ICCJ. Decizia nr. 3421/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3421/2010
Dosar nr. 3075/117/2008
Şedinţa publică din 2 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr.216 din 9 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul R.C.D. în contradictoriu cu Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Cluj, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind obligaţi la plata către reclamant a sumei de 800.000 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 303 mp situat în municipiul Cluj-Napoca, înscris iniţial în C.F. nr. 29367 Cluj, nr.top 2599, precum şi la plata sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că parcela de teren asupra căreia părinţii reclamantului au fost proprietari tabulari a fost expropriată de Statul Român prin Decretul nr. 213/1984 în vederea construirii de blocuri şi a fost apoi transcrisă în C.F. 95339 Cluj.
Prin sentinţa civilă nr.1407/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca reclamantului i s-a recunoscut dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 288 mp rămasă liberă, neocupată de construcţii definitive, din totalul suprafeţei de 591 mp ce i-a fost expropriată, dreptul de proprietate asupra acestei suprafeţe de teren fiind ulterior intabulat în cartea funciară, în baza deciziei civile nr. 1383/A/2004 a Curţii de Apel Cluj.
Cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra restului suprafeţei de teren de 303 mp, a fost emisă Hotărârea nr. 52 din 18 mai 2001 a Prefecturii judeţului Cluj, prin care s-a dispus restituirea acesteia prin echivalent bănesc, despăgubiri ce nu au fost încasate de către reclamant până în prezent.
Tribunalul a mai reţinut că, deşi prin lege specială s-a stabilit calitate procesuală în vederea stabilirii şi modalităţii de plată a despăgubirilor, pentru Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, instituţii care acţionează în numele şi pe seama Statului Român, în a doua etapă a procedurii administrative îi sunt conferite atribuţii speciale în acelaşi sens şi pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, acesta din urmă având rolul, în reprezentarea Statului Român, de a asigura fondurile necesare acordării despăgubirilor persoanelor îndreptăţite.
Prima instanţă a mai arătat că, atâta timp cât reclamantul nu are o perspectivă certă în ceea ce priveşte momentul la care ar putea beneficia efectiv de despăgubiri, trebuie să se recunoască instanţei de judecată posibilitatea de a se substitui entităţii investite potrivit procedurii speciale, atunci când se constată o tergiversare din partea acesteia, în vederea stabilirii îndreptăţirii persoanei de a beneficia de măsuri reparatorii şi a determinării cuantumului acestora, situaţie în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor urmează doar să procedeze la actualizarea acestora.
Actuala reglementare cuprinsă în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede acordarea, în favoarea persoanelor îndreptăţite, de titluri de despăgubiri la „Fondul Proprietatea", acesta fiind constituit potrivit art. 6 şi art. 7 din lege, ca organism de plasament colectiv, sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis, deţinută iniţial în întregime de Statul Român în calitate de acţionar unic, persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii având posibilitatea de a opta, ca urmare a modificărilor aduse prin OUG nr. 81/2007, conform art. 18 alin. (2), pentru despăgubiri în numerar.
Instanţa de fond a mai reţinut că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este principalul responsabil în asigurarea fondurilor necesare acordării de despăgubiri în condiţiile legii speciale şi a fost condamnat de Curtea Europeană în numeroase cauze pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, datorită depăşirii termenului rezonabil de soluţionare a unor asemenea litigii şi a faptului că Fondul Proprietatea nu funcţionează într-un mod susceptibil să conducă la acordarea unor despăgubiri efective (Cauza Johanna Huber împotriva României, Cauza Dumitrescu împotriva României, Cauza Silimon şi Gross împotriva României, Cauza Faimblat împotriva României).
Tribunalul a omologat raportul de expertiză efectuat în cauză de expert F.M.E., atestat A.N.E.V.A.R., cu privire la cuantumul despăgubirilor de 800.000 lei ce se cuvin reclamantului, respingând obiecţiunile formulate de pârâţii Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Ministerul Finanţelor Publice, cu motivarea că singura calitate cerută experţilor care efectuează evaluarea în cadrul procedurii administrative speciale este aceea de a fi atestaţi A.N.E.V.A.R., metoda folosită este corespunzătoare standardelor de evaluare, iar valoarea stabilită corespunde valorii de circulaţie.
Cu privire la solicitarea formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, de a se constata nulitatea raportului de expertiză pentru necitarea acestei părţi la efectuarea raportului, tribunalul a constatat că un astfel de motiv atrage nulitatea relativă, ce trebuia invocată la termenul imediat următor comunicării raportului de expertiză, pârâtul neconformându-se acestei cerinţe.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat admiterea apelului în sensul respingerii acţiunii faţă de această parte pentru lipsa calităţii de reprezentant conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, iar pe fond, respingerea acţiunii pentru lipsa calităţii procesuale pasive, ca inadmisibilă, netemeinică şi nelegală.
În motivarea apelului, a arătat că în mod nelegal instanţa a respins excepţiile invocate, respectiv, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia de inadmisibilitate, reţinând în mod greşit că acestui pârât îi sunt conferite atribuţii speciale în cea de-a doua etapă a procedurii administrative, prin mai multe dispoziţii legale cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Mai arată că reclamantul a chemat în judecată instituţii abilitate în procedura administrativă de stabilire a despăgubirilor şi nu în procedura de plată efectivă a acestora, motiv pentru care raţionamentele primei instanţe referitoare la lipsa unei perspective certe a reclamantului de a beneficia de despăgubiri şi la substituirea instanţei de judecată entităţii învestite cu soluţionarea cererilor în cadrul procedurii speciale, sunt contradictorii şi străine cauzei, iar practica Curţii Europene nu-şi găseşte aplicabilitatea în speţă.
Instanţa de fond a reţinut greşit momentul la care au fost formulate obiecţiunile la raportul de expertiză efectuat în cauză, acestea respectând termenul legal, şi, admiţând în parte acţiunea în contradictoriu cu doi pârâţi, faţă de care a instituit o obligaţie solidară de plată a unei sume de bani, a încălcat dispoziţiile art. 1041 C. civ., fără a pronunţa hotărârea în contradictoriu şi cu ceilalţi pârâţi, rezultând astfel că nu a calificat corect acţiunea şi nu a verificat cadrul procesual stabilit de reclamant, cu raportare la dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Acţiunea reclamantului este inadmisibilă, întrucât acesta era obligat să parcurgă o procedură administrativă specială prealabilă şi numai ulterior, în cazul în care i-ar fi fost încălcate drepturile, să uzeze de calea acţiunii în justiţie, iar prin aprecierea că o asemenea obligaţie nu s-ar mai impune datorită caracterului anevoios al procedurii, instanţa de fond nu ţinut cont de dispoziţiile legale imperative ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi a adăugat la lege.
Prin omologarea necondiţionată a raportului de expertiză în condiţiile în care Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu a fost citat la efectuarea acestuia, s-a încălcat dreptul la apărare al pârâtului.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat admiterea apelului şi anularea hotărârii de fond, arătând că obiectul prezentului litigiu îl constituie obligaţia de a face, respectiv, de a efectua o plată, obligaţie ce revine, conform OUG nr. 81/2007, Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, iar efectuarea unei plăţi implică existenţa unui titlu de plată care, potrivit actului normativ amintit, reprezintă un certificat emis de această instituţie în numele şi pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorului asupra Statului Român de a primi în numerar o sumă maximă de 500.000 lei.
Mai arată că procedura de reconstituire a dreptului de proprietate implică parcurgerea unei proceduri administrative ce se desfăşoară în două etape distincte, una în faţa comisiilor de fond funciar, iar cealaltă în faţa Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi se finalizează prin emiterea deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Reclamantul nu a parcurs cele două etape ale procedurii administrative sus-menţionate, împrejurare faţă de care pârâta nu a putut iniţia procedura specială în vederea acordării despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptăţite, astfel încât acţiunea introductivă de instanţă este prematură.
Tribunalul Cluj nu avea competenţă de soluţionare a unui asemenea litigiu, având ca obiect o obligaţie ce revine autorităţii administraţiei publice centrale, întrucât în aceste cazuri competenţa se stabileşte în condiţiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia curţile de apel judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale.
Hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece pârâtei nu i-au fost comunicate motivele cererii formulate de reclamant, încălcându-se astfel dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii.
Măsura obligării acestei pârâte la plata despăgubirilor în cuantum de 800.000 lei către reclamant este nelegală, întrucât plata despăgubirilor băneşti se realizează de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, entităţi cu atribuţii şi calitate procesuală distincte.
În mod greşit instanţa de fond a stabilit valoarea despăgubirilor la suma de 800.000 lei, aceasta nereprezentând valoarea de piaţă, aşa cum prevede Legea nr. 247/2005, iar raportul de expertiză nu respectă Standardele Internaţionale de Evaluare, sub acest aspect soluţia fiind contrară practicii CEDO în materie.
Instanţa de fond a obligat Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 800.000 lei deşi, potrivit dispoziţiilor legii speciale, persoanele îndreptăţite pot primi despăgubiri în numerar doar în limita sumei de 500.000 lei, fiind astfel nedreptăţite acele persoane care, fără a apela la instanţa de judecată, au dreptul de a primi despăgubiri în condiţiile OUG nr. 81/2007, astfel încât aprecierile instanţei reprezintă o critică la varianta găsită de legiuitor pentru despăgubirea celor ale căror imobile au fost preluate abuziv.
Reclamantul R.C.D. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelurilor.
Prin Decizia civilă nr. 302/A din 6 noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis apelurile declarate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a anulat hotărârea atacată şi a fixat termen pentru judecata pe fond a cauzei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor i-a fost încălcat dreptul la apărare prin necomunicarea copiei acţiunii şi prin modalitatea de citare neînsoţită de copia acţiunii reclamantului, deşi pârâta a formulat cereri în acest sens, aspecte de natură să încalce şi principiile publicităţii şi contradictorialităţii, precum şi dispoziţiile art. 113, art. 1141 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează procedura de comunicare a cererii de chemare în judecată şi a înscrisurilor pe care aceasta se întemeiază.
În acest sens, instanţa de apel a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 105 C. proc. civ., dreptul la apărare al acestei pârâte fiind, practic, imposibil de exercitat, astfel încât se impune anularea sentinţei conform art. 297 alin. (2) teza a II a C. proc. civ. potrivit căruia „...când există vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată, va reţine procesul spre judecare."
Instanţa de apel a mai reţinut că, faţă de expertiza efectuată în cauză, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că nu a fost citat pentru realizarea acesteia, fiind incidente dispoziţiile art. 208 C. proc. civ., script ce nu a fost analizat de instanţa de fond, după cum reiese din încheierea de la următorul termen de judecată, care a fost şi termenul la care cauza a rămas în pronunţare.
Împotriva acestei decizii, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a declarat recurs reclamantul R.C.D., solicitând admiterea recursului în sensul menţinerii hotărârii de fond.
În susţinerea recursului, reclamantul a arătat că prin sentinţa civilă nr. 216 din 9 aprilie 2009 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, i s-a recunoscut calitatea de moştenitor legal al foştilor proprietari tabulari ai unei suprafeţe de teren de 591 mp situată în Cluj-Napoca, teren expropriat de Statul Român prin Decretul nr. 213/1984, în vederea construirii de blocuri.
Mai arată că, prin sentinţa civilă nr. 1407/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 288 mp rămasă liberă, neocupată de construcţii definitive din totalul de 591 mp expropriată, iar în ceea ce priveşte suprafaţa de 303 mp, prin Hotărârea nr. 52/2001 a Prefecturii judeţului Cluj s-a dispus restituirea prin echivalent bănesc a acesteia.
Reclamantul arată că, deşi Hotărârea nr. 52/2001 este definitivă iar acesta a făcut toate demersurile necesare pentru întocmirea documentaţiei aferente şi a formalităţilor legale în vederea restituirii efective a sumelor de bani la care este îndreptăţit, rezolvarea acestei probleme a fost tergiversată în mod nejustificat, datorită incompetenţei şi dezinteresului organelor abilitate.
Având în vedere că după 9 ani litigiul nu s-a finalizat, reclamantul a ales calea în justiţie pentru a intra în drepturile recunoscute de lege, apreciind că Statul Român este obligat la plata sumei echivalente cu valoarea de piaţă a terenului de 303 mp.
Cu toate că pârâţii Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, au formulat întâmpinări prin care au invocat excepţia prematurităţii acţiunii, dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi prevederile HG nr. 1095/2005 stabilesc obligaţii clare în sarcina acestora în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor, care contrazic susţinerile acestor părţi.
Prin excepţiile invocate şi apărările formulate, pârâţii încalcă în mod flagrant principiul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans", dovedind că nerezolvarea litigiului le este imputabilă.
Instanţa de fond, constatând tergiversarea celei de-a doua etape a procedurii administrative de către pârâţii apelanţi în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, în mod corect a intervenit pentru celeritatea finalizării procedurilor şi încadrarea lor într-un termen rezonabil, conform art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană, legislaţie care se aplică cu prioritate.
Recursul este nul în considerarea următoarelor argumente:
Recursul este o cale extraordinară de atac prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, fiind astfel o cale de atac de reformare, nesuspensivă de executare şi, în principiu, nedevolutivă.
Aceste atribute ale recursului determină ca motivele pentru care poate fi exercitat să fie expres şi limitativ prevăzute de lege, cele nouă motive prevăzute de art. 304 C. proc. civ. fiind singurele ce pot fi valorificate prin intermediul acestei căi de atac.
Motivarea recursului se realizează prin indicarea punctuală a cazului de casare incident şi precizarea greşelii de judecată subsumată acestuia, care va fi dezvoltată în cadrul criticilor formulate.
Nemotivarea ori motivarea evazivă, echivocă, imprecisă, cu caracter general, care face imposibilă încadrarea într-unul din motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. este sancţionată cu nulitatea, în afara cazului dacă din cererea de recurs nu rezultă existenţa unor motive de ordine publică, împrejurare faţă de care, în virtutea rolului activ şi a prerogativelor recunoscute de lege, instanţa va proceda, din oficiu, la o atare încadrare.
În speţă, chiar dacă reclamantul a încadrat, formal, recursul în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu niciunuia din cazurile de casare reglementate de textul legal arătat.
Aşa cum rezultă din cuprinsul cererii, reclamantul s-a rezumat la a prezenta situaţia de fapt care a condus la promovarea, de către acesta, a cererii de chemare în judecată având ca obiect pretenţii şi la exprimarea nemulţumirii faţă de soluţia pronunţată de instanţa de apel, fără a explicita de ce hotărârea atacată este lipsită de temei legal sau care este textul legal pe care instanţa l-a încălcat ori l-a aplicat greşit.
Referirile la dezinteresul organelor abilitate în soluţionarea cererii de acordare de despăgubiri în cadrul procedurii speciale, ori la atitudinea procesuală culpabilă a pârâţilor, nu pot contura o motivare a căii de atac în sensul legii, după cum nici aprecierile privind legalitatea şi temeinicia hotărârii de fond în lumina legislaţiei comunitare în materie nu pot forma critici de nelegalitate.
Aceste susţineri, formulate în termeni generali şi lipsite de argumente juridice viabile, nu îmbracă caracterul unor critici la adresa considerentelor de drept reţinute de instanţa de apel în justificarea soluţiei de desfiinţare a soluţiei dată în primă instanţă şi, respectiv, cu privire la modalitatea în care s-a desfăşurat procedura judiciară în faţa instanţei de apel, neputând fi astfel calificate drept motive de recurs.
Mai mult, succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, nici în aşa fel încât să se poată reţine, chiar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
Pentru aceste considerente, având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv impus de art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurent nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte urmează a constata nulitatea recursului, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul R.C.D. împotriva deciziei nr. 302/A din 6 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3425/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3417/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
