ICCJ. Decizia nr. 3426/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3426/2010
Dosar nr. 754/3/2009
Şedinţa publică din 2 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamanta M.R. a formulat, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, contestaţie împotriva deciziei nr. 469 din 5 decembrie 2008 emisă de pârâtă.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin decizia contestată i-a fost respinsă notificarea nr. RR/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reţinându-se că nu ar fi depus acte care să ateste calitatea sa de moştenitor legal ori care să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.
Reclamanta a susţinut că nu a avut toate documentele la data depunerii notificării, dar că, potrivit certificatului de moştenitor din 27 decembrie 1995 şi a anexelor nr. 1 şi 2 ale deciziei nr. 51 din 13 februarie 1978, rezultă fără dubii, că suprafaţa de 75 m.p. a fost preluată de la antecesorul său, L.T., în acelaşi sens fiind şi adresa din 23 martie 1978 a fostului Consiliu Popular al Municipiului Reşiţa - Biroul executiv.
Prin sentinţa civilă nr. 1009 din 06 iulie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta M.R., s-a anulat decizia nr. 469 din 05 decembrie 2008 emisă de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi a fost obligată pârâta să emită decizie prin care să stabilească dreptul reclamantei la despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII pentru terenul în suprafaţă de 75 m.p., înscris în CF AA Cîlnic, top XX.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, din decizia nr. 51 din 13 februarie 1978, rezultă că a fost aprobată comasarea terenurilor în suprafaţă de 602 m.p. aparţinând unor persoane fizice, în cadrul acestei suprafeţe regăsindu-se şi terenul în suprafaţă de 75 m.p. arabil, înscris în CF AA, nr. top YY, aparţinând lui L.T.
Prin urmare, deşi la dosar nu a fost ataşat actul prin care L.T. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 75 m.p. arătat mai sus, Tribunalul a reţinut aplicabilitatea în cauză, a dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, prin care s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Cum în cauză această prezumţie relativă de proprietate nu a fost răsturnată, Tribunalul a reţinut ca fiind dovedit dreptul de proprietate al lui L.T. asupra terenului în litigiu.
Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunal a formulat apel pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, apelanta-pârâtă era îndreptăţită să respingă notificarea pentru lipsa actelor doveditoare.
S-a mai arătat că, în mod greşit instanţa de fond a obligat pe pârâtă să emită decizie prin care să stabilească dreptul reclamantei la despăgubiri, în condiţiile în care, după apariţia Legii nr. 247/2005, decizia se înaintează către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Apelanta-pârâtă a criticat atitudinea intimatei-reclamante, în sensul că actele administrate la instanţa de fond nu au fost depuse şi la sediul Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului pentru soluţionarea notificării, astfel încât aceasta nu a fost în măsură să rezolve corespunzător cererea părţii.
Apelul a fost respins ca nefondat conform deciziei nr. 546 din 4 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În considerentele deciziei s-a reţinut că depunerea actelor doveditoare a pretenţiilor sale de către reclamantă direct în faţa instanţei nu înlătură posibilitatea examinării fondului litigiului.
Or, criticile formulate de către apelantă se referă numai la faptul că aceasta nu a fost în măsură să soluţioneze notificarea întrucât lipseau înscrisurile doveditoare în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001.
S-a apreciat că asemenea critici nu sunt de natură să atragă nelegalitatea soluţiei atacate deoarece, prin accesul la justiţie, trebuie asigurată posibilitatea realizării drepturilor prevăzute de legea de restituire în favoarea persoanelor care au formulat notificări.
Din această perspectivă, instanţa poate obliga instituţia notificată să emită decizie prin care să constate dreptul la despăgubiri al reclamantei, urmând ca pe temeiul acesteia să se pronunţe ulterior Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Legii nr. 247/2005.
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelanta-pârâtă, care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Soluţia de respingere a notificării este cea corectă şi se fundamentează pe dispoz. art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi faptul că actele doveditoare n-au fost ataşate notificării.
- Soluţia este lipsită de temei legal şi pentru că nu a cenzurat sentinţa Tribunalului în ce priveşte obligarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului la emiterea deciziei prin care să stabilească dreptul reclamantei la despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005. Aceasta, deşi potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu poate decât să emită decizie cu propunere de măsuri, decizie care se înaintează ulterior Comisiei Centrale.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, susţinând că a făcut dovada dreptului de proprietate cu probele administrate în cauză şi că recurenta nu a răsturnat în niciun fel prezumţia de proprietate care operează în favoarea reclamantei.
Recursul este nefondat.
Prin criticile formulate, recurenta susţine greşita aplicare în cauză a dispoz. art. 23 din Legea nr. 10/2001, a căror incidenţă la speţă ar fi condus, în mod indubitabil, la soluţia pe care aceasta a adoptat-o cu privire la notificare - respectiv, de respingere pentru lipsa actelor doveditoare.
Modalitatea de formulare a criticilor ignoră însă, împrejurarea că, în sistemul Legii nr. 10/2001, ulterior desfăşurării procedurii prealabile în faţa entităţii/unităţii învestite cu notificarea, are loc şi o procedură judiciară pe care o poate declanşa persoana nemulţumită.
Or, în această etapă jurisdicţională, partea este îndreptăţită să solicite şi să administreze toate probele pe care le consideră necesare în dovedirea temeiniciei pretenţiilor.
Altminteri, accesul la justiţie ar fi unul iluzoriu, lipsit de efectivitate şi cu încălcarea caracterului echitabil al procedurii (în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) dacă, recunoscându-i-se părţii posibilitatea de a sesiza instanţa, în acelaşi timp, i s-ar interzice administrarea probatoriului.
Dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 - vizând necesitatea depunerii actelor doveditoare până la momentul soluţionării notificării - sunt aplicabile pentru procedura prealabilă şi nu pentru faza judiciară, în cadrul căreia se aplică regulile fundamentale ale procesului civil în materia probaţiunii (legate de respectarea dreptului de apărare şi de principiul nemijlocirii instanţei în administrarea probatoriului).
Ca atare, împrejurarea că, ataşat notificării nu s-au depus, cum susţine recurenta, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, nu poate avea consecinţa pretinsă de aceasta, a nelegalităţii hotărârilor pronunţate de instanţe, care au făcut propria evaluare jurisdicţională.
Este de asemenea, nefondată, susţinerea că prin soluţia adoptată ar fi fost nesocotite dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât instituţia recurentă a fost obligată să emită decizie prin care să stabilească dreptul reclamantei la despăgubiri, în condiţiile în care, pe temeiul textului menţionat, aceasta poate doar să propună măsuri reparatorii în echivalent.
Astfel, dispozitivul unei hotărâri se completează în mod necesar cu acele considerente care îl susţin şi explică soluţia.
În cauză, prin obligarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului să emită decizie de stabilire a dreptului reclamantei la despăgubiri, instanţa a avut în vedere deopotrivă prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, precum şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care presupun ca deciziile conţinând propuneri de măsuri reparatorii să fie înaintate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Aşadar, recurenta este în eroare atunci când susţine că s-a făcut o greşită aplicare a legii, întrucât norma conţinută în alin. (3) din art. 29 al Legii nr. 10/2001 presupune tocmai emiterea deciziei pe baza căreia Comisia Centrală să definitiveze ulterior titlurile de despăgubiri.
Cum o astfel de decizie nu fusese emisă de către recurentă şi cum instanţa a realizat judecata pe fond (conform jurisprudenţei unificate prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007), rezultă că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a normei de drept material incidente.
Pentru toate aceste considerente, recursul a fost găsit nefondat şi va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 546 din 04 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3433/2010. Civil. Expropriere - Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3423/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
