ICCJ. Decizia nr. 337/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 337/2010
Dosar nr. 581/144/200.
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 29 mai 2008 reclamanţii L.P. şi C.M. au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel galaţi, Tribunalul Galaţi, Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Naţional pentru Constatarea Discriminării, la plata drepturilor salariale restante, reprezentând diferenţa dintre coeficienţii de multiplicare care li se aplică grefierilor cu studii medii (inclusiv – grefieri informaticieni, grefieri statisticieni şi grefieri documentarişti) şi coeficienţii de multiplicare care li se aplică grefierilor arhivari şi registratori începând cu data de 1 ianuarie 2007 şi în continuare până la prevederea lor în legea specială de salarizare şi să fie obligat Ministerul Finanţelor Publice să aloce fondurile necesare plăţii acestor drepturi.
Acţiunea a fost soluţionată de Curtea de Apel Galaţi ce la acea dată, potrivit dispoziţiilor art. I şi II din C.M. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei, avea competenţa materială de soluţionare ca primă instanţă.
Astfel prin sentinţa civilă nr. 74/F din 15 decembrie 2008 Curtea de Apel Galaţi a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Naţional pentru combaterea discriminării şi a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi a dispus acţiunea formulată în contradictoriu cu aceştia pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
A fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Galaţi, Curtea de Apel Galaţi şi Ministerul Justiţiei.
Această hotărâre a fost atacată cu recurs de reclamanţi iar prin Decizia civilă nr. 658 din 15 iunie 2009 a Curţii de Apel Galaţi s-a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reţinându-se că urmare a evenimentelor legislative intervenite în legătură cu aplicarea dispoziţiei OUG nr. 75/2008, competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii Curţii de Apel, în primă instanţă, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 4 pct. 1 C. proc. civ.
Dosarul a fost înregistrat sub dosarul nr. 58/144/2009 la 20 iulie 2009.
Faţă de solicitarea judecării cauzei în lipsă de către recurente, Înalta Curte a rămas în pronunţare cu privire la excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe în soluţionarea căii de atac exercitate împotriva sentinţei civile nr. 74/F din 15 decembrie 2008 a Curţii de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Analizând această excepţie, Înalta Curte constată că este întemeiată şi urmează să decline competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamante în favoarea Curţii de Apel Galaţi pentru următoarele considerente:
Potrivit art. I alin. (1) din OUG nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei, cererile menţionate în cuprinsul acestui text de lege, din categoria cărora fac parte şi solicitările reclamanţilor, erau soluţionate în primă instanţă, de curţile de apel.
Conform alin. (2) din textul de lege sus-menţionat, recursul împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă, de curţile de apel, se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin Decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de instanţa supremă, în mai multe dosare, şi s-a constatat că dispoziţiile art. I şi art. II din OUG nr. 75/2008 sunt neconstituţionale.
In susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, s-a invocat încălcarea prevederilor art. 115 alin. (4) şi (6) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.
Curtea Constituţională a constatat că elementele cuprinse în nota de fundamentare care însoţeşte OUG nr. 75/2008, referitoare la necesitatea ca justiţia să reprezinte un factor esenţial de echilibru în statul de drept, ceea ce implică unificarea practicii judiciare, inclusiv în domeniul stabilirii drepturilor salariale, la necesitatea asigurării unui cadru unitar privind administrarea fondurilor în domeniul justiţiei, la dificultăţile întâmpinate în executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie, printre altele, nu sunt de natură să justifice adoptarea ordonanţei de urgenţă în condiţiile stabilite de art. 115 alin. (4) teza I din Constituţia României.
De asemenea, aspectele ce ţin de oportunitatea adoptării reglementării nu îşi pot găsi, însă, soluţionarea în modificarea unor norme ce reglementează competenţa în primă instanţă şi în recurs.
Mai mult, a constatat Curtea Constituţională, niciunul dintre obiectivele OUG nr. 75/2008 nu este susceptibil de a fi atins prin măsura schimbării de competenţă, adică prin derogare de la dreptul comun în materia litigiilor de muncă, în domeniul acţiunilor privind valorificarea drepturilor salariale ale personalului din justiţie.
S-a reţinut şi înfrângerea prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituţia României, prin dispoziţiile art. I şi art. II din Ordonanţă, deoarece se afectează regimul unei instituţii fundamentale a statului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, al cărui statut constituţional este prevăzut de art. 126 alin. (4) din legea fundamentală.
In continuare, Curtea a mai constatat că stabilirea, în competenţa instanţei supreme, a soluţionării recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel, în primă instanţă, are ca efect extinderea sferei sale de competenţă şi supradimensionarea activităţii acesteia, în condiţiile în care, potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu funcţionează, în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, o secţie specializată în soluţionarea conflictelor şi litigiilor de muncă.
A mai reţinut că dispoziţiile ordonanţei de urgenţă respective nu satisfac nici exigenţele art. 21 alin. (3) din Constituţie, în ceea ce priveşte soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, întrucât supradimensionarea activităţii instanţei supreme are repercusiuni asupra judecării cu celeritate a cauzelor, afectând grav calitatea actului de justiţie.
În esenţă, Curtea a constatat că nerespectarea normelor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (6) şi art. 21 alin. (3), prin art. I şi art. II din OUG nr. 75/2008, atrage şi înfrângerea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), conform cărora: „In România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".
Ulterior deciziei Curţii Constituţionale s-a adoptat Legea nr. 76 din 1 aprilie 2009 pentru aprobarea OUG nr. 75/2008, cu mai multe modificări şi completări, printre care şi abrogarea art. I din ordonanţă, text de lege care stabilea competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Ca atare, având în vedere declararea neconstituţionalităţii art. I din Ordonanţă, precum şi abrogarea ulterioară a acestui text de lege, Înalta Curte nu mai are în competenţă, în prezent, soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel, în materia litigiilor de muncă în care este implicat personalul din justiţie, ca, de altfel, în nicio altă categorie de litigii de muncă.
Chiar dacă, prin Legea nr. 76/2009, în urma abrogării art. I, nu s-au prevăzut şi norme tranzitorii, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel, având în vedere şi considerentele Curţii Constituţionale în exercitarea controlului de constituţionalitate al acestui text de lege, este fără dubiu că intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a stabili, în continuare, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate în materia supusă discuţiei, în favoarea Înaltei Curţi.
O asemenea interpretare ar conduce la concluzia că legea de aprobare a OUG nr. 75/2008, ulterioară deciziei Curţii Constituţionale, în Ioc să transpună concepţia, în materie, a instanţei constituante, în legătură cu degrevarea instanţei supreme de această categorie de litigii, faţă de volumul semnificativ de activitate al acesteia, dar şi de inexistenţa unei secţii specializate în materia conflictelor de muncă, în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ar perpetua tocmai acele considerente avute în vedere în nota de fundamentare a ordonanţei de urgenţă, considerate ca fiind elaborate cu înfrângerea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) şi (6), precum şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.
În esenţă, instanţa de drept comun, în materia soluţionării recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, în domeniul litigiilor de muncă, este reprezentată de curţile de apel, care au secţii specializate în judecarea acestui tip de litigii, indiferent cărei instanţe aparţine sentinţa recurată.
Pentru aceste argumente, în baza art. 158 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să decline competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanţii L.P. şi C.M., în favoarea Curţii de Apel Galaţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanţii L.P. şi C.M. împotriva sentinţei nr. 74 F din 15 decembrie2008 a Curţii de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, la această din urmă instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 368/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 284/2010. Civil → |
|---|
