ICCJ. Decizia nr. 436/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 436/2010
Dosar nr. 4585/111/200.
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 143/c din 7 mai 2008 Tribunalul Bihor a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul V.D., şi Cabinet Individual „B.P.", în contradictoriu cu pârâţii J.M. şi J.J. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 998 – 999 C. civ., cel ce săvârşeşte o faptă ilicită este obligat la repararea prejudiciului cauzat altei persoane prin această faptă.
Textele invocate prevăd aşadar în mod cumulativ existenţa a patru condiţii imperative pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane, şi anume: fapta ilicită, prejudiciu, culpă şi raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Analizând aceste condiţii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, instanţa a reţinut că acestea nu sunt îndeplinite.
Astfel, în ceea ce priveşte prima condiţie, fapta ilicită, se susţine că aceasta ar consta în ridicarea abuzivă a unui garaj de către pârâţi pe terenul coproprietatea părţilor. Însă, săvârşirea acestei fapte chiar reală de ar fi, nu este suficientă ea însăşi pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, în lipsa îndeplinirii cumulative şi a celorlalte trei condiţii.
Or, în ceea ce priveşte prejudiciul, nu se poate reţine caracterul cert al acestuia în condiţiile în care din documentaţia depusă la dosar rezultă că autorizaţia de construcţie nr. 1427 din 12 octombrie 1999 priveşte executarea unor lucrări constând în modificări interioare la imobilul situat în Oradea, şi anume modificarea destinaţiei acestuia din locuinţă în două birouri notariale.
Nu se face nicăieri referire în documentaţia depusă în probaţiune la dosarul cauzei (fila 116 – 144) la autorizarea unui nou imobil cu destinaţia de bloc de birouri, ce constituie conform precizării de acţiune depuse de reclamanţi, temeiul prejudiciului pretins a fi suferit.
În aceste condiţii, faţă de cele de mai sus, instanţa nu a putut reţine caracterul cert al unui prejudiciu reprezentat de paguba suferită ca urmare închirierii unui imobil cu minim 6 apartamente cu destinaţia de birouri, imobil pentru care reclamantul nu a făcut dovada că avea eliberată o autorizaţie de construcţie, întreg prejudiciul având aşadar un caracter incert.
Pe de altă parte, nu poate fi reţinută legătura de cauzalitate între ridicarea abuzivă de către pârâţi a unui garaj şi nefinalizarea lucrărilor de modificare interioară autorizate sub nr. 1427/1999, conform actului la care s-a făcut referire mai sus.
Mai mult decât atât, din analiza extrasului de C.F. 13206 Oradea rezultă că asupra imobilului cu nr. top. 570/7au calitatea de coproprietari reclamanţii V.D. şi V.M. în cotă de 258/458 parte, pe de-o parte şi pârâţii J.M. şi J.J.M. pentru restul cotei. Ca atare, regimul juridic al terenului litigios este cel al coproprietăţii, ceea ce presupune că orice coproprietar poate face acte de dispoziţie cu privire la teren numai acordul tuturor coproprietarilor.
Rezultă că reclamanţii ar fi putut construi un imobil nou pe acest teren numai cu acordul pârâţilor, acord ce nu există în cauză, ceea ce relevă o dată în plus caracterul incert al prejudiciului pretins de reclamanţi.
Faţă de ansamblul considerentelor expuse mai sus, instanţa a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. proc. civ., motiv pentru care cererea acestora de reparare a prejudiciului a fost respinsă ca neîntemeiată.
Ca urmare a respingerii cererii principale, instanţa a respins şi cererea reclamanţilor privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
S-a luat act că pârâţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel V.D. şi V.M. precum şi Cabinetul Individual avocat B.P.
Apelanţii V. au solicitat admiterea apelului lor şi modificarea în totalitate a sentinţei în sensul admiterii integrale a acţiunii introductive de instanţă, aşa cum a fost formulată şi precizată.
În motivarea apelului, se arată că instanţa de fond s-a preocupat de un singur capăt de cerere şi anume acela care privea beneficiul nerealizat ca urmare a împiedicării apelanţilor de către pârâţii intimaţi să construiască un imobil cu 6 apartamente pe terenul proprietatea lor, deşi în petit s-au mai solicitat despăgubiri şi pentru distrugerea gardului despărţitor între cele două proprietăţi învecinate, distrugerea materialelor de construcţie cumpărate de apelanţi în vederea edificării imobilului cu 6 apartamente, pierderea suferită prin creşterea preţului manoperei şi a preţului materialelor de construcţii. În acest fel, instanţa de fond a omis a se pronunţa pe aceste ultime capete de cerere, şi de a demonstra caracterul lor neîntemeiat.
Pe de altă parte, referitor la primul capăt de cerere, instanţa a făcut o analiză a neîntrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale. Astfel, instanţa neagă construirea abuzivă a garajului de către pârâţi şi ignoră faptul că datorită acestui garaj construit abuziv, nu s-a mai putut edifica imobilul cu cele 6 apartamente, nu s-a mai eliberat autorizaţia de construire, terenul nemaifiind liber, de altfel, pârâţii obstaculând obţinerea autorizaţiei de construire şi prin intervenţii repetate la organul administrativ emitent, toate având ca finalitate refuzul Primăriei Oradea de a elibera autorizaţia de construire a imobilului cu 6 apartamente. Această conduită a pârâţilor intimaţi relevă o culpă suficient de gravă a acestora pentru angajarea răspunderii lor civile în vederea reparării prejudiciului ocazionat în acest fel apelanţilor reclamanţi, în acest mod existând legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Un alt aspect perceput greşit de prima instanţă este acela că a reţinut existenţa regimului coproprietăţii, omiţând un fapt esenţial şi anume că între părţi a existat un partaj voluntar şi că parcelele deţinute de fiecare dintre ei erau precis delimitate printr-un gard de beton, construit cu cca 30 de ani în urmă, pe care pârâţii l-au demolat abuziv. Fiind un partaj amiabil care a supravieţuit peste 30 de ani, practic fiecare coproprietar şi-a uzucapat parcela pe care o folosea, iar pârâţii şi-au edificat garajul fără autorizaţie şi l-a amplasat pe parcela reclamanţilor.
În fine, prima instanţă a trecut la soluţionarea cauzei respingând cererile de probaţiune formulate de reclamanţi, încălcând în acest fel dreptul la apărare al reclamanţilor.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 282 şi urm. C. proc. civ.
Apelantul cabinetul Individual de avocatură B.P. a solicitat admiterea apelului său şi desfiinţarea sentinţei apelate în principal cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Oradea, întrucât valoarea prejudiciului este sub 500.000 lei, iar pe fond instanţa nu s-a pronunţat cu privire la despăgubirile solicitate de acest reclamant, nemotivând nici o frază cu privire la acesteia. În subsidiar, rejudecarea cauzei în apel şi admiterea acţiunii aşa cum a formulat-o, respectiv, obligarea pârâţilor la plata sumei de 15.000 lei ca folos cuvenit pentru ocuparea abuzivă a 26 mp din terenul reclamantului.
În motivarea apelului se arată că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia de necompetenţă materială deşi valoarea pretenţiilor formulate de reclamanţii V. era sub 500.000 lei ceea ce atrăgea competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei.
În subsidiar, în cazul rejudecării fondului de către instanţa de apel, solicită administrarea probelor cerute şi respinse în mod abuziv de către instanţa de fond.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 296 şi urm. C. proc. civ., art. 998 şi art. 999 C. civ.
Prin Decizia civilă nr. 15/2009 A din 15 februarie 2009 Curtea de Apel Oradea a respins apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi V.M., V.D. şi Cabinet de Avocat B.P., reţinând următoarele:
Cererea reclamanţilor V. prin care se solicită despăgubiri pentru că pârâţii i-ar fi împiedicat, prin ocuparea abuzivă a terenului şi prin intervenţii pe lângă autorităţile administrative, să obţină autorizaţia de construire a unui corp de clădire cu etaj, cu 6 apartamente, pe care le-ar fi închiriat, este nefondată.
Aspectul esenţial ce trebuie verificat înainte este acela că, în condiţiile în care potrivit evidenţelor de carte funciară, reclamanţii şi pârâţii sunt coproprietari pe topograficul din litigiu, puteau obţine autorizaţia de construire fără a fi necesar acordul proprietarilor.
Se mai reţine că, potrivit probatoriului administrat în cauză rezultă că acordul coproprietarilor-pârâţi nu a putut fi obţinut, şi că între părţi există o stare conflictuală mai veche ce a degenerat şi mai multe procese civile şi penale.
Relativ la al doilea capăt de cererea privind obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea gardului demolat de pârâţi abuziv şi a materialelor de construcţie, distruse cu acea ocazie, de hotărârile penale şi declaraţiile martorilor audiaţi în dosarul penal rezultă că aceste acţiuni au fost săvârşite cu rea-credinţă şi ca atare pretenţiile izvorâte din acest fapt şi formulate de instanţă abia din 2005 sunt prescrise, ca fiind formulate peste termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 67/1958.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantul Cabinetul Individual avocat B.P., s-a reţinut că acţiunea reclamantului este alăturată celei formulate de ceilalţi doi coproprietari V. şi împotriva aceloraşi pârâţi J. care şi ei sunt coproprietari cu reclamanţii, astfel încât nu se impunea a fi analizaţi separat, pentru a atrage competenţa judecătoriei în primă instanţă, corect fiind soluţionată de Tribunalul Bihor împreună cu acţiunea reclamantului V.
Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamanţii V.I.D. şi V.M., cât şi Cabinetul Individual de Avocat „B.P.".
Recurenţii-reclamanţi au criticat Decizia civilă pentru următoarele considerente de nelegalitate:
Se susţine că dezlegarea dată în apel se fondează pe o percepţie greşită pe care instanţa de apel a avut-o asupra elementelor esenţiale ale stării de fapt, care a generat erorile de judecată: reaua – credinţă a pârâţilor, în loc să fie sancţionată de instanţa de apel, este validată ca fiind o conduită pe care pârâţii – intimaţi erau în drept să o adopte. O altă eroare de judecată comisă de magistraţi din apel constă în aceea că, pe de o parte, recunosc că între reclamanţii recurenţi şi pârâţii – intimaţi a existat un partaj voluntar, cât priveşte folosinţa terenului aflat în proprietatea lor comună, şi că, în urma acestui partaj, curtea comună a imobilelor proprietatea fiecăruia dintre ei, a fost delimitată printr-un gard construit pe aliniamentul liniei de demarcaţie între partea dintre terenul proprietăţii comună folosită în exclusivitate de fiecare dintre ei ca fiind curtea propriului său imobil. Pe de altă parte, se apreciază că partajul de folosinţă, a curţii comune nu este de natură să legitimeze pe oricare dintre coproprietari să construiască în curtea propriului său imobilul fără consimţământul celuilalt coproprietar.
O altă critică vizează neanalizarea de către instanţa de apel a motivului de apel privind neacordarea de prima instanţă a despăgubirilor civile echivalente valoric cu prejudiciul suferit de recurenţi, prin pierderea beneficiului nerealizat, urmare a punerii lor în imposibilitate de a ridica construcţia proiectate şi de a o exploata prin închiriere, precum şi omisiunea de a analiza motivul de apel referitor la condiţiile răspunderii civile delictuale, ceea ce ar echivala cu o nemotivare a deciziei recurate.
Alte motive de nelegalitate se consideră a fi încălcarea dreptului la apărare a reclamanţilor – recurenţi prin refuzul nejustificat de a li se încuviinţa cererea lor de probaţiune pentru a demonstra prejudiciul suferit ca efect al abuzului de drept săvârşit de pârâţii – intimaţi, abuz de drept considerat greşit ca fiind în realitate o exercitare în limite morale a dreptului lor de a fi de acord sau a nu fi de acord ca reclamanţii să edifice pe partea din curte efectiv în folosinţa lor o construcţie pe destinaţia de locuinţă; prin considerentele deciziei nu sunt analizate şi nici înlăturate motivat susţinerile reclamanţilor.
Recurentul Cabinetul Individual de Asociaţi „B.P." a indicat următoarele critici de nelegalitate a hotărârilor recurate:
Instanţa de fond nu s-a pronunţat, în nici un fel cu privire la acţiunea în despăgubiri, nemotivând soluţia cu privire la pretenţiile solicitate.
În subsidiar, se solicită admiterea recursului, rejudecarea cauzei, admiterea acţiunii şi obligarea pârâţilor la plata sumei de 15.000 lei pentru ocuparea abuzivă a unei părţi – de 28 mp – din terenul reclamantului.
Ultima critică vizează faptul că pârâţii recunosc faptul că ocupă terenul din litigiu marcat şi pe schiţa din raportul de expertiză depus la dosar, aceştia folosesc abuziv terenul cumpărat de ei în cota de 86 mp în 1997 şi înscris în cartea funciară, în timp ce reclamanţii folosesc numai 52 mp, fiind în imposibilitate de a folosi întreaga suprafaţă ocupată abuziv de anexa pârâţilor.
Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală, conform dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., trebuie să fie îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile: existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită şi a culpei.
În speţa supusă judecăţii, în mod just s-a considerat de către instanţe că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, atitudinea acestora de a nu-şi da concursul pentru obţinerea autorizaţiei de construire, (părţile fiind coproprietari), nu constituie o faptă ilicită; De asemenea, conduita pârâţilor nu a putut fi caracterizată ca ilicită, iar construirea garajului, fără autorizaţie de construire, este o problemă ce se va analiza după încetarea stării de indiviziune.
Sub acest aspect, criticile recurenţilor – reclamanţi nu se justifică.
Nu pot fi reţinute nici criticile referitoare la partajul de folosinţă a curţii comune, acestea sunt chestiuni de interpretarea dată probelor, ce nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii.
Motivele de recurs privind capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea gardului demolat de pârâţi abuziv, precum şi a materialelor de construcţie, în privinţa căruia se susţine de toţi recurenţii că nu a fost analizat de instanţa de apel, nu pot fi primite.
Acţiunea prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs, în condiţiile dispoziţiile art. 998-999 C. civ., este o acţiune având ca obiect valorificarea unui drept de creanţă, fiind prescriptibilă extinctiv.
Termenul general de prescripţie pentru un prejudiciu (moral sau material) pentru care se solicită despăgubiri curge de la data când cel păgubit a cunoscut paguba respectivă şi pe cel responsabil de ea, conform art. 8 alin. (1) Decretul nr. 167/1958.
Cum din probele administrate în cauză a rezultat fără putinţă de tăgadă că acţiunile pârâţilor s-au petrecut în anul 2000, în mod just instanţele de judecată au considerat că acţiunea în ceea ce priveşte aceste despăgubiri este prescrisă extinctiv, fiind exercitată peste termenul de 3 ani prevăzut de lege.
Nici motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu este incident în speţa supusă judecăţii: instanţele nu au încălcat dreptul la apărare, aşa cum susţin recurenţii – reclamanţi, instanţele de judecată au dat posibilitatea părţilor să formuleze şi să o administreze probe în dovedirea pretenţiilor, neproducându-se o încălcare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituţie.
Considerentele deciziei instanţei de apel cuprind menţiunile prevăzute de art. 261 alin. (5) C. proc. civ., sunt consemnate în cuprinsul deciziei atât considerentele de fapt, dar şi cele de drept ce au condus la pronunţarea soluţiei, neputând fi primite criticile recurenţilor sub acest aspect.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondate recursurile în baza art. 312 C. proc. civ. şi se va menţine Decizia civilă recurată ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursurile declarate de reclamanţii V.I.D., V.M. şi Cabinet avocat B.P. împotriva deciziei civile nr. 15 A din 5 februarie 2009 a Curţii de Apel Oradea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 440/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 380/2010. Civil. Stabilire paternitate. Recurs → |
|---|
