favoarea intimatei R.M., nu le redeschide recurenților vocația la măsurile reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001, față de motivele excluderii lor de la beneficiul legii speciale, care nu se află în nicio conexiune cu recunoașterea beneficiului legii în favoarea altor persoane pentru același imobil.
Față de cele ce preced, înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul reclamanților.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3218/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3215/2010. Civil → |
|---|
