ICCJ. Decizia nr. 3425/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3425/2010
Dosar nr. 49744/3/2008
Şedinţa publică din 2 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, la data de 13 ianuarie 2004 sub nr. 58/2004, reclamanţii S.I.A.S. şi S.A. au solicitat, în temeiul Legii nr. 112/1995, art. 480 şi art. 481 C. civ., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, obligarea pârâtului de a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, cu excepţia apartamentelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 116 din 11 februarie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamanţilor, apreciind că revendicarea bunurilor preluate în mod abuziv de stat se poate realiza numai în condiţiile legii speciale de reparaţie, fiind exclusă calea dreptului comun în materie.
Prin Decizia civilă nr. 203 din 7 februarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis apelul reclamanţilor, a anulat hotărârea primei instanţe şi a acordat termen pentru evocarea fondului, moment procesual la care reclamanţii şi-au precizat cererea introductivă de instanţă în sensul că solicită restituirea cotei de 50% din imobilul în litigiu, invocând art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001(fila 22 dosar).
Prin Decizia civilă nr. 497 din 2 noiembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins acţiunea ca inadmisibilă, reţinând că acţiunea în revendicare, în cadrul căreia reclamanţii au făcut dovada că deţin doar o cotă de ½ din bunul a cărui restituire se solicită, nu a fost formulată de către toţi coproprietarii, nefiind astfel respectată regula unanimităţii incidentă în materie.
Prin Decizia civilă nr. 3284 din 23 mai 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamanţilor, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare în primă instanţă Tribunalului Bucureşti, reţinând că regula unanimităţii şi sancţionarea unuia dintre coproprietari pentru pasivitatea celuilalt care nu a formulat notificare, se îndepărtează de la raţiunea Legii nr. 10/2001 şi de la caracterul reparator al acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 473/F din 3 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a admis acţiunea astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie cota de ½ din imobilul situat în Bucureşti, reprezentat de suprafaţa construită şi neconstruită de 693,2 mp (ce nu a făcut obiectul Legii nr. 112/1995), astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de expert C.G.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950, reclamanţii au dovedit calitatea de moştenitori ai proprietarului iniţial al imobilului, iar singurul titlu valabil în cauză este cel al autorului reclamanţilor, care nu a pierdut niciodată în mod valabil dreptul de proprietate asupra imobilului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, arătând că în mod greşit s-a apreciat că acţiunea este admisibilă, atâta timp cât în asemenea situaţii este prevăzută o procedură reparatorie specială, a cărei existenţă şi obligativitate nu îngrădeşte accesul liber la justiţie, întrucât ulterior procedurii administrative, partea nemulţumită se poate adresa instanţei de judecată.
A mai arătat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, având în vedere că reclamanţii nu au justificat existenţa unui bun actual în sensul textului legal anterior citat.
Prin întâmpinarea formulată, reclamanţii au arătat că în cadrul cererii precizatoare au indicat ca temei de drept dispoziţiile Legii nr. 10/2001, faţă de nesoluţionarea în termen de 60 de zile a notificării formulate, invocând în acest sens şi Decizia în interesul legii pronunţată în materia absenţei soluţionării notificării.
Prin Decizia civilă nr. 544/A din 2 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul pârâtului, reţinând, în esenţă, că temeiul juridic al acţiunii îl constituie Legea nr. 10/2001, aşa cum rezultă din cererea precizatoare formulată de reclamanţi şi din considerentele instanţei de recurs; excepţia de inadmisibilitate a acţiunii prin raportare la dispoziţiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi primită, întrucât raţiunea pentru care aceasta a fost promovată a fost dată de nesoluţionarea notificării depuse în termenul legal în temeiul Legii nr. 10/2001; principiul specialia generalibus derogant nu poate fi reţinut în cauză, deoarece acţiunea reclamanţilor nu reprezintă o acţiune în revendicare pură şi simplă, de drept comun, ci este fundamentată şi pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aspect ce a determinat instanţa de casare să trimită cauza în rejudecare tribunalului, ca instanţă de fond competentă să soluţioneze asemenea litigii, conform deciziei în interesul legii nr. 30/2007; prin probatoriile administrate în cauză reclamanţii au dovedit, contrar susţinerilor apelantului, atât existenţa unui bun actual în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 CEDO(calitatea de persoane îndreptăţite, întinderea dreptului de proprietate), cât şi faptul că bunul a fost preluat în mod abuziv de către stat, prin Decretul nr. 92/1950.
Împotriva acestei decizii, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.
În argumentarea recursului, pârâtul a făcut ample referiri la legislaţia comunitară în domeniul proprietăţii private, şi a invocat jurisprudenţa Curţii Europene care a statuat că persoanele dobânditoare de bună-credinţă a bunurilor confiscate în mod abuziv de stat nu trebuie să suporte consecinţele acţiunilor abuzive ale acestuia.
A mai invocat principiul securităţii raporturilor juridice, care impune ca o soluţie definitivă dată într-un litigiu să nu mai fie pusă în discuţie, precum şi principiul specialia generalibus derogant, conform căruia concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cu referire la soluţia adoptată în acest sens prin Decizia ICCJ nr. 33/2008 privind revendicarea imobilelor naţionalizate pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
De asemenea, a arătat că din moment ce art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabileşte care sunt categoriile de imobile considerate preluate în mod abuziv, instanţa de judecată nu mai era îndreptăţită la calificarea preluării de către stat.
Dealtfel calificarea dată de instanţă Decretului nr. 92/1950, ca fiind în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale ale Constituţiei din 1948, cu dispoziţiile art. 481 C. civ., şi cu dispoziţiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, este greşită, atâta vreme cât acest act normativ nu a fost declarat neconstituţional în timpul cât era în vigoare.
Recursul este nul, în considerarea argumentelor ce succed:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) din acelaşi cod, indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea acestuia, dacă este posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
per a contrario, rezultă că, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia din cazurile reglementate de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.
Prin cererea de recurs pârâtul a invocat incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere modificarea unei hotărâri când aceasta „...este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii."
Din cuprinsul motivelor de recurs se constată însă că pârâtul nu a dezvoltat critici care să se circumscrie motivului invocat, respectiv, nu a arătat în ce mod, prin soluţia pronunţată, legea ar fi fost incorect aplicată, ori care este textul legal ce a fost greşit aplicat sau greşit interpretat raportat la circumstanţele cauzei.
Modalitatea de redactare a recursului adoptată de pârât constă, practic, în redarea unor principii de drept cu caracter general şi a unor extrase din jurisprudenţa Curţii Europene în materia dreptului de proprietate privată, fără a le raporta, în concret, la speţa dedusă judecăţii.
Succesiunea de afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
Mai mult, pentru prima oară în calea de atac a recursului, pârâtul critică modalitatea în care instanţa de judecată a reţinut nevalabilitatea actului de preluare a imobilului în litigiu, critică formulată omisso medio, care nu poate fi primită şi analizată de instanţa de recurs.
Astfel, respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părţile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel neputând declara recurs, dar şi faptul că partea care a declarat apel dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs.
În speţa supusă analizei, se constată că prin sentinţa civilă nr. 473/F din 3 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, în rejudecare, s-a stabilit că titlul statului asupra imobilului în litigiu, astfel cum a fost constituit prin Decretul nr. 92/1950, nu este valabil, fiind rezultatul măsurii abuzive a naţionalizării, astfel încât singurul titlu valabil îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare din 27 martie 1942 deţinut de autorul reclamanţilor.
Apelul declarat de pârât împotriva acestei hotărâri a vizat critici referitoare la admisibilitatea acţiunii promovate de reclamanţi şi la existenţa/inexistenţa unui bun al acestora în sensul art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 al CEDO, fără a face vreo referire la valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, ori la modalitatea în care prima instanţă a rezolvat acest aspect.
Inexistenţa unei asemenea critici este reliefată în chiar motivarea deciziei recurate, în care se arată că „...imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, prin Decretul nr. 92/1950, aprecierea primei instanţe în acest sens, fiind una corectă şi necontestată...de către pârât" şi că „stabilirea în mod definitiv (condiţie îndeplinită în cazul pendinte, prin neapelarea acestei părţi din hotărâre, de către pârât), a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil echivalează cu existenţa unei valori patrimoniale şi este determinantă pentru recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor deposedaţi abuziv...".
Se constată astfel că, prin sentinţa primei instanţe şi în lipsa apelului pârâtului cu privire la chestiunea valabilităţii titlului statului, s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra acestui aspect, astfel încât nu mai poate fi repus în discuţie, rămânând câştigat în mod definitiv şi irevocabil cauzei.
Hotărârile judecătoreşti faţă de care nu s-au exercitat, în termenul stabilit, căile de atac prevăzute de lege, intră în puterea lucrului judecat, iar hotărârile judecătoreşti faţă de care nu s-a exercitat calea de atac a apelului, nu pot fi atacate cu recurs.
Pentru identitate de raţiune, acele aspecte dintr-o hotărâre judecătorească care nu au constituit critici formulate în cadrul apelului, deşi s-a exercitat o asemenea cale de atac, sunt supuse autorităţii de lucru judecat în ipoteza promovării recursului, neputând fi invocate pentru prima oară în calea extraordinară de atac, întrucât reprezintă chestiuni faţă de care nu s-a exercitat calea de atac a apelului.
Astfel, autoritatea de lucru judecat priveşte nu numai dispozitivul hotărârii judecătoreşti, ci şi problemele de drept ce sunt dezlegate irevocabil prin hotărârea judecătorească, recunoscându-se un asemenea efect şi cu privire la considerentele care se reflectă în dispozitiv.
Faţă de argumentele arătate, Înalta Curte constată că nu poate primi şi analiza critica pârâtului referitoare la valabilitatea/nevalabilitatea Decretului nr. 92/1950, chestiune care a intrat în puterea lucrului judecat, prin neapelare, reprezentând o critică omisso medio, în cauză nu s-au conturat motive de ordine publică iar criticile formulate nu se circumscriu cadrului legal prevăzut de art. 304 C. proc. civ., astfel încât conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ. recursul este lovit de nulitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nulitatea recursului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei nr. 544/A din 2 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică,astăzi,2 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3495/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3421/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
