ICCJ. Decizia nr. 3441/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3441/2010
Dosar nr. 44512/3/2007
Şedinţa publică din 3 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 11 decembrie 2007 reclamanţii P.M.D. şi Z.B. au chemat în judecată pe pârâţii V.N., V.G. şi Municipiul Bucureşti prin Primar pentru a fi obligaţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, strada I., din care un apartament compus din patru camere care se află în posesia pârâţilor V., iar restul imobilului se află în posesia Municipiului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1062 din 6 iunie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea reclamanţilor reţinând existenţa autorităţii de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 235 din 16 mai 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 417 din 25 ianuarie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia menţionată autorilor reclamanţilor li s-a respins o cerere identică formulată împotriva aceloraşi pârâţi.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul P.M.D.
Apelantul a susţinut că, temeiul de drept al cererii sale este nu numai art. 480 C. civ., ci şi Legea nr. 247/2005 care a modificat Legea nr. 10/2001, că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 şi nu a primit nici un răspuns din partea Municipiului Bucureşti, ceea ce nu-i poate îngrădi accesul direct la instanţă pentru valorificarea drepturilor sale.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă, prin decizia nr. 364 din 29 mai 2009 a admis apelul formulat de P.M.D. şi Z.B., a desfiinţat în parte sentinţa numai cu privire la cererea formulată de reclamanţi împotriva Municipiului Bucureşti şi în consecinţă: a trimis cererea spre rejudecare în primă instanţă la Tribunalul Bucureşti.
A menţinut dispoziţiile sentinţei atacate cu privire la soluţionarea cererii formulată de reclamanţi împotriva pârâţilor V.G. şi V.N.
Pentru a decide astfel, Curtea de apel, a reţinut următoarele:
Stabilind că Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă în raporturile dintre persoana îndreptăţită şi deţinătorul imobilului - persoane fizice, în speţă pârâţii V., instanţa de apel, a constatat că, în baza art. 480 C. civ., invocat ca temei de drept de către reclamanţi, cererea de revendicare formulată împotriva pârâţilor V. trebuie respinsă pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, cum legal a reţinut instanţa de fond.
Hotărârea primei instanţe este corectă sub aspectul reţinerii autorităţii de lucru judecat deoarece autorii reclamanţilor în anul 1999 au formulat o acţiune în revendicare împotriva pârâţilor V., acţiune ce a fost respinsă.
Fiind chemată să se pronunţe asupra aceleiaşi cereri, având aceiaşi cauză, obiect şi părţi, Curtea de Apel Bucureşti prin decizia nr. 235 din 16 mai 2002 (irevocabilă) a reţinut că reclamanţii nu au un titlu de proprietate asupra imobilului, în condiţiile în care instanţa de fond precizase că pârâţii au un titlu de proprietate constând în contractul încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
De asemenea, valabilitatea titlului de proprietate prezentat de pârâţii V. a fost reţinută şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 417/2005, care a precizat că, acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi nu poate fi admisă.
În raport de cele expuse, Curtea de apel, a reţinut că, cea de-a doua acţiune în revendicare formulată de reclamanţi împotriva pârâţilor V. a fost corect respinsă de instanţa de fond.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar, Curtea de apel, a reţinut că şi acest capăt de cerere este sortit eşecului pentru autoritate de lucru judecat.
Dar aceeaşi acţiune formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu este supusă aceloraşi condiţii legale, deoarece, legea specială în art. 47 prevede posibilitatea persoanelor îndreptăţite, cărora li s-a respins acţiunea în revendicare formulată în baza dreptului comun (cazul reclamanţilor) să solicite măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru bunurile preluate abuziv de stat, în baza şi în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În aceste condiţii şi cu limitele deja menţionate Curtea de apel, a reţinut că, reclamanţii au invocat ca temei de drept Legea nr. 10/2001, au chemat în judecată Municipiul Bucureşti, au formulat notificare la care au primit un răspuns, astfel încât refuzul nejustificat de a răspunde la notificare, trebuia soluţionat pe fond şi nu să respingă acţiunea pentru autoritate de lucru judecat.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţie invocată de pârâţi, Curtea de apel nu s-a mai pronunţat întrucât instanţa de fond a reţinut autoritatea de lucru judecat a unei decizii anterioare irevocabile, excepţia fiind lipsită de interes.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanţii P.M.D. şi G.M. şi pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, V.G. şi V.N.
Prin recursul declarat reclamanţii P.M.D. şi G.M. au invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel în mod greşit a reţinut autoritatea de lucru judecat în raport cu decizia civilă nr. 235 din 16 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 417 din 25 ianuarie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Dezvoltând criticile de nelegalitate recurenţii au susţinut că, nu trebuie să se confunde cauza acţiunii civile cu cauza cererii de chemare în judecată, întrucât cauza reprezintă scopul urmărit de cel ce apelează la o acţiune iar cauza cererii de chemare în judecată este temeiul juridic al cererii.
Pentru determinarea existenţei sau inexistenţei autorităţii de lucru judecat trebuie să se verifice cauza cererii de chemare în judecată, care reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii.
În analiza elementelor autorităţii de lucru judecat recurenţii au făcut trimitere la unele apărări doctrinare şi la practica instanţei supreme, concluzionând că, „faptul că reclamanţii au invocat ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, alături de Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiile art. 480 C. civ., nu este de natură a schimba caracterul acţiunii, cadrul procesual trebuind plasat, neechivoc, în demersul de aplicare a Legii nr. 10/2001".
În continuare, recurenţii au mai învederat că temeiul juridic al acţiunii lor îl reprezintă şi Legea nr. 247/2005, care prevede că Decretul nr. 92/1950 reprezintă un act abuziv de preluare şi nu mai prezintă un titlu valabil al statului, ceea ce înseamnă că dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu subzistă.
Recurenţii - reclamanţi au mai arătat că, primul ciclu procesual s-a finalizat cu respingerea acţiunii întrucât instanţele au apreciat că nu au făcut dovada calităţii antecesorilor de persoane exceptate de la naţionalizare, iar în al doilea ciclu procesual cauza a fost analizată superficial, soluţiile pronunţate bazându-se pe cele din primul ciclu procesual.
Faţă de cele expuse, recurenţii au solicitat, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii excepţiei autorităţii de lucru judecat şi trimiterea cauzei pentru judecarea în fond.
Municipiul Bucureşti prin Primarul General a criticat decizia ca nelegală invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând în esenţă, că distincţia instanţei de apel privind temeiul de drept invocat, respectiv art. 480 C. civ., în raport de care acţiunea este sortită eşecului pentru autoritate de lucru judecat şi art. 47 din Legea nr. 10/2001 situaţie în care acţiunea nu este supusă aceloraşi condiţii este greşită, întrucât art. 47 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1055 din 9 octombrie 2008 a Curţii Constituţionale.
Pe de altă parte, obiectul pricinii, aşa cum a fost stabilit de către reclamanţi este o acţiune în revendicare şi indiferent de temeiul de drept invocat în cele două acţiuni, operează autoritatea de lucru judecat, ştiut fiind faptul că ceea ce este de esenţa identităţii în ceea ce priveşte obiectul pricinii, este finalitatea urmărită de reclamant.
Or, rezultă fără echivoc, că finalitatea urmărită de reclamanţi în prezenta cauză este aceea de a-şi redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului.
Faptul că reclamanţii pot uza de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu face obiectul prezentei acţiuni, în favoarea acestora dispoziţiile arătate le conferă dreptul soluţionării pretenţiilor pe cale administrativă, prin soluţionarea notificării depuse cu respectarea condiţiilor de formă cerute.
Pe cale de consecinţă, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi menţinerea ca legală a sentinţei primei instanţe.
Recurenţii pârâţi V.G. şi V.N. au invocat faptul că între considerentele deciziei şi dispozitivul acesteia există contrarietate întrucât nu rezultă cu claritate motivul pentru care cauza a fost trimisă spre rejudecare deşi apelul a fost admis în tot şi nu în parte.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţele de fond şi apel au făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1201 C. civ., atunci când a reţinut autoritatea de lucru judecat invocată de pârâţi în raport de decizia civilă nr. 235 din 16 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 417 din 25 ianuarie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Reclamanţii au învestit instanţa de judecată cu o acţiune prin care a solicitat printre altele, obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti str. I.
Acţiunea a fot fundamentată în drept, pe dispoziţiile art. 480 C. civ., dar şi pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.
La dosar au fost depuse printre alte acte, notificarea înregistrată din 4 iulie 2001 şi dispoziţia din 5 decembrie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General de respingere a notificării formulată de Z.M.P.
Atât la fond cât şi la apel, reclamanţii s-au apărat în mod constant invocând prevederile Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.
Este adevărat că formulările reclamanţilor sunt confuze, însă prima instanţă avea obligaţia respectând regula dezbaterilor contradictorii, să ceară precizările necesare pentru a stabili obiectul cererii de chemare în judecată.
În aceste condiţii, în mod corect, instanţa de apel, a apreciat că în raport de pârâtul Municipiul Bucureşti şi de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 nu poate opera autoritatea de lucru judecat.
În consecinţă, critica recurenţilor - reclamanţi că faţă de pârâţii V.G. şi V.N. nu ar opera autoritatea de lucru judecat este nefondată, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată este fără echivoc acţiune în revendicare, acţiune ce a fost soluţionată irevocabil prin decizia nr. 235/A din 16 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, confirmată prin decizia nr. 417 din 25 ianuarie 2005 â Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Nefondată este şi critica recurentului-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General dat fiind că, prima instanţă avea obligaţia de a se pronunţa în legătură cu notificarea formulată de antecesorul reclamanţilor.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâţii V.G. şi V.N., este de asemenea nefondat, neexistând nicio contradicţie între considerente şi dispozitivul deciziei atacate cu recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii G.M. şi P.M.D. şi pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar, V.G. şi V.N. împotriva deciziei civile nr. 364 din 12 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3444/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3439/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
