ICCJ. Decizia nr. 3277/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3277/2010
Dosar nr. 9920/118/2007
Şedinţa publică din 26 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea adresată instanţei şi înregistrată sub nr. 9920 din 4 octombrie 2007 reclamanta D.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanta şi Primarul municipiului Constanţa, să se dispună obligarea pârâţilor la restituirea în natură a imobilelor situate în Constanţa, cu plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat că reclamanta este unica moştenitoare a tatălui său D.G.P. şi în termen legal a formulat notificările înregistrate sub nr. 4700 din 23 aprilie 2001 şi nr. 4701 din 24 aprilie 2001 comunicate prin intermediul executorului judecătoresc, solicitând restituirea în natură a celor două imobile. S-a mai arătat că prin Decizia nr. 68 din 19 aprilie 2006 pronunţată de către Curtea de Apel Constanţa, definitivă şi executorie, a fost admisă acţiunea cu obligarea pârâtului Primarul municipiului Constanţa să răspundă celor două notificări, însă acesta nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei de judecată, nici până la data promovării acţiunii.
Reclamanta a mai învederat instanţei faptul că cele două imobile au fost dobândite de către tatăl acesteia cu actul de vânzare cumpărare nr. 2724 din 22 ianuarie 1945, iar prin Decretul nr. 92/1950 ambele imobile au fost naţionalizate şi preluate în mod abuziv în proprietatea statului, iar în drept a invocat dispoziţiile art. 480 şi Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1256 din 10 noiembrie 2008 Tribunalul Constanţa a admis în parte cererea formulată de către reclamanta D.E., a obligat pârâtul Primarul municipiului Constanta să emită dispoziţie motivată cu propunere de acordare de despăgubiri conform titlului VII din Legea nr. 247/2005 reprezentând contravaloarea imobilelor situate în Municipiul Constanţa, judeţul Constanţa, calculate la standardele internaţionale de evaluare, imobile identificate prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de către expert ing. B.E. a respins capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilelor şi a obligat pârâtul Primarul municipiului Constanţa la plata către reclamanta D.E. a cheltuielilor de judecată de 1300 lei reprezentând onorariul apărătorului ales şi onorariul de expertiză tehnică imobiliară.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamanta D.E. şi-a justificat calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii cu privire la imobilele solicitate, preluarea abuzivă în proprietatea statului a celor două imobile s-a făcut fără o justă despăgubire a persoanei îndreptăţite şi, constatând că sunt aplicabile prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, imobilele fiind înstrăinate terţilor, a stabilit o obligaţie în sarcina deţinătorului pârât ca, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta D.E., cât şi pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar.
În apelul formulat, apelanta a criticat sentinţa pentru modul în care au fost aplicate dispoziţiile legale referitoare la situaţiile în care se pot acorda despăgubiri în echivalent şi a susţinut că instanţa trebuia să oblige la acordarea de despăgubiri numai pentru partea înstrăinată din imobile, iar pentru partea liberă să se dispună restituirea în natură.
Pârâţii şi-au motivat apelul criticând sentinţa pentru modul greşit în care a fost soluţionată excepţia tardivităţii formulării cererii completatoare, prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor la acordarea de despăgubiri pentru terenurile în litigiu şi pentru că instanţa a acordat despăgubiri, deşi legea stabileşte pentru unitatea deţinătoare doar o obligaţie de a înainta dosarul în vederea acordării de despăgubiri.
În privinţa apelului declarat de reclamanta D.E., Curtea de Apel Constanţa a reţinut următoarele:
Referitor la imobilul din Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 488 mp şi construcţie cu destinaţia de locuinţă, instanţa a reţinut că s-a vândut integral construcţia către familia Alexandru, iar terenul, pe care se află amplasate, pe lângă locuinţa vândută şi 2 construcţii provizorii - chioşc şi garaj - nu a fost înstrăinat către cumpărătorul construcţiei, fiind inventariat în domeniul privat al Municipiului Constanţa prin HCLM nr. 420/2001, iar contrar acestor date, tribunalul a reţinut că imobilele au fost înstrăinate către chiriaşi şi că sunt incidente dispoziţiile art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la imobilul din Constanţa, instanţa de apel a reţinut că acesta nu a fost înstrăinat integral, mansarda imobilului nefăcând obiectul vreunui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu terţii chiriaşi, astfel încât acest spaţiu este considerat liber din punct de vedere juridic şi trebuie restituit în natură către reclamantă, iar soluţia restituirii în natură a spaţiului de la mansardă, care nu a făcut obiectul înstrăinării către chiriaşi, se impunea în virtutea art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Spaţiul liber de la mansardă nu este unul de folosinţă comună ori accesoriu unui apartament dintre cele care compun imobilul, aşa încât restituirea lui în natură este posibilă şi ea va fi dispusă prin aplicarea dispoziţiilor legale prevăzute la art. 7 din Legea nr. 10/2001.
În privinţa terenului, instanţa de apel a reţinut că acesta este ocupat integral de construcţia 1 S+P+1E+M.
Având în vedere că apartamentele înstrăinate către chiriaşi au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 şi că, potrivit acestui act normativ, cumpărătorii au un drept de folosinţă asupra terenului aferent apartamentelor cumpărate şi o vocaţie la dobândirea proprietăţii asupra acestor terenuri aferente, în condiţiile art. 36 din Legea nr. 18/1991, republicată, instanţa de apel a dispus restituirea în natură către reclamantă a cotei părţi aferente spaţiului restituit de la mansardă.
In ceea ce priveşte imobilul din Constanţa, s-a concluzionat că prima instanţă a reţinut corect că întreaga construcţie naţionalizată cu destinaţia de locuinţă a fost înstrăinată către chiriaşi în conformitate cu Legea nr. 112/1995, iar terenul aferent construcţiei are o suprafaţă de 148,85 mp astfel cum a fost determinată prin expertiza B.E. şi în raport cu prevederile art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 interpretate în modalitatea dispusă prin art. 37 din HG nr. 20/1996 şi prin raportare la dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 18/1991, instanţa de apel a constatat că terţul cumpărător are o vocaţie la atribuirea în proprietate a terenului aferent, în suprafaţă de 148, 85 mp.
S-a concluzionat că, până la concurenţa întregii suprafeţe de teren care a aparţinut autorului reclamantei, de 488 mp, diferenţa de 339,15 mp este liberă din punct de vedere juridic şi poate fi restituită în natură în virtutea aceleaşi norme de principiu prevăzute de art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, această porţiune de teren fiind afectată de două construcţii provizorii - garaj şi chioşc, incidente fiind dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, s-a admis apelul reclamantei în sensul restituirii în natură a părţilor libere din imobilele solicitate.
În ceea ce priveşte apelul pârâţilor, instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 10/2001 stabileşte modalităţile în care, după declanşarea procedurii prin notificare, se acordă măsuri reparatorii în aşa fel încât să se repare pe cât posibil nedreptăţile şi abuzurile comise faţă de proprietari în perioada de referinţă a actului normativ, iar notificarea este un act care investeşte unitatea deţinătoare, în speţă Primăria Constanţa, în legătură cu acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele pentru care s-a emis, astfel încât orice solicitare în legătură cu măsurile reparatorii care trebuie aplicate nu presupune o modificare a cererii de chemare în judecată care trebuie făcută în termenele şi cu procedurile prevăzute în Codul de procedură civilă.
Instanţa de apel a constatat că, prin sentinţa apelată, tribunalul nu a obligat direct pârâţii la plata către reclamantă a unor despăgubirii, ci a stabilit, în conformitate cu prevederile cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005, că pârâtul Primarul Municipiului Constanţa are obligaţia să emită o dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri, iar trimiterea către acest text de lege este suficient de relevantă pentru pârât care are, conform, normelor legale cuprinse în acest titlu obligaţia de a înainta propunerea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Acordarea Despăgubirilor.
Faţă de aceste aspecte, instanţa de apel a respins apelul pârâţilor, considerând că tribunalul a aplicat corect dispoziţiile legale incidente pentru părţile din imobile care nu mai pot fi restituite în natură şi că hotărârea nu cuprinde dezlegări extra petita.
Împotriva deciziei civile nr. 170/C din 24 iunie 2oo9 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, a declarat recurs pârâtul, susţinând că, în mod greşit s-a respins critica vizând modalitatea de soluţionare a excepţiei tardivităţii formulării cererii completatoare, prin care s-a solicitat obligarea paraţilor la acordarea de despăgubiri pentru terenurile in litigiu, întrucât s-au încălcat dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. coroborate cu art. 134 C. proc. civ. Arată, în acest sens că instanţa de control judiciar în mod eronat a considerat că orice solicitare adresată unităţii deţinătoare sau instanţei în legătură cu măsurile reparatorii nu poate fi considerată modificare a cererii şi nu este supusă termenelor procedurale sub sancţiunea decăderii.
Recurentul susţine că s-a încălcat principiul disponibilităţii, care împiedică practic instanţa să se subroge părţilor reclamante şi arată că, deşi cererea reclamantei este întemeiata pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ea este cea care îşi stabileşte cadrul procesual şi obiectul cu care învesteşte instanţa, iar orice modificare a acţiunii este supusă termenelor procedurale.
Mai arată că în mod greşit instanţa de apel a soluţionat apelul pârâţilor, deoarece aceştia nu au invocat greşita aplicare a dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ci încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, întrucât instanţa de fond a acordat ceea ce reclamanta nu a solicitat în mod expres.
Mai arată că apelul reclamantei a fost admis greşit, întrucât din probele administrate nu rezultă disponibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 339,15 mp situat în Constanţa.
Recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Prima critică a recursului, referitoare la modificarea tardivă a cererii introductive de instanţă, nu are sustenabilitate, instanţa de apel conchizând corect că orice solicitare adresată unităţii deţinătoare în legătură cu categoria măsurilor reparatorii ce trebuie acordate nu poate fi socotită ca o modificare a cererii căreia să i se aplice sancţiunea decăderii pentru nerespectarea termenelor procedurale, întrucât, atât prin notificarea formulată, nesoluţionată de unitatea deţinătoare, cât şi prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat restituirea imobilelor, iar identificarea şi verificarea situaţiei juridice a acestora a fost lămurită numai după administrarea probatoriului, prima instanţă constatând că cele două construcţii au fost înstrăinate de stat către chiriaşi, în baza Legii nr. 112/1995, astfel că reclamanta a fost îndreptăţită să ceară despăgubiri pentru imobilele înstrăinate.
Potrivit dispoziţiilor Normelor Metodologice de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, trebuie să se acorde prevalenţă restituirii în natură în conformitate cu art. 1, art. 7 şi art. 9 din legea specială, imobilelor pentru care s-au depus notificări, iar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă se va proceda la acordarea celorlalte măsuri reparatorii – compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deţinător sau propunerea de acordare de despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în cazul în care compensarea nu este posibilă sau acceptată de persoana îndreptăţită.
Prin urmare, dacă prin notificare persoanele îndreptăţite în accepţiunea Legii nr. 10/2001 solicită restituirea în natură a imobilului respectiv, instanţa învestită cu soluţionarea notificării verifică posibilitatea restituirii în natură, iar unde restituirea nu este posibilă, se pronunţă asupra măsurilor reparatorii prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte a doua critică formulată de recurenţi, instanţa constată că este neîntemeiată pentru aceleaşi expuse anterior.
Critica referitoare la admiterea greşită a apelului reclamantei în sensul restituirii către aceasta a suprafeţei de 339, 15 mp situată în Constanţa, este neîntemeiată.
Instanţa de apel, potrivit expertizei efectuate, a constatat că pe terenul în suprafaţă de 488 mp se află şi construcţia cu destinaţia de locuinţă vândută către terţul cumpărător, locuinţă căreia i se poate atribui suprafaţa aferentă de 148,85 mp, în raport de prevederile art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 interpretate în modalitatea prevăzută de art. 37 din HG nr. 20/1996 şi prin raportare la art. 36 din Legea nr. 18/1991.
Potrivit art. 37 din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 20/1996, republicată în M.Of. nr. 27 din 18 februarie 1997 în situaţiile de vânzare către chiriaşii a apartamentelor şi, când este cazul, a anexelor gospodăreşti şi a garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândeşte şi asupra terenului aferent, cu respectarea dispoziţiilor art. 26 alineatul ultim din lege – conform cărora suprafeţele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice, aflate la data de 22 decembrie 1989 în posesia acestora şi care depăşesc suprafaţa aferentă construcţiilor rămâne în proprietatea statului.
Astfel, în temeiul art. 21 din Legea nr. 112/1995, o dată cu restituirea în natură şi dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor se dobândeşte şi dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente, aşa cum au fost determinate la data trecerii în proprietatea statului, cu excepţia suprafeţei ocupate şi aferente altor construcţii şi dotări edilitare realizate, cu aprobări legale, după această dată.
În privinţa terenurilor, alineatul 3 al articolului 22 prevede expres că se aplică în mod corespunzător dispoziţiile alin. (1) şi (29, iar conform art. 22 alin. (4) din aceeaşi lege, cotele de proprietate se determină proporţional cu suprafaţa construită.
Şi despăgubirile cuvenite foştilor proprietari potrivit art. 12 din Legea nr. 112/1995 se acordă „pentru apartamentele nerestituite în natură şi pentru terenurile aferente", care formează un tot unitar.
Sub acest aspect este de observat ca nici un text de lege nu defineşte noţiunea de „teren aferent", astfel încât, în absenţa unei definiţii legale, revine jurisprudenţei să clarifice înţelesul acestei noţiuni.
Este adevărat că art. 9 din Legea nr. 112/1995, care prevede dreptul chiriaşilor de a cumpăra apartamentele ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, nu face referire expresă la terenul aferent locuinţei, dar din întreaga reglementare a Legii nr. 112/1995 rezultă că legiuitorul a inclus în noţiunea de „imobil cu destinaţia de locuinţă", care făcea obiect al restituirii către foştii proprietari sau dimpotrivă, al vânzării către chiriaşi, atât suprafaţa construită, cu dependinţele şi anexele gospodăreşti, cât şi terenul aferent, elementele care compun, împreună, o unitate locativă.
În consecinţă, art. 37 din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 20/1996, nu instituie prin el însuşi un drept de proprietate asupra terenului aferent în favoarea chiriaşului cumpărător, adăugând la lege, ci detaliază componentele unităţii locative supuse vânzării, organizând executarea unor prevederi din Legea nr. 112/1995, în limitele prevăzute de art. 108 alin. (2) din Constituţia României şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Prin urmare, instanţa de apel în mod just a procedat la delimitarea terenului aferent construcţiilor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, şi a restituit în natură diferenţa de teren până la concurenţa a 488 mp, respectiv suprafaţa de 339, 15mp, pe care se află amplasate 2 construcţii provizorii - chioşc şi garaj – ce nu a fost înstrăinată către cumpărătorul construcţiei.
Având în vedere considerentele care preced şi care substituie motivarea deciziei pronunţată de instanţa de apel, se constată că recursul este nefondat.
Faţă de cererea de intervenţie accesorie formulată de A.G., instanţa urmează a o respinge avănd în vedere că cererea de intervenţie în interesul pârâţilor se soluţionează în funcţie de soarta cererii principale.
Văzând şi prevederile art. 274 C. proc. civ:
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar împotriva deciziei civile nr. 170 C din 24 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi familie, precum şi conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Respinge cererea de intervenţie accesorie.
Obligă recurenţii la plata a 1000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă D.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3280/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3257/2010. Civil. Anulare act. Contestaţie... → |
|---|
