ICCJ. Decizia nr. 431/2010. Civil

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 431/2010

Dosar nr. 14278/3/200.

Şedinţa publică din 27 ianuarie 2010

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin contestaţia înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 2604/2004 reclamanţii D.T.V. şi C.A., în calitate de cesionari ai drepturilor litigioase aparţinând lui B.C., P.A.M., N.C.I.M., B.A.M.F., B.D., B.P.A.I. şi A.C., au chemat în judecată pe pârâta Academia Română, Casa Oamenilor de Ştiinţă şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând anularea deciziei nr. 447/2002 emisă de Academia Română, restituirea în natură a imobilului, teren şi construcţie situat în Bucureşti, sectorul 1 şi constatarea dreptului de proprietate al coreclamanţilor asupra acestui imobil. În temeiul art. 274 C. proc. civ. s-a solicitat obligarea celor trei intimaţi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea contestaţiei, reclamanţii precizează că de la data depunerii primei notificări la data de 9 noiembrie 2001 şi până în prezent, unitatea deţinătoare Academia Română a încălcat principiile de soluţionare a notificărilor depuse de persoanele îndreptăţite prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar Statul Român şi Academia Română au ignorat cu rea credinţă respectarea reglementărilor cuprinse în Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Se susţine că imobilul notificat a fost deţinut de A.G.G. şi A.G.F. (născută P.) conform procesului verbal de carte funciară nr. 1538/1940 înscris în cartea funciară şi a actului eliberat de Direcţia Municipiului Bucureşti a Arhivelor Naţionale, aceşti autori figurează înscrişi ca titulari de rol fiscal la matricola 109, poziţia 39, iar imobilul a fost trecut ulterior în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, act de naţionalizare ce nu ar constitui, în opinia reclamanţilor, un titlu valabil de preluare de către stat, imobilul putând fi restituit în natură.

Se apreciază că Decizia nr. 447 din 12 august 2002 emisă de Academia Română este lovită de nulitate absolută, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 10/2001, cât şi prin fraudarea acesteia, impunându-se restituirea în natură a imobilului. De altfel, prin notificarea adresată Academiei pentru reexaminarea dosarului s-a invocat prematuritatea, nelegalitatea şi netemeinicia deciziei emise anterior.

S-a arătat că unitatea deţinătoare, Academia Română, avea obligaţia înscrisă în art. 23 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunţa prin decizie motivată asupra cererii de restituire în natură, iar în cazul în care restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă prin decizie motivată trebuia să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului. Ori, Decizia emisă nu cuprinde o asemenea ofertă.

Contestatorii au formulat o nouă notificare nr. 493/2004 solicitând reanalizarea dosarului, însă Academia Română nu a înţeles să formuleze o ofertă de restituire în echivalent, ci a propus acestora să doneze imobilul instituţiei.

În drept, contestaţia a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 112 şi urm. C. proc. civ., art. 6 alin. (3), art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 şi art. 34 din Decretul nr. 31/1954.

La data de 25 noiembrie 2004 intimata Academia Română a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestaţiei formulată împotriva deciziei nr. 447/2002.

A susţinut intimata că notificatorii nu au respectat termenul din art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, astfel încât contestaţia este tardivă. De asemenea, contestatorii nu fac dovada calităţii de reprezentant a avocatului ales. Sub aspectul calităţii procesuale active a notificatorilor iniţiali, se consideră că aceasta nu subzistă atâta timp cât prin contractul autentic de cesiune de drepturi litigioase ei au renunţat expres la drepturile izvorâte din procedura Legii nr. 10/2001. Şi cesionarii drepturilor litigioase, D.T. şi C.A. au calitate procesuală numai sub rezerva achitării integrale a preţului cesiunii, contractul conţinând un contract comisoriu de gradul IV.

Pe fond, intimata a susţinut că nu s-a dovedit dreptul de proprietate al autorilor contestatorilor, procesul-verbal de înfiinţare a cărţilor funciare sau o adresă a Administraţiei Financiare nevalorând titlul de proprietate. Consideră că dovada calităţii de moştenitor este realizată prin certificatele de moştenitor nr. 34, 35 din 8 octombrie 2002 eliberate de BNP E.A.F. şi nr. 57, 58 şi 59 eliberate la 5 iulie 1999 de BNP P.C. care sunt însă lovite de nulitate absolută prin fraudarea dispoziţiilor imperative ale legii referitoare la capacitatea succesorală.

Intimata Casa Oamenilor de Ştiinţă a formulat întâmpinare la data de 19 aprilie 2005 prin care a invocat excepţia formulării tardive a contestaţiei faţă de data comunicării deciziei, 12 august 2002 şi dispoziţiile art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001, excepţia calităţii procesuale active a comoştenitorilor foştilor proprietari şi a celor doi contestatori faţă de înscrisurile depuse la dosar, certificate de moştenitor lovite de nulitate absolută deoarece se constată transmiterea unor drepturi către persoane decedate şi lipsa oricăror înscrisuri care să dovedească dreptul de proprietate al autorilor asupra imobilului. Cât priveşte pe contestatorii cesionari ai drepturilor litigioase se consideră că aceştia nu au legitimare procesuală activă pentru că, contractul de cesiune a drepturilor litigioase nu este valabil încheiat nerespectând condiţiile unei vânzări speciale în sensul că la data încheierii lui în 17 iunie 2004 dreptul nu era litigios, iar pe rolul instanţei nu exista nici un proces civil şi pentru că s-a transmis un drept de proprietate inexistent.

Pe fondul contestaţiei, intimata Casa Oamenilor de Ştiinţă a arătat că Decizia emisă de Academia Română este motivată, restituirea în natură fiind respinsă pe motiv că imobilul se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001. Academia a respectat şi dispoziţiile art. 24 alin. (1) oferind solicitanţilor despăgubiri băneşti, însă stabilirea acestora este în sarcina altor autorităţi implicate în aplicarea Legii nr. 10/2001 conform art. 36 – 40. Consideră că imobilul nu poate fi restituit în natură deoarece este folosit de o instituţie publică bugetară care desfăşoară o activitate specifică în baza HG nr. 347/1990.

Prin încheierea de şedinţă de la 10 ianuarie 2005 tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, motivat de faptul că această persoană juridică nu are nici o calitate reglementată de Legea nr. 10/2001, respectiv calitate de unitate deţinătoare a imobilului în litigiu şi nici exerciţiul dreptului de administrare al acestuia.

Ulterior, la termenul de judecată din data de 27 iunie 2005, tribunalul a respins excepţia ridicată de intimaţii – pârâţi Academia Română şi Casa Oamenilor de Ştiinţă, privind tardivitatea formulării contestaţiei. Măsura luată de tribunal a fost motivată de dispoziţiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 în vigoare la acea dată care avea o aplicabilitate limitată numai în privinţa acelor oferte de restituire a imobilelor preluate abuziv prin echivalent şi neacceptate de persoana îndreptăţită. Chiar dacă această situaţie poate fi aplicată prin analogie şi cazului când s-ar fi respins ca neîntemeiată cererea de restituire a imobilului, textul citat poate fi aplicat numai atunci când imobilul a fost preluat de stat cu un titlu valabil.

Pentru situaţia imobilului preluat fără un titlu valabil, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 recunoaşte persoanei îndreptăţite păstrarea calităţii de proprietar avută la data preluării pe care o poate exercita numai după primirea unei decizii sau a unei hotărâri de restituire. În această situaţie acţiunea în justiţie este o veritabilă acţiune în revendicare ce poate fi formulată oricând în considerarea caracterului ei imprescriptibil extinctiv.

În probaţiune părţile au depus la dosar înscrisuri doveditoare ale proprietăţii asupra imobilului, asupra calităţii de moştenitor a notificatorilor, asupra demersurilor făcute pentru restituirea imobilului, relaţii obţinute de la instituţii ce păstrează evidenţe asupra acestui imobil, iar intimata Academia Română a depus la dosar întreaga documentaţie ce a stat la baza deciziei contestate.

Prin sentinţa civilă nr. 379 din 20 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins contestaţia formulată de D.T.V. şi C.A., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut că contestatorii nu au făcut dovada titlului de proprietate al lui G.A., titlu translativ sau constitutiv de drept real, în forma autentică, iar faţă de aceasta nu poate fi aplicată nici prezumţia instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, în sensul de a se considera ca dovedită existenţa şi întinderea dreptului de proprietate a fostului proprietar prin aplicarea unei prezumţii simple pornind de la faptul cunoscut al înscrierii imobilului în actul normativ sau de autoritate prin care a fost preluat abuziv imobilul.

Împotriva sentinţei civile nr. 379 din 20 martie 2006 au formulat apel apelanţii-reclamanţi persoane fizice D.V.T. şi C.A.; apelanta pârâtă Academia Română şi apelanta – pârâtă Casa Oamenilor de Ştiinţă.

Apelanta Academia Română invocă următoarele critici de nelegalitate şi netemeinicie:

Există contradicţii între considerentele hotărârii apelate şi dispozitivul acesteia – pe acest aspect se impunea unirea excepţiei tardivităţii cu fondul;

- teoria instanţei este nefondată, întrucât conform Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor în natură este aceeaşi indiferent dacă acestea au fost preluate cu sau fără titlu;

- excepţia tardivităţii este întemeiată, întrucât reclamanţii au formulat contestaţie la peste doi ani de la comunicarea deciziei, depăşind termenul legal de 30 de zile.

Apelanta solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate şi pe fond, admiterea excepţiei tardivităţii contestaţiei şi respingerea acesteia.

Apelanţii-reclamanţi persoane fizice critică următoarele:

- sentinţa civilă pronunţată este esenţial nelegală şi netemeinică întrucât proprietar al imobilului a fost G.A., care a transmis dreptul său de proprietate prin testament soţiei supravieţuitoare şi fiului său;

- afirmaţia instanţei precum că dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, este total greşită. Astfel, imobilul a fost preluat pe numele A.G.G., figurând la poziţia 427 din anexă;

- în ceea ce priveşte înscrierea în cartea funciară a imobilului în sensul producerii sau nu a dovezii titlului de proprietate – rezultă că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950 şi atât timp cât pârâţii nu au invocat un alt titlu juridic, în cauză s-a făcut dovada dreptului de proprietate.

Referitor la susţinerea instanţei potrivit căreia există îndoieli că acest imobil a ieşit din patrimoniul familiei A., apelanţii o caracterizează drept hilară.

Se solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fond, admiterea contestaţiei cu obligarea pârâtelor să restituie imobilul în proprietate.

Apelanţii – persoane fizice depun o întâmpinare la apelul formulat de Academia Română, prin care solicită respingerea acestuia ca nefondat, precum şi o completare a motivelor de apel, prin care arată că titularul imobilului a fost G.G.A., care în anul 1904 a cumpărat două suprafeţe de teren alipite, iar pe acestea a fost edificată o construcţie. La data naţionalizării, imobilul se afla în coproprietatea soţiei supravieţuitoare şi fiului defunctului, iar împrejurarea că naţionalizarea s-a făcut doar pe numele fiului, nu prezintă nici o relevanţă asupra titularilor dreptului de proprietate. De asemenea, din adresa nr. 10049/2002 a Direcţiei Impozite şi Taxe a Sectorului 1 rezultă că imobilul în cauză a fost înscris, având ca titulari de rol pe cei doi moştenitori. Ulterior, în anul 1952 – 13 septembrie – soţia supravieţuitoare a decedat, singurul moştenitor fiind A.G.S. Despre împrejurarea că A.G., fiul lui F. şi al lui G.A. este una şi aceeaşi persoană cu A.G.S., s-a arătat în motivele de apel depuse, existând acte în acest sens la dosar. De asemenea, este de relevat faptul că la data preluării proprietar era şi soţia supravieţuitoare F.A., conform certificatului de moştenitor nr. 34 din 8 octombrie 2002, din care rezultă că unic moştenitor este A.G.S., decedat de 8 noiembrie 1970 şi care a avut drept moştenitori persoanele menţionate în certificatele depuse la dosar.

Apelanta Casa Oamenilor de Ştiinţă depune o cerere de aderare la apelul declarat de apelanţii – persoane fizice, solicitând ca, în cazul în care se tinde spre schimbarea hotărârii fondului, să se admită apelul depus, pentru următoarele considerente:

- se invocă excepţia de tardivitate a depunerii contestaţiei asupra deciziei nr. 447 din 12 august 2002;

- comoştenitorii şi-au vândut drepturile litigioase apelanţilor – reclamanţi prin actul autentic nr. 1039/2004;

- cumpărătorii au introdus acţiunea de aproape 2 (doi) ani de la data când Decizia a rămas definitivă;

- prin întâmpinarea depusă la fond s-a invocat excepţia tardivităţii acţiunii faţă de prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, iar prin încheierea de şedinţă din data de 27 iunie 2005 – excepţia a fost respinsă până la stabilirea valabilităţii sau nevalabilităţii titlului statului.

A doua excepţie este aceea a lipsei calităţii procesuale active a apelanţilor – reclamanţi, persoane fizice, având în vedere prevederile art. 3 alin. (1) şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora beneficiază de măsuri reparatorii titularii dreptului de proprietate cât şi moştenitorii acestora.

- apelanţii-reclamanţi nu au făcut dovada dreptului de proprietate.

Apelanţii-reclamanţi nu fac parte din categoria persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii conform art. 3 din legea nr. 10/2001.

Apelanta Casa Oamenilor de Ştiinţă a depus întâmpinare la apelul declarat de apelanţii-reclamanţi persoane fizice, prin care solicită respingerea apelului ca neîntemeiat.

Apelanta Academia Română depune o completare a motivelor de apel prin care arată că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelanţilor – reclamanţi persoane fizice. În mod greşit instanţa de fond a respins excepţia nulităţii absolute a certificatelor de moştenitor nr. 34 şi nr. 35 din 8 octombrie 2002, precum şi a certificatelor de moştenitor nr. 57, 58 şi 59 din 5 iulie 1999.

Prin încheierea de şedinţă de la data de 19 aprilie 2007 s-a dispus scoaterea din cauză a apelantei SC I.E.C. SRL întrucât cererea sa de apel priveşte o altă cauză.

Apelanţii-reclamanţi persoane fizice depun o întâmpinare faţă de apelul depus de Academia Română, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

De asemenea, tot apelanţii-reclamanţi persoane fizice au depus o întâmpinare la cererea de aderare la apel promovată de apelanta Casa Oamenilor de Ştiinţă prin care solicită:

- respingerea primului motiv al cerere ca inadmisibil în baza art. 282 alin. (1) C. proc. civ.;

- în ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate se arată că la dosar se găsesc dovezi în contestaţiile privitoare la dreptul de proprietate. Se solicită respingerea cererii ca neîntemeiată.

În cauză s-a depus, la cererea părţilor, efectuarea unei expertize tehnice judiciare de către expert P.F., din concluziile căreia rezultă că terenul în litigiu este situat în Bucureşti, sector 1, iar de-a lungul timpului imobilul şi-a păstrat aceeaşi configuraţie atât referitoare la teren cât şi la construcţiile existente, există identitate între suprafaţa de teren menţionată în actele depuse la dosar şi suprafaţa calculată de expert conform planului cadastral actual. De asemenea, expertul a depus şi recipisele poştale de confirmare pentru toate părţile din dosar. De asemenea, expertul a depus şi anexa 2 privind procesul-verbal încheiat la data de 7 martie 2008 cu ocazia convocării părţilor în vederea efectuării expertizei.

S-au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză în sensul că:

- a fost întocmit cu încălcarea dispoziţiilor art. 208 C. proc. civ. ceea ce atrage nulitatea sa;

- concluziile expertului se întemeiază pe planul cadastral din 1940, care nu prezintă nici o dovadă a autenticităţii sale;

- nu s-a făcut nici o măsurătoare pe teren la faţa locului;

- expertul să precizeze temeiurile legale în baza cărora a făcut afirmaţii în sensul că există identitate între terenul din acte şi cel existent; iar cu privire la construcţie să explice care sunt normele care îl îndreptăţesc să afirme că există identitate între construcţiile din acte şi cele aflate în fapt.

La judecarea în fond a cauzei se formulează obiecţiuni la raportul de expertiză şi se invocă de către apelanta Casa Oamenilor de Ştiinţă excepţia nulităţii raportului de expertiză, întrucât părţile nu au fost convocate pentru ziua efectuării expertizei.

Prin Decizia civilă nr. 287 A din 17 aprilie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi D.V.T. şi C.A., împotriva sentinţei civile nr. 379 din 20 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

S-a respins apelul declarat de apelanta Academia Română, s-a respins apelul formulat de Casa Oamenilor de Ştiinţă. S-au respins obiecţiunile formulate la raportul de expertiză ca nefondate, s-a respins excepţia nulităţii raportul de expertiză ca nefondată.

S-a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul admiterii contestaţiei formulată de reclamanţii – contestatori, anulării deciziei nr. 447/2002 emisă de Academia Română. S-a constatat că imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil, s-a constatat dreptul real al apelanţilor, persoane fizice, asupra imobilului situat în Bucureşti, format din teren în suprafaţă de 5400 mp şi construcţie. A fost obligată apelanta să emită Decizia de restituire în natură în deplină proprietate şi posesie apelanţilor, persoane fizice, a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, format din 5400 mp teren şi construcţia acestuia.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Prin notificarea nr. 31 din 9 noiembrie 2001, C.B. a solicitat Academiei Române restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, imobil compus din teren în suprafaţă de 5310 mp şi construcţie, casă şi garaj. În notificare se precizează că imobilul a aparţinut în indiviziune şi în părţi egale soţilor A.G.G. şi A.G.F., născută P., imobilul fiind estimat la aproximativ 210 miliarde lei.

Asupra notificării, Academia Română se pronunţă prin Decizia nr. 447 din 12 august 2002 prin care se respinge cererea de restituire în natură a imobilului proprietate publică a statului, deţinut în administrare de Academia Română şi folosit ca sediu al Casa Oamenilor de Ştiinţă, în temeiul art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001. Prin art. 2 al deciziei, Academia Română propune în temeiul art. 16 alin. (2) coroborat cu art. 38 din Legea nr. 10/2001 evaluarea imobilului în vederea acordării de despăgubiri băneşti.

Ulterior, Academia Română este notificată sub nr. 493 din 22 septembrie 2004 de către D.T.V. şi C.A., în calitate de mandatari ai numiţilor B.C., P.A.M., N.C.I.M., B.A.M.F., B.D., B.P.A.I. şi A.C., în vederea reanalizării dosarului privind imobilul situat în Bucureşti, sector 1, în vederea revocării deciziei nr. 447/2002 ca prematură, nelegală şi netemeinică şi emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului.

Decizia contestată în cauza de faţă nu a fost revocată de către instituţia emitentă.

Analizând calitatea notificatorilor de persoane îndreptăţite la restituire, titlul de preluare al statului şi posibilitatea de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent, se constată că imobilul notificat se află în Casa Oamenilor de Ştiinţă, instituţie cu personalitate juridică.

Pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei actului administrativ emis în finalizarea procedurii administrative prevăzut de Legea nr. 10/2001, este necesar a se cunoaşte valabilitatea titlului statului asupra imobilului, sub aspectul aplicabilităţii dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Art. 16 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data emiterii deciziei excludea de la regula restituirii în natură acele imobile ce sunt ocupate de aşezăminte social-culturale, instituţii publice, însă sub rezerva îndeplinirii unei condiţii şi anume ca acel imobil să fie necesar în vederea continuării activităţii de interes public ce i-a fost afectat, caz în care foştilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent. Deşi nu este prevăzută ca şi o condiţie de aplicare a normei juridice prezentate anterior, art. 16 alin. (2) impune acelor instituţii publice sau ministerelor de resort ce soluţionează notificări de restituire a imobilelor ocupate de astfel de instituţii publice să propună guvernului stabilirea prin hotărâre de guvern a imposibilităţii de retrocedare în natură a imobilului şi pentru care se acordă măsuri reparatorii prin echivalent.

Aşadar intimata Academia Română a considerat că aceste două condiţii sunt îndeplinite în cauză şi a emis Decizia contestată. Cu toate că nu se arată în mod expres îndeplinirea acestor condiţii în cuprinsul deciziei, intimata a înţeles să le motiveze în cauza de faţă, arătând că imobilul este strict necesar continuării activităţilor specifice desfăşurate de Academia Română, prin intermediul Casei Oamenilor de Ştiinţă, printre care şi aceea de oferire a unui spaţiu pentru biblioteca Academiei Române. Este adevărat însă că nu s-a făcut dovada faptului că acest imobil nu poate fi retrocedat în natură.

Sub aspectul restituirii în natură, intimata Academia Română era ţinută să cerceteze în procedura administrativă obligatorie valabilitatea titlului cu care statul deţine acest imobil şi să se pronunţe în consecinţă asupra cererii de retrocedare pentru că alin. 4 al art. 16 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la acea dată, dispune inaplicabilitatea situaţiilor de neretrocedare în natură prevăzute de alin. (1) şi (2), atunci când statul deţine imobilul sub un titlu nevalabil.

Ori, imobilul a fost preluat de către Statul Român din proprietatea unor persoane fizice ca efect al naţionalizării dispuse prin Decretul nr. 92/1950, fiind menţionat la poziţia 427 în lista anexă de Bucureşti nr. 0/01.

Cercetând natura acestui titlu (titlul statului nefiind decretul de naţionalizare ci menţionarea imobilului în listele anexe ale actului normativ, liste nepublicate şi care au valoare de act administrativ) se constată că Decretul nr. 92/1950 nu constituie un titlu valabil de preluare a imobilului în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 deoarece a fost încălcat atât actul normativ de naţionalizare, dar şi limitele constituţionale ale vremii. Astfel, Decretul nr. 91/1950 permitea naţionalizarea mijloacelor de producţie, dar şi a imobilelor clădiri (fără a se preciza expres că este vorba de locuinţe) care sunt deţinute de exploatatorii de locuinţe, fiind însă exceptate acele categorii de persoane prevăzute de art. 2, respectiv funcţionari, intelectuali etc.

Privind din acest punct de vedere, la cercetarea sumară a situaţiei juridice a imobilului la data naţionalizării, se constată că acesta se găsea cel puţin aparent în proprietatea familiei A., familie boierească ai cărei membri nu întruneau condiţiile de exceptare de la naţionalizare, însă faţă de aceştia nu există dovezi că ar fi fost exploatatori de locuinţe.

Naţionalizarea acestui imobil este însă nevalabilă, privind dintr-un punct de vedere mai larg, şi anume la cercetarea după criteriile oferite de art. 6 din Legea nr. 213/1998, anume conformitatea actului de naţionalizare cu dispoziţiile Constituţiei în vigoare, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.

Ori, Constituţia din 1948 ocrotea şi garanta proprietatea privată, cu titlu de principiu conform art. 8, dreptul de proprietate putând fi cedat statului numai prin expropriere cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Excepţional, art. 11 din Constituţie prevedea că mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, proprietate privată, pot deveni proprietate de stat, bun al întregului popor. Ori, Decretul nr. 92/1950 a inclus în sfera sa de aplicare şi locuinţele care, chiar închiriate fiind, nu pot fi considerate mijloace de producţie şi deci nu puteau fi naţionalizate în regimul Constituţiei din 1948.

În concluzie, Decretul nr. 92/1950 a fost contrar Constituţiei în vigoare la acea dată, iar bunurile cu destinaţia de locuinţă ce au intrat în domeniul său de aplicare nu au fost preluate cu titlu valabil de către stat, astfel încât imobilul notificat trebuie privit sub aspectul procedurilor de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 ca fiind un imobil preluat fără titlu valabil.

În această situaţie, exceptarea de la restituirea în natură prevăzută de art. 16 nu este aplicabilă cauzei, restituirea în natură devenind obligatorie pentru unitatea juridică deţinătoare a imobilului, în speţă Casa Oamenilor de Ştiinţă (care deţine imobilul cu drept de administrare), regulă impusă de art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată.

De altfel, Decretul nr. 92/1950 a fost recunoscut ca un mod nevalabil de trecere în proprietatea statului a unor imobile, fiind menţionat în art. 2 alin. (1) lit. a din Legea nr. 10/2001 în forma republicată.

Prin urmare, pentru imobilul în litigiu, pentru considerentele expuse anterior, persoana juridică notificată avea obligaţia de a dispune restituirea în natură.

Această restituire în natură este cercetată în cauza de faţă pornind de la considerentele în baza cărora a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării contestaţiei şi având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care permit fostului proprietar, al cărui imobil a fost preluat fără un titlu valabil şi care îşi păstrează acest titlu, să ceară restituirea lui de la cel care îl deţine în prezent.

Poate însă beneficia de această prezumţie numai cel care dovedeşte calitatea de fost proprietar, calitate dovedită în condiţiile legii speciale de restituire completată cu dispoziţiile dreptului comun. Aşadar, poate obţine restituirea, conform art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, persoana fizică proprietar al imobilului sau moştenitorii legali sau testamentari ai acestuia. Sub aspectul probelor cu care persoana îndreptăţită dovedeşte calitatea de fost proprietar, sunt de reţinut dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată, coroborate cu art. 24 potrivit cărora dovada se face cu înscrisuri, completat acolo unde este cazul, cu prezumţii.

Din această perspectivă este de observat că, contestatorii D.T.V. şi C.A. sunt cesionarii drepturilor litigioase deţinute de B.C., P.A.M., N.C.A.M., B.A.M.F., B.D., B.P.A.I. şi A.C., persoane care afirmă calitatea de moştenitori ai foştilor proprietari în baza certificatelor de moştenitor nr. 60, nr. 61, nr. 59, nr. 58, nr. 57 şi nr. 56 din 5 iulie 1999 emise de BNP P.C., precum şi a certificatelor de moştenitor nr. 34, nr. 35 şi nr. 36 din 8 octombrie 2002 emise de BNP E.A.F. şi certificatului de moştenitor nr. 160 din 26 septembrie 2001 emis de BNP R.C.

Intimatele au invocat nulitatea absolută a acestor certificate de moştenitor pe motiv că se încalcă normele juridice ce vizează capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice. Această nulitate invocată pe cale de excepţie este înlăturată de instanţă întrucât în procedura succesorală notarială reglementată de Legea nr. 36/1995 notarul public constată deschiderea succesiunii după o persoană decedată, constată bunurile succesorale existente în patrimoniul acestuia, dar şi numărul şi calitatea moştenitorilor, moştenitori care nu presupun cu necesitate existenţa lor în viaţă la data întocmirii actului, ci doar la data deschiderii succesiunii autorului.

Aceste persoane menţionate în certificatele de moştenitor afirmă, prin cesionarii drepturilor litigioase, calitatea de urmaşi ai foştilor proprietari A.G.G. şi A.G.F., născută P., care deţin acest imobil în indiviziune şi în părţi egale, dovada prezentă fiind procesul-verbal nr. 1538/1940 întocmit de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti.

Faţă de contestatori poate fi aplicată prezumţia instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, în sensul de a se considera ca dovedită existenţa şi întinderea dreptului de proprietate a fostului proprietar prin aplicarea unei prezumţii simple pornind de la faptul cunoscut al înscrierii imobilului în actul normativ sau de autoritate prin care a fost preluat abuziv imobilul.

Mai mult decât atât, intimaţii, deşi au afirmat înstrăinarea imobilului în litigiu, nu au depus la dosar vreun act de transmitere a proprietăţii imobilului.

În ceea ce priveşte tardivitatea formulării contestaţiei, pentru situaţia imobilului preluat fără un titlu valabil, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 recunoaşte persoanei îndreptăţite păstrarea calităţii de proprietar avută la data preluării, pe care o poate exercita numai după primirea unei decizii sau a unei hotărâri de restituire. În această situaţie, acţiunea în justiţie este o veritabilă acţiune în revendicare ce poate fi formulată oricând în considerarea caracterului ei imprescriptibil extinctiv.

În ceea ce priveşte probele, părţile au depus la dosar înscrisuri doveditoare de proprietate asupra imobilului, asupra calităţii de moştenitor a notificatorilor, asupra demersurilor făcute pentru restituirea imobilului, relaţii obţinute de la instituţii ce păstrează evidenţa asupra acestui imobil.

Apelanţii-reclamanţi persoane fizice, fiind cesionarii drepturilor litigioase deţinute de persoane care afirmă calitatea de moştenitori ai foştilor proprietari în baza certificatelor de moştenitor nr. 60, nr. 61, nr. 59, nr. 58, nr. 57 şi nr. 56 din 5 iulie 1999, precum şi certificatelor de moştenitor nr. 34, nr. 35 şi nr. 36 din 8 octombrie 2002, precum şi certificatului de moştenitor nr. 160 din 26 septembrie 2001,au calitate procesuală activă în intentarea acestei acţiuni, aşa cum s-a arătat mai sus.

Nu există o contradicţie între considerentele hotărârii apelate şi dispozitivul acesteia şi nu se impunea unirea excepţiei tardivităţii cu fondul, întrucât pentru soluţionarea excepţiei, nu se impunea administrarea cu probe.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii D.V.T. şi C.A. şi pârâţii Academia Română, Casa Oamenilor de Ştiinţă şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Recurenţii – reclamanţi au invocat următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: deşi soluţia pronunţată pare a fi cea legală, totuşi instanţa trebuia să dispună ea direct restituirea în natură, aşa cum se arată şi în Decizia XX din 19 martie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, evitându-se reluarea procedurilor administrative şi declanşarea unor noi litigii în situaţia refuzului unităţii notificate de a emite decizii de restituire.

Recurenta – pârâtă Academia Română a susţinut că, în primul rând, instanţa de apel s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut, încălcându-se principiul disponibilităţii părţilor, deoarece constatarea valabilităţii sau nevalabilităţii titlului statului nu a făcut obiectul judecăţii la fond şi nici în apel.

În privinţa calităţii de persoane îndreptăţite de a solicita restituirea imobilului, instanţa de apel greşit a reţinut această calitate, deoarece constatarea instanţei vine în contradicţie cu art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, şi art. 4 din aceeaşi lege, cesionarii drepturilor litigioase (reclamanţii) nejustificând această calitate procesuală activă.

Se mai reţine că pârâţii Academia Română şi Casa Oamenilor de Ştiinţă au invocat şi nulitatea absolută a certificatelor de moştenitor prezentate de reclamanţi, dar instanţa de apel a înlăturat această excepţie exclusiv prin prisma prevederilor Legii nr. 36/1995, fără a analiza motivele invocate de ei; nu există identitate de persoane îndreptăţite între titularii dreptului de proprietate atestat prin procesul verbal nr. 1538/1940 şi moştenitorul G.

O altă critică vizează greşita respingere a tardivităţii formulării contestaţiei, în privinţa căreia instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, termenul de 30 de zile înlăuntrul căruia se putea ataca Decizia fiind un termen de decădere.

Ultima critică se referă la omologarea raportului de expertiză şi respingerea obiecţiunilor formulate de Academia Română şi Casa Oamenilor de Ştiinţă, constatările instanţei încălcând prevederile art. 105 C. proc. civ. şi ale art. 208 C. proc. civ., fiind eronată şi constatarea de către intimată a faptului că imobilul nu ar fi suferit modificări de formă a parcelei de teren şi a construcţiilor.

Recurenta – pârâtă Casa Oamenilor de Ştiinţă susţine, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., următoarele critici de nelegalitate a decizie recurate:

Greşit s-a soluţionat excepţia de tardivitate a formulării contestaţiei, Decizia nr. 447 din 12 august 2002 a fost comunicată comoştenitorilor (cedenţii drepturilor litigioase) la 13 august 2002, iar cumpărătorii drepturilor litigioase au formulat contestaţia pendinte împotriva deciziei nr. 447 din 12 august 2002 la aproape doi ani de la data la care cedenţii drepturilor au primit Decizia nr. 447/2002.

În ceea ce priveşte lipsa calităţii de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului, ceea ce ar echivala cu lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, se susţine că soluţia instanţei contravine legii şi anume art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, fiind criticată şi soluţia instanţei în privinţa nulităţii certificatelor de moştenitor. Astfel, se susţine că intimaţii – reclamanţi nu sunt nici titulari ai dreptului de proprietate şi nici moştenitori legali sau testamentari ai acestora, pentru a beneficia de prezumţia instituită de lege.

O altă critică vizează constatările instanţei de apel ce ar încălca art. 208 C. proc. civ., din raportul de expertiză şi din anexele acestuia rezultând că expertul a nesocotit prevederile art. 208 C. proc. civ., în ceea ce priveşte dovada convocării părţilor; pe de altă parte, greşit s-a constatat că imobilul în litigiu „nu a suferit schimbări majore de formă a parcelei de teren şi a construcţiilor" dată fiind contradicţia dintre adresa nr. 494939 din 9 noiembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti şi procesul verbal nr. 1538 din 14 mai 1940 al Comisiei pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare.

Ultimul motiv de recurs vizează constatarea modalităţii titlului statului ce nu ar fi făcut obiect al judecăţii în fond şi nici în apel, încălcându-se principiul disponibilităţii părţilor.

Recurentul Statul Român – prin reprezentantul Ministerul Economiei şi Finanţelor a susţinut următoarele critici de nelegalitate: hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) şi este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), deoarece pe de o parte motivele pe care instanţa le-a susţinut în dispozitivul hotărârii recurate, nu pot constitui o motivare a hotărârii, în sensul art. 261 alin. (5) C. proc. civ.

Pe de altă parte, se susţine că potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată, persoana în drept poate chema în judecată Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, în termen de 90 de zile de la data când a expirat termenul prevăzut la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din partea Primăriei sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natură sau după caz, măsuri reparatorii pentru echivalent". Astfel, nu sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru chemarea în judecată a Statului Român.

La judecata apelului, s-a încălcat şi principiul „tantum devolutum quantum apelantum", fiind depăşite limitele investirii, hotărârea pronunţată în contradictoriu cu Statul Român, nefiind atacată, a dobândit putere de lucru judecat, bucurându-se de efectele acesteia. Astfel, greşit s-ar fi admis apelul cu consecinţa modificării în tot a hotărârii, soluţia corectă fiind aceea de modificare în parte a sentinţei apelate, în sensul menţinerii dispoziţiilor date de instanţa fondului cu privire la respingerea acţiunii în contradictoriu cu Statul Român ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Analizând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente:

Criticile recurenţilor – pârâţi Academia Română şi Casa Oamenilor de Ştiinţă în privinţa soluţionării excepţiei de tardivitate a formulării contestaţiei şi a calităţii procesuale active a reclamanţilor de către instanţa de apel sunt fondate:

Calitatea procesuală activă presupune identitatea dintre reclamanţi şi cel ce solicită de la pârât recunoaşterea dreptului subiectiv pretins.

În litigiile având ca obiect restituirea bunurilor imobile preluate abuziv, în temeiul Legii nr. 10/2001, calitatea procesuală activă este conferită de calitatea de persoane îndreptăţite la restituire conform dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001. Întreaga procedură a Legii nr. 10/2001 are un substrat patrimonial, fiind legată de calitatea persoanei fizice de proprietar al imobilului la data preluării abuzive. Această vocaţie a valorificării dreptului de persoana îndreptăţită în accepţiunea art. 4 alin. (2) din lege – trebuie corelată cu latura patrimonială a transmisiunii. Această legătură are un caracter complex, ce decurge din calitatea transmiţătorului de succesor al persoanei îndreptăţite.

În mod eronat, instanţa s-a rezumat doar la a constata că apelanţii-reclamanţi, fiind cesionarii drepturilor litigioase deţinute de persoanele care afirmă calitatea de moştenitor al foştilor proprietari au calitatea procesuală activă în intentarea acţiunii, fără a arăta considerentele ce au determinat-o să ajungă la această concluzie.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 prevăd că termenul în care se putea formula contestaţie împotriva deciziei nr. 447 din 12 august 2002 este de 30 de zile de la data comunicării deciziei respective, nerespectarea termenului respectiv (care are natura unui termen de decădere) atrage decăderea părţii respective din dreptul de a solicita restituirea imobilelor respective, conform art. 103 C. proc. civ.

În speţa supusă judecăţii, reclamanţii au introdus acţiune în justiţie la data de 29 octombrie 2004, la aproape doi ani de la comunicarea deciziei instituţiei deţinătoare a imobilului, dar instanţa de apel s-a limitat la a caracteriza acţiunea formulată drept o acţiune în revendicare, ce poate fi formulată oricând, în considerarea caracterului ei imprescriptibil, fără a cerceta cauza în fond, şi practic fără a se pronunţa pe motivul de apel privind excepţia tardivităţii contestaţiei.

Procedând astfel, s-au soluţionat apelurile împotriva sentinţei civile a Tribunalului Bucureşti, fără a cerceta şi răspunde criticilor privind excepţiile invocate, şi anume a calităţii procesuale active precum şi a tardivităţii formulării contestaţiei, raportat la prevederile art. 34 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001. Neintrându-se în cercetarea fondului, este aplicabil art. 312 alin. (5) C. proc. civ., impunându-se casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Cu ocazia rejudecării, se vor analiza şi criticile recurenţilor privind pronunţarea pe constatarea valabilităţii titlului statului, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanţi.

Se va cerceta dacă constatarea valabilităţii sau nevalabilităţii titlului Statului asupra imobilului în litigiu a constituit un capăt de cerere al acţiunii reclamanţilor, şi având în vedere principiul disponibilităţii părţilor, se va dispune în consecinţă.

Şi susţinerile recurenţilor – pârâţi şi ale recurentului Statul Român – prin Ministerul Economiei şi Finanţelor sunt justificate în ceea ce priveşte incidenţa motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi a celor prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive din care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanţa de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a asigura o judecată unitară.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de rejudecare la apel va avea în vedere şi susţinerile recurenţilor – reclamanţi privind posibilitatea instanţei de judecată, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege (atât în privinţa calităţii de persoane îndreptăţite, cât şi a termenului de depunere a contestaţiei) de a dispune direct asupra restituirii imobilelor în litigiu; se vor analiza şi susţinerile recurenţilor privind respectarea dispoziţiilor art. 208 C. proc. civ. – precum şi ale Statului Român privind respectarea principiului „tantum devolutum, quantum apelantum", precum şi celelalte motive de recurs invocate.

Pentru aceste considerente, se vor admite recursurile declarate de reclamanţi, şi de pârâtele Academia Română şi Casa Oamenilor de Ştiinţă şi Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, în baza art. 313 C. proc. civ. se va casa Decizia recurată şi se va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de reclamanţii D.V.T. şi C.A. şi pe cele declarate de pârâţii Casa Oamenilor de Ştiinţă, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Academia Română împotriva deciziei nr. 284 A din 17 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 380/2010. Civil. Stabilire paternitate. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 368/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 337/2010. Civil ICCJ. Decizia nr. 368/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs ICCJ. Decizia nr. 380/2010. Civil. Stabilire paternitate. Recurs ICCJ. Decizia nr. 436/2010. Civil ICCJ. Decizia nr. 437/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 440/2010. Civil ICCJ. Decizia nr. 444/2010. Civil