ICCJ. Decizia nr. 368/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 368/2010
Dosar nr. 2598/88/2008
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Tulcea la 20 octombrie 2008 reclamanta B.D., în calitate de soţie supravieţuitoare a lui B.G. fost salariat la sucursala P. Tulcea a chemat în judecată pe pârâta SC P.M. SA Bucureşti, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1145 lei, reprezentând suplimentările salariale pentru perioada ianuarie 2006 – 14 iunie 2006, indexate cu dobânda legală, în conformitate cu dispoziţiile art. 1088 C. civ. şi ale art. 2 şi urm. din OUG nr. 9/2000.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că soţul său a fost salariatul pârâtei şi că, la începutul anului 2007, salariaţilor P.M. le-a fost acordată suma de 2500 lei impozabilă, cu titlu de suplimentări salariale aferente anului 2006.
Tribunalul Tulcea, secţia civilă, comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 2729 din 17 decembrie 2008, a respins excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, a prematurităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului la acţiune ca neîntemeiate.
Prin aceeaşi hotărâre s-a admis acţiunea reclamantei şi a fost obligată pârâta să-i plătească acesteia suma de 1145 lei, reprezentând beneficii cuvenite pentru anul 2006, cu dobânda legală până la data plăţii efective.
S-a respins ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs pârâta SC P.M. SA, criticând-o ca nelegală pentru greşita respingere a excepţiilor, iar pe fond solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin completarea motivelor de recurs depusă la 15 mai 2009 (data poştei), recurenta pârâtă a invocat excepţia de ordine publică a necompetenţei teritoriale a Tribunalului Tulcea, reglementată prin norme imperative, caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Recurenta a invocat odată cu formularea cererii menţionate, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, C. muncii, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României, revizuită.
S-a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupunând analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.
Recurenta a expus motive vizând modul de interpretare a prevederilor textului criticat pentru neconstituţionalitate, prin raportare la normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000 şi la principiile clasificării actelor normative în acte cu caracter general şi acte cu caracter special, din care decurg anumite consecinţe cu privire la constatarea sau nu a abrogării implicite a unui text normativ.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin încheierea din 16 iunie 2009, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii, reţinând, în esenţă, că sunt inadmisibile acele excepţii de neconstituţionalitate în motivarea cărora se formulează critici de neconstituţionalitate, ce se referă, însă, la modul de aplicare a legii, iar nu la conţinutul textelor de lege criticate.
S-a considerat că nu sunt întrunite dispoziţiile art. 29 alin. (1), din Legea nr. 47/1992, în sensul că nu se solicită Curţii Constituţionale să verifice constituţionalitatea unui text de lege, ci să se pronunţe cu privire la interpretarea şi aplicarea legii.
Împotriva încheierii menţionate a declarat recurs pârâta SC P.M. SA, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a susţinut în dezvoltarea motivelor de recurs că, în mod eronat, s-a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât aceasta are ca obiect prevederi legale ce au legătură cu soluţionarea cauzei, prevederile în discuţie antamând modalitatea de soluţionare a excepţiei de necompetenţă teritorială.
S-a susţinut că pentru a determina norma aplicabilă, instanţa trebuie să verifice şi să aplice principiile ierarhizării normelor interne, principiul aplicării în timp a legilor cu respectarea modului de operare şi efectelor abrogării şi principiile tehnicii legislative, care sunt de natură să facă distincţia între o normă validă şi una abrogată.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Tot astfel, art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ, dispune că instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Printr-o bogată jurisprudenţă, Curtea Constituţională, evaluându-şi propriile competenţe, a statuat că nu este abilitată de lege să emită decizii interpretative.
Or, indirect, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 298 alin. (2), ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii (potrivit cărora de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, orice alte dispoziţii contrare, se abrogă) vizează modul de interpretare şi aplicare a acestor prevederi legale, precum şi corelarea lor cu dispoziţii cuprinse în alte acte normative, aspecte ce ţin de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
Nici corelarea actelor normative şi nici coroborarea unor dispoziţii legale nu pot intra sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, care nu poate imixtiona în atribuţiile puterii legiuitoare sau a celei judecătoreşti.
Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de control judiciar autorul excepţiei îşi motivează susţinerile vizând neconstituţionalitatea textului atacat prin filtrul unei alte legi, punând în discuţie corelarea actelor normative invocate, între ele, încercând să inducă instanţei de contencios constituţional modalitatea de soluţionare a unui conflict al legilor în timp şi respectiv interpretarea şi aplicarea legii la cazul dedus judecăţii, atribute ce aparţin exclusiv instanţei sesizate cu soluţionarea litigiului.
Aşa fiind, cum criticile îndreptate împotriva textului atacat, nu reprezintă veritabile argumente de neconstituţionalitate, se constată că în mod corect s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Ca atare, recursul, urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P.M. SA împotriva încheierii din 16 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia pentru cauze cu minori şi de familie precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 431/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 337/2010. Civil → |
|---|
