ICCJ. Decizia nr. 3448/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3448/2010
Dosar nr. 402/120/2009
Şedinţa publică din 3 iunie 2010.
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 393 din 2 octombrie2007 Curtea de Apel Ploieşti a desfiinţat sentinţa civilă nr. 306 din 19 martie 2006 a Tribunalului Dâmboviţa şi a trimis cauza spre rejudecare motivat de faptul că întrucât unităţile SC S. SA, SC C.I. SA şi SC R. SA nu au emis decizia motivată la notificarea adresată şi care avea ca obiect restituirea imobilelor situate în Târgovişte, refuz ce echivalează cu respingerea cererii notificată.
Cum Tribunalul Dâmboviţa nu a intrat în cercetarea fondului şi a respins acţiunea ca prematur formulată a fost necesară casarea şi efectuarea de probe.
Prin sentinţa civilă nr. 914 din 13 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de reclamanta M.E.G., în contradictoriu cu pârâtele SC S. SA, SC C.I. SRL, SC R. SA şi Primăria municipiului Târgovişte, şi în consecinţă:
A constatat că reclamanta era îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Târgovişte, judeţul Dâmboviţa.
A dispus trimiterea dosarului la A.N.R.I. Bucureşti pentru evaluarea imobilului şi stabilirea despăgubirilor.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că cererea reclamantei este întemeiată şi a admis şi a trimis dosarul la A.N.R.I. în vederea calculării şi acordării de despăgubiri pentru imobilul menţionat în notificare şi asta pentru următoarele considerente:
La 13 august 2001 reclamanta în calitate de moştenitoare a lui N.M. a depus notificare prin care solicita restituirea în natură a unui imobil situat în Târgovişte. Acest imobil a fost deţinut de autorii săi şi preluat în mod abuziv printr-o naţionalizare efectuată de Comisia de Naţionalizare a judeţului Dâmboviţa.
Primăria municipiului Târgovişte, căreia îi fusese adresată notificarea, a înştiinţat-o pe reclamantă că imobilul solicitat este proprietate privată a următoarelor societăţi SC S. SA - 3,22 ha, SC C.I. SA - 1,40 ha şi SC R. SA - 1,73 ha.
In acest context, notificarea adresată a fost înaintată acestor societăţi care au comunicat reclamantei modalitatea de preluare şi anume în procesul de privatizare şi ca urmare a vânzărilor cumpărărilor intervenite.
Cum imobilul solicitat nu a mai putut fi restituit în natură deoarece reprezintă bun dobândit în procesul de privatizare al celor trei societăţi comerciale şi cum reclamanta şi-a demonstrat dreptul său de proprietate asupra imobilului în calitatea sa moştenitoare a defunctei N.M., cererea acesteia s-a privit ca întemeiată în condiţiile în care restituirea urma a se face prin acordarea de măsuri reparatorii. In acest context, dosarul s-a dispus a fi înaintat Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Imobilelor în vederea evaluării acestuia şi acordării de despăgubiri corespunzătoare.
Împotriva sus menţionatei sentinţe a declarat apel în termen legal reclamanta M.E.G. invocând dispoziţiile art. 282-298 C. proc. civ.
A susţinut în esenţă apelanta reclamantă că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat instanţei obligarea pârâtelor să emită decizie sau după caz dispoziţie motivată la notificarea nr. 308 din 13 august 2001 depusă în conformitate cu prevederile Legii 10/2001.
Lipsa răspunsului unităţii deţinătoare a imobilului în litigiu echivalează cu refuzul soluţionării notificării iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, motiv pentru care reclamanta s-a adresat instanţei de judecată prin însăşi prevederile art. 21 alin. (2) din Constituţie.
A mai susţinut apelanta că instanţa fără să cerceteze aspecte esenţiale - imobilul a fost sau nu naţionalizat, statul a avut un titlu valabil sau a deţinut imobilul fără titlu valabil constituit, face o afirmaţie generală „imobilul a fost preluat abuziv printr-o naţionalizare de Comisia de Naţionalizare a Judeţului Dâmboviţa”, dar se întreabă apărătorul apelantei „care a fost această naţionalizare, ce lege a fost şi în ce?.
A mai arătat apelanta că este persoană îndreptăţită, a formulat notificare. Mai mult instanţa de fond s-a pronunţat pe o cerere cu care nu a fost investită.
Instanţa de fond trebuia să se pronunţe asupra aspectului - „dacă înaintea Notificării formulată de reclamantă către toate unităţile deţinătoare direct de către Primăria Municipiului Târgovişte prin adresa nr. 24979a din 30 noiembrie 2001 echivalează notificarea acestora şi au obligaţia emiterii deciziei în baza Legii nr. 10/2001”.
A solicitat admiterea apelului, anularea sentinţei civile nr. 914 din 13 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, obligarea pârâtelor să emită decizie/dispoziţie motivată la Notificarea nr. 308 din 13 august 2001, înaintarea dosarului la Tribunalul Dâmboviţa spre rejudecare.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 212 din 24 noiembrie 2009 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta M.E.G. împotriva sentinţei civile nr. 914 din 13 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Prahova.
Pentru a decide astfel, curtea de apel, a reţinut, în esenţă, următoarele:
La data de 13 august 2001 reclamanta în calitate de moştenitoare a defunctei N.M. a notificat Primăria municipiului Târgovişte prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Târgovişte.
Primăria municipiului Târgovişte i-a făcut cunoscut reclamantei că imobilul în litigiu aparţine SC S. SA – 3,22 ha, SC C.I. SA – 1,4 ha şi SC R. SA – 1,73 ha.
Aceste din urmă societăţi i-au făcut cunoscut reclamantei modalitatea în care au devenit titularii dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 306 din 19 martie 2007 Tribunalul Dâmboviţa a respins ca prematur formulată cererea reclamantei, deoarece cele trei societăţii nu au fost înştiinţate de către reclamantă cu notificare în vederea emiterii unei dispoziţii cu privire la imobilele în litigiu.
Împotriva acestei sentinţa declarat apel reclamanta M.E.G. criticând-o ca nelegală şi netemeinică întrucât nu a fost respectată procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel încât greşit a fost respinsă acţiunea sa ca prematur formulată.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 393 din 2 octombrie 2007 a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru a se pronunţa pe fondul cauzei.
A mai reţinut curtea de apel că în rejudecare tribunalul a constatat că reclamanta este persoană îndreptăţită la despăgubiri conform prevederilor Legii nr. 10/2001, însă restituirea în natură
nefiind posibilă, aceasta va primi despăgubiri, prin acordarea măsurilor reparatorii conform Legii nr. 10/2001.
Că, aceasta este de fapt îndrumarea dată de Curtea de Apel Ploieşti prin decizia de desfiinţare a sentinţei nr. 306 din 19 martie 2007, decizie nerecurată de apelantă, astfel încât instanţa de apel, pe fondul cauzei a apreciat ca neîntemeiată cererea reclamantei, admiţând-o în sensul că este îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii, dispunând trimiterea dosarului la A.N.R.I. pentru evaluarea imobilului şi stabilirea despăgubirilor.
Decizia curţii, nerecurată de apelantă, a intrat în puterea lucrului judecat, iar modul în care instanţa de apel, judecând în fond cauza, a apreciat că cererea este întemeiată, a admis-o şi a trimis dosarul la A.N.R.I.
Decizia curţii nu dă îndrumarea de a fi obligat Statul prin Municipiul Târgovişte să-i răspundă la notificare ci să soluţioneze în fond cauza, ceea ce a şi făcut.
În opinia curţii, apelanta în eventualitatea unei oferte care o nemulţumeşte poate ataca decizia/dispoziţia la instanţa competentă.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs apelanta M.E.G. invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând criticile de nelegalitate recurenta a susţinut că nemulţumirea sa constă în faptul că, Tribunalul Dâmboviţa nu a soluţionat corect fondul cauzei sale, a analizat sumar înscrisurile de la dosar, a constatat nemotivat că imobilul a fost deţinut de antecesorii săi şi preluat abuziv printr-o Comisie de Naţionalizare a judeţului Dâmboviţa, că imobilul este proprietate societăţilor intimate SC S. SA, SC C.I. SA şi SC R. SA dobândit prin privatizare şi în acest sens este îndreptăţită la măsuri reparatorii.
A mai susţinut recurenta că, pentru a stabili modalitatea măsurilor reparatorii instanţa de judecată trebuia să stabilească modul de preluare a imobilului, dacă a fost preluat cu titlu valabil, fără titlu sau în mod abuziv.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale, privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
Mai mult, imobilele preluate în baza Legii nr. 119/1948 sunt prezumate a fi preluate cu titlu valabil dacă statul a respectat prevederile acestei legi.
Recurenta a mai arătat că a depus înscrisuri prin care a răsturnat această prezumţie, deoarece autorii său nu figurează cu imobilul expropriat, nu există nicio decizie de expropriere iar prin răspunsul Primăriei municipiului Târgovişte se afirmă că nu se cunoaşte modul de preluare.
Distincţia dintre imobilele preluate cu titlu valabil şi fără titlu raportat la Legea nr. 119/1948 are semnificaţii şi importanţă în sfera măsurilor reparatorii prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Faţă de cele expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea la Tribunalul Dâmboviţa.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză de reclamanta M.E.G. este întemeiat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Reclamanta M.E.G. s-a adresat cu notificare Municipiului Târgovişte solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Târgovişte.
Municipiului Târgovişte a înaintat notificarea către SC S. SA, SC C.I. SA şi SC R. SA, conform adreselor aflate la dosar.
Unităţile notificate nu au emis decizie motivată, ceea ce echivalează cu refuzul restituirii imobilului solicitat de reclamantă.
În aceste condiţii, prima instanţă era obligată să soluţioneze cauza pe fond, cum s-a statuat de altfel prin decizia nr. 393 din 2 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
Or, instanţa de trimitere, fără a face o analiză a actelor şi lucrărilor aflate la dosar, ajunge la concluzia că imobilul solicitat nu mai poate fi restituit în natură deoarece reprezintă bun dobândit în procesul de privatizare al celor trei societăţi.
Confirmând hotărârea primei instanţe şi curtea de apel a, pronunţat o hotărâre nelegală, întrucât trebuia să constate că nu au fost respectate îndrumările date prin decizia nr. 393 din 2 octombrie 2007 a aceleiaşi curţi, referitoare la soluţionarea cauzei pe fond.
Sub acest aspect, instanţa de fond avea obligaţia să analizeze şi eventual să administreze probe cu privire la lipsa răspunsului unităţilor deţinătoare, modalitatea privatizării acestora, dacă imobilul a fost sau nu naţionalizat, dacă există sau nu posibilitatea restituirii imobilului în natură.
Neprocedând în acest mod ambele instanţe au pronunţat hotărâri nelegale, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi admis, cu consecinţa casării hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Dâmboviţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta M.E.G. împotriva deciziei civile nr. 212 din 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti.
Casează decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 914 din 13 aprilie 2009 a Tribunalului Dâmboviţa.
Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Dâmboviţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4013/2010. Civil. Perimare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3443/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
