ICCJ. Decizia nr. 3465/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3465/2010
Dosar nr. 7712/30/2007
Şedinţa publică din 3 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, iniţial, pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 8539 din 21 iulie 2002, reclamantul S.P.A.A. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Timişoara, G.E., G.F., M.D.A.G., M.L., D.A., l.M., l.D., B.Z., N.L.A.V., N.C., G.B., G.S., I.G.D., I.A. solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună restituirea imobilului situat în Timişoara, str. B., înscris în CF nr. XX Timişoara şi restabilirea dreptului său de proprietate în CF, precum şi anularea contractelor de vânzare cumpărare prin care Primăria Municipiului Timişoara a vândut apartamentele din imobil celorlalţi pârâţi. A mai solicitat anularea certificatului de moştenitor din 08 ianuarie 2002 întocmit de Biroul Notarial C.M. pe numele pârâţilor N.L. şi N.C.
Prin sentinţa civilă nr. 1056/PI din 06 iunie 2005 pronunţată în Dosarul nr. 8539/C/2002, Tribunalul Timiş a respins acţiunea reclamantului, reţinând că înainte de introducerea prezentei cereri de chemare în judecată, reclamantul a solicitat restituirea imobilului şi prin procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că, în urma formulării notificării prevăzute de această lege, Primarul Municipiului Timişoara a hotărât, prin dispoziţia din 11 noiembrie 2004, restituirea atât în natură a unei părţi din imobil, care nu a fost înstrăinat anterior în baza Legii nr. 112/1995, cât şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul din litigiu.
Reclamantul, prin mandatar, a declarat printr-o scrisoare adresată Primăriei Municipiului Timişoara că acceptă măsurile reparatorii care i-au fost acordate.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamantul S.A.P.A., susţinând în esenţă, că imobilul ce face obiectul litigiului a fost naţionalizat abuziv, fără titlu valabil, de către Statul Român şi, în aceste condiţii, Statul Român nefiind niciodată proprietar real al imobilului nu putea să dispună vânzarea acestuia către chiriaşii deţinători ai contractelor de închiriere în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Prin decizia civilă nr. 156 din 04 mai 2006, pronunţată în Dosarul nr. 10744/C/2005, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul, reţinând că reclamantul a înţeles să uzeze concomitent de două căi judiciare, pentru valorificarea aceluiaşi drept, o cale administrativă reglementată de o lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi o cale judiciară generală, respectiv cea a dreptului comun.
Această conduită contravine principiului „electa una via (...)", neputându-se înfrânge nici principiul aplicării normei cu caracter special, de către norma cu caracter general.
Împotriva deciziei civile nr. 156 din 04 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara reclamantul S.A.P.A. a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub nr. 11170/1/2006, susţinând în esenţă, că instanţa de apel, văzând acordarea de despăgubiri în procedura administrativă de restituire a bunului, a ignorat faptul că este învestită să soluţioneze o acţiune în revendicare a imobilului (la primul capăt de cerere) şi să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare a unor apartamente din imobil (la cel de al doilea capăt de cerere).
Recursul reclamantului a fost admis prin decizia nr. 2287 din 13 martie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 11170/1/2006, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, iar ca efect al acestei decizii, au fost lipsite de efecte atât hotărârea instanţei de fond, cât şi cea pronunţată în apel, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului Timiş.
Pentru a dispune astfel, instanţa de recurs a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat revendicarea bunului şi constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobil, încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Ulterior, pe parcursul soluţionării cauzei la instanţa de fond, reclamantul a formulat o cerere de suspendare a judecăţii, până la soluţionarea administrativă a cererii sale de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001.
Formularea cererii de suspendare a judecării pricinii şi soluţionarea de către primar a notificării adresată în baza Legii nr. 10/2001, nu impietează însă soluţionarea pe fond a prezentei acţiuni în justiţie prin care reclamantul revendică imobilul, înţelegând să-şi opună titlul său de proprietate, titlurilor deţinute de proprietarii cumpărători ai apartamentelor în litigiu, solicitând şi constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare ale acestora. Cele două cereri sunt distincte şi rezolvarea uneia dintre acestea nu impietează cu nimic soluţionarea celei de a doua, respectiv a celei ce face obiectul prezentei acţiuni în justiţie.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 7712/30/2007, la data de 24 octombrie 2007.
La termenul de judecată din data de 03 decembrie 2007, urmare a decesului pârâtului l.D., au fost introduşi în cauza pârâţii S.M.M. şi S.S.
În aceeaşi modalitate, a operat transferul calităţii procesuale pasive de la defunctul G.B., la moştenitorii legali ai acestuia, G.S., H.S.L., G.C.G. şi G.S.E.
Excepţiile necompetenţei materiale absolute şi a lipsei de interes a reclamantului, ridicate de pârâţi, atât în primul ciclu procesual, cât şi în rejudecare, după desfiinţarea hotărârii de fond, au fost puse în dezbaterea contradictorie a părţilor la termenul de judecată din 31 martie 2008 şi au fost respinse ca neîntemeiate.
În privinţa mijloacelor de apărare ce au vizat lipsa calităţii procesuale active şi inadmisibilitatea acţiunii, acestea au fost unite cu fondul în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ.
Prin sentinţei civilă nr. 2683 din 2 septembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Timiş, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii - având ca obiect revendicarea imobiliară şi s-a respins acţiunea formulată de reclamantul S.P.A.A., în contradictoriu cu pârâţii G.E., G.F., M.D.A.G., M.L., D.G., l.M., M.M. şi S.S., B.Z., N.L.A.V., N.C., G.S., H.S.L., G.C.G. şi G.S.E., I.G.D., I.A.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu, compus din casă cu un etaj şi curte, situat administrativ în Timişoara, str. B., judeţul Timiş a fost proprietatea antecesoarei reclamantului N.E. şi în anul 1956 a trecut în proprietatea statului prin naţionalizare, ca efect al Decretului nr. 92/1950, fiind apartamentat în fapt şi închiriat unor persoane fizice.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, uzând de facultatea ce le-a fost oferită de prevederile art. 9 din actul normativ, în calitate de chiriaşi, la data apariţiei legii, ai apartamentelor nr. 1-8 din corpul de proprietate menţionat, pârâţii/antecesorii lor au cumpărat de la Statul Român locuinţele în discuţie, prilej cu care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare atacate de reclamant.
Operaţiunea de apartamentare şi individualizare a apartamentelor, precum şi dreptul de proprietate al foştilor chiriaşi au fost înscrise în CF nr. XX Timişoara, în perioada 1997-1999, astfel cum o atestă evidenţa imobiliară menţionată.
Prima încercare a reclamantului de a obţine măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de stat în anul 1956 a fost concretizată printr-o cerere adresată fostei Comisii judeţene pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care a fost respinsă prin Hotărârea nr. 230/1996.
După apariţia Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat mai multe notificări înaintate Primarului Municipiului Timişoara, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului litigios.
La data de 11 noiembrie 2004, în timp ce procesul de faţă se afla în derulare, titularul acţiunii a obţinut dispoziţia din 11 noiembrie 2004, prin care Primarul Municipiului Timişoara îi restituia în natură apartamentul nr. 9 şi alte spaţii cu altă destinaţie, iar pentru partea din clădire ce a fost înstrăinată chiriaşilor, aceeaşi dispoziţie statua asupra plăţii unor despăgubiri exprimate în bani, precum şi sub forma unor titluri de valoare nominală folosite în procesul de privatizare.
Notificatorul reclamant nu a contestat în instanţă antemenţionata dispoziţie, ba, mai mult, a acceptat expres oferta unităţii administrativ - teritoriale.
Cu privire la legitimarea procesuală activă a reclamantului, Tribunalul a reţinut că aceasta a fost dovedită prin certificatul de moştenitor nr. BB/2001 eliberat de Biroul Notarului Public E.P., care îl prezintă pe reclamant ca moştenitor legal, în linie directă, în calitate de strănepot al defunctei N.Et. Acelaşi act notarial, a cărui valabilitate nu a fost contestată, stabileşte identitatea dintre străbunica reclamantului N.Et. şi fosta proprietară tabulară a imobilului litigios N.E.
Referitor la nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi cu statul pentru apartamentele nr. 1-8 ale clădirii revendicate, Tribunalul a constatat că normele art. I al Decretului nr. 92/1950 dispuneau naţionalizarea unor imobile ce aveau în marea lor majoritate, chiar şi închiriate, calitatea de locuinţe, iar nu de mijloace de producţie. Ori, Constituţia din 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat decretul supus analizei, după ce consacra cu titlul de principiu în art. 8, că proprietatea particulară este recunoscută şi garantată prin lege, prevedea prin art. 2 că numai mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare proprietate particulară pot deveni proprietate de stat, bun al întregului popor.
Considerentele de mai sus au îndreptăţit instanţa de fond să conchidă asupra caracterului neconstituţional al art. I pct. 1, 2, 4 şi 5 ale Decretului nr. 92/1950 şi, implicit, asupra preluării fără titlu valabil a imobilului litigios, iar această concluzie a plasat acţiunea în nulitate absolută a contractelor de vânzare cumpărare atacate în sfera de aplicare a art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Reclamantul nu a dovedit reaua credinţă a pârâţilor dobânditori ai apartamentelor litigioase, mai precis, faptul că prin minime diligenţe şi în circumstanţele existente la momentul dobândirii celor opt apartamente, chiriaşii au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul că locuinţele aparţin unei alte persoane decât vânzătorul lor, respectiv Statul Român, ori cel puţin caracterul îndoielnic al titlului de proprietate al acestuia din urmă.
Nu au fost reţinute nici argumentele reclamantului potrivit cărora pârâţii puteau şi trebuiau să conchidă asupra naţionalizării fără titlu a corpului imobiliar în discuţie din împrejurarea că proprietara tabulară a acestuia, N.E., era decedată la momentul preluării, Decretul nr. 92/1950 fiind aplicat pe numele altei persoane decât a proprietarului. Tribunalul a considerat că, în contextul în care nici o hotărâre judecătorească nu constatase, până la momentul vânzărilor, că locuinţele fuseseră naţionalizate cu nerespectarea decretului, ar fi excesiv şi injust să li se ceară pârâţilor să facă o atare interpretare, mai ales că ea ar fi presupus procurarea de documente şi acte de stare civilă pe care chiar şi reclamantul, care este membru al familiei spoliate, nu le-a putut obţine în cursul procedurii administrative reglementate de Legea nr. 112/1995.
În consecinţă, Tribunalul a reţinut că actele juridice de înstrăinare atacate au fost încheiate cu respectarea prevederilor legale în vigoare la momentul încheierii lor, iar pârâţii au fost de bună credinţă, astfel că acţiunea în nulitate întemeiată pe dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la fel ca şi cererea în rectificare de CF ce are la baza nevalabilitatea titlului, au fost respinse ca neîntemeiate.
Instanţa a analizat, în continuare, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi a constatat că imobilul în litigiu intra sub incidenţa art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, act normativ cu caracter reparatoriu care dă posibilitatea persoanelor îndreptăţite să obţină pe calea unei proceduri graţioase, expres prevăzută de lege, repararea prejudiciului cauzat, „sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent", astfel cum prevede art. 22 alin. (5) din actul normativ amintit, în varianta sa republicată.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie", context în care, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu a putut fi primită, persoanele vătămate prin preluarea abuzivă fiind obligate să recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută de noua lege.
În intervalul de timp scurs de la data pronunţării în recurs a deciziei nr. 2287 din 13 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care în temeiul art. 315 C. proc. civ. instanţa de rejudecare era îndrumată să soluţioneze în fond întreaga acţiune a reclamantului, aceeaşi instanţă supremă s-a pronunţat pe calea recursului în interesul legii, consacrând aplicabilitatea principiului potrivit căruia „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale", iar dezlegările date problemei de drept pe calea recursului în interesul legii au caracter obligatoriu pentru toate instanţele judecătoreşti.
Împotriva sentinţei civile nr. 2683 din 2 septembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul cu nr. 7712/30/2007, în termen legal au declarat apel, atât reclamantul S.P.A.A., cât şi pârâtul Municipiul Timişoara prin Primar, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin decizia civilă nr. 104 din 7 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, s-a admis apelul declarat de reclamantul S.P.A.A.; s-a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă. Totodată, s-a respins apelul pârâtului Municipiul Timişoara prin Primar, împotriva aceleiaşi hotărâri, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a stabilit că apelul reclamantului este întemeiat pentru următoarele considerente:
Astfel, prin decizia civilă nr. 2287 din 13 martie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantului, a casat decizia civilă pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara, a admis apelul aceluiaşi reclamant, a desfiinţat sentinţa civilă şi a trimis cauza spre rejudecare în primă instanţă Tribunalului Timiş.
Instanţa supremă a avut în vedere faptul că soluţionarea de către primar a cererii petentului adresată în baza Legii nr. 10/2001, nu impietează soluţionarea pe fond a acţiunii în revendicare formulată de către reclamant, acţiune prin care acesta înţelege să-şi opună titlul său de proprietate, titlurilor deţinute de către cumpărătorii apartamentelor imobilului în litigiu şi prin care solicită, de asemenea, constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.
Ca urmare, dosarul a fost trimis spre rejudecare la prima instanţă în vederea soluţionării pe fond a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamant.
Prin sentinţa civilă atacată, prima instanţă a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare deşi, potrivit art. 315 C. proc. civ., „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
În sensul acestei dispoziţii, reflectând organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti şi urmărind asigurarea omogenităţii soluţiilor de interpretare a normelor juridice, instanţa de trimitere trebuia să se conformeze în soluţionarea litigiului îndrumărilor date de instanţa de recurs, deoarece aceste îndrumări sunt de esenţa atribuţiilor ce revin instanţei de control judiciar, iar neconformarea atrage casarea hotărârii pronunţate pentru încălcarea prevederilor cuprinse în art. 315 C. proc. civ.
Cum în speţă, prima instanţă nu a analizat pe fond acţiunea în revendicare formulată de către reclamant şi cum dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. au caracter obligatoriu pentru judecătorii fondului, Curtea pentru cele ce preced, în temeiul art. 297 C. proc. civ., a admis apelul declarat de reclamantul S.P.A.A., a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă, Tribunalul Timiş.
Referitor la apelul declarat de către pârâtul Municipiul Timişoara prin Primar, împotriva aceleiaşi hotărâri, Curtea a reţinut că problema calităţi procesuale active a reclamantului a fost corect soluţionată de către instanţă, în sensul că reclamantul a dovedit prin certificatul de moştenitor nr. BB/2001, eliberat de Biroul Notarului Public E.P. că este moştenitor legal în linie directă, în calitate de strănepot al defunctei N.Et., iar acest act notarial, nu a fost contestat şi stabileşte identitatea dintre străbunica reclamantului N.Et. şi fosta proprietară tabulară a imobilului litigios N.E.
Împotriva deciziei Curţii de apel au dedarat recurs pârâţii S.M.M. şi S.S., M.D.A.G. şi M.L.A., N.L.A.V. şi N.C., G.C.G., G.S., G.S.E., H.S.L., reprezentaţi de mandatar N.L.A.V., cât şi Municipiul Timişoara prin Primar.
Criticile formulate prin recursurile declarate de pârâţii S.M.M. şi S.S., M.D.A.G. şi M.L.A. sunt comune şi vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
Hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nelegală, deoarece, prima instanţă dând eficienţă excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, a respectat prevederile art. 325 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd, „după casare, instanţa va judeca din nou, ţinând seama de motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată".
În cauza de faţă, analizarea admisibilităţii/inadmisibilităţii acţiunii deduse judecăţii a presupus tocmai cercetarea cauzei în fondul său, întrucât admisibilitatea acţiunii este o chestiune ce priveşte fondul cauzei.
În acest sens, în mod corect s-a dat eficienţă acestei excepţii de fond, instanţa de trimitere reanalizând toate susţinerile invocate în faţa sa, cauza fiind examinată prin prisma a două aspecte hotărâtoare în speţă.
Primul aspect priveşte faptul că reclamantul, în calitate de persoană îndreptăţită, a beneficiat de legile reparatorii promulgate după 1989, în speţă Legea nr. 10/2001, a uzat de acest act normativ, astfel că în urma demersurilor sale, s-a emis dispoziţia din 11 noiembrie 2004, în care s-a dispus de către Primarul Municipiului Timişoara restituirea, atât în natură a unei părţi din imobilul în discuţie, care nu a fost înstrăinată anterior, cât şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Această modalitate de reparaţie a fost acceptată în mod expres de către reclamant, motiv pentru care prezentul demers judiciar, respectiv calea unei acţiuni de drept comun în revendicare, este inacceptabilă din punct de vedere judiciar, având în vedere principiul de drept, potrivit căruia, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, respectiv „specialia generalibus derogant".
De asemenea, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru imobilul în litigiu şi fostei Comisii Judeţene pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995, însă cererea a fost respinsă prin H.G. nr. 230/1996, motivat de faptul că acesta nu a înţeles să depună suficiente diligenţe în vederea soluţionării favorabile a cererii şi nici nu a contestat această hotărâre în termenul legal. Această atitudine reflectă o evidentă pasivitate a reclamantului, pasivitate nejustificată, întrucât reclamantul nu a invocat şi nici nu a dovedit vreo împrejurare mai presus de voinţa sa pentru a stărui în cererea formulată.
În rejudecare după casare, în mod judicios prima instanţă a analizat admisibilitatea acţiunii reclamantului şi prin prisma Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite [obligatorie în baza art. 329 alin. (3) C. proc. civ.], conform căreia, prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Or, în speţă, apartamentele revendicate de reclamant au fost înstrăinate de Statul Român unor terţi de bună credinţă (prezumată de lege şi nerăsturnată de către reclamant) şi în perfectă concordanţă cu actele normative în vigoare la epoca încheierii lor, iar în ipoteza desfiinţării titlului de proprietate al pârâţilor, ar fi încălcat, în ceea ce-i priveşte, tocmai principiul garantării dreptului de proprietate privată consacrat de normele de drept internaţional şi care, odată ratificate, fac parte din dreptul intern, în temeiul art. 20 din Constituţia României, precum şi principul consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căruia atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze pentru alţii neajunsuri disproporţionate.
În acest context, nu se poate reţine faptul că prima instanţă, pentru a pronunţa inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, s-a limitat doar la aspectul legat de soluţionarea de către primar a notificării petentului în baza Legii nr. 10/2001, ci a soluţionat însuşi fondul litigiului.
Pentru aceste motive instanţa de apel, reţinând că prima instanţă nu a analizat pe fond acţiunea în revendicare formulată de către reclamant, a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică.
Pârâţii N.L.A.V. şi N.C., G.C.G., G.S., G.S.E., H.S.L., reprezentaţi de rrandatar N.L.A.V., critică decizia recurată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei civile nr. 104 din 7 mai 2009, în sensul respingerii şi a apelului reclamantului iar, pe cale de consecinţă, menţinerea dispoziţiilor sentinţei civile nr. 2683/PI din 02 septembrie 2008.
În acest sens, se susţine că, greşit instanţa de apel a concluzionat că prima instanţă nu a respectat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, reţinând în esenţă, că respingerea acţiunii reclamantului ca fiind inadmisibilă, nu ar respecta dispoziţiile instanţei de recurs care a dispus casarea pentru judecarea pe fond a acţiunii în revendicare.
Această interpretare a sentinţei primei instanţe este greşită, având în vedere argumentele de fapt şi de drept expuse şi în precedentul recurs.
Pârâtul Municipiul Timişoara prin Primar critică decizia recurată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Se arată că, atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond au pronunţat hotărâri judecătoreşti nelegale şi netemeinice, neţinând cont de dispoziţiile legale în materie şi de starea de fapt reală dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
În mod absolut eronat instanţa de apel a apreciat asupra faptului că instanţa de fond nu a analizat pe fond acţiunea formulată de către reclamant.
S-a invocat în faţa instanţei de judecată faptul că, reclamantul nu are calitate procesuală activă cu privire la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare. Astfel, motivele de nulitate relativă invocate de reclamant nu pot fi reţinute sub nici o formă de către instanţa de judecată, întrucât nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de către părţile contractante, astfel că reclamantul nu are calitate procesuală activă.
De asemenea, reclamantul nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste faptul că nu a încasat despăgubiri de la Statul German pentru imobilul naţionalizat şi ca atare, reclamantul nu are calitate procesuală activă de a promova prezenta acţiune.
Mai mult, cererea reclamantului nu se circumscrie prevederilor art. 109 C. proc. civ., potrivit cu care „Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente". Reclamantul în cauză nu a făcut dovada existenţei unui drept pentru a justifica prezenta cerere de chemare în judecată.
În recurs, intimatul-reclamant S.P.A.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât pretinsele critici ale hotărârii atacate nu conţin motive de nelegalitate, susceptibile de a fi încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Referitor la excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant, Înalta Curte urmează să o respingă, ca neîntemeiată, apreciind că recurenţii pârâţi au indicat în cererile de recurs motivele de modificare a hotărârii, pe care se sprijină, prevăzute de art. 304 C. proc. civ., formulând critici, care permit încadrarea lor într-unul din cazurile legale invocate.
Pe de altă parte, indicarea greşită a motivelor de recurs, nu atrage nulitatea recursului, deoarece, se apreciază că dezvoltarea lor face posibilă încadrarea, din oficiu, îhtr-unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor invocate prin toate motivele de recurs, în raport de cazurile de nelegalitate reglementate de art 304 C. proc. civ. şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine următoarele:
Sub aspectul obligativităţii hotărârii pronunţate în recurs, respectiv, sub aspectul respectării sau nerespectării deciziei de casare de către instanţa de trimitere - invocat de către toţi recurenţii-pârâţi în cauză, Înalta Curte constată că în cazul casării cu trimitere, judecata desfăşurându-se în limite precis stabilite, în sensul dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., acestea nu pot fi depăşite sau ignorate de către instanţa de trimitere.
Prin urmare, singura îngrădire adusă atribuţiilor judecătorilor de fond, care rejudecă procesul după casare, este aceea că hotărârile instanţei de control judiciar sunt obligatorii cu privire la punctele de drept dezlegate.
Starea de fapt a procesului urmează să fie stabilită, însă, numai de instanţa de trimitere, care poate să ajungă din nou la aceeaşi concluzie.
În speţă, prin decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că soluţionarea pe cale administrativă a cererii reclamantului de restituire a imobilului în litigiu, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, nu impietează soluţionarea pe fond a prezentei acţiuni formulată de reclamant pe calea dreptului comun. Având în vedere că cele două căi alese de reclamant pentru valorificarea dreptului său de proprietate asupra bunului imobil sunt distincte, instanţa supremă a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă, în vederea soluţionării pe fond a cererii de chemare în judecată.
Instanţa de trimitere a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu excepţia petitului având ca obiect revendicarea imobiliară de drept comun, pe care a respins-o inadmisibilă.
Această hotărâre, fiind supusă din nou controlului judiciar, instanţa de apel a admis apelul reclamantului, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă, apreciind că aceasta nu a analizat pe fond acţiunea în revendicare formulată de reclamant. Totodată, a respins apelul pârâtului Municipiul Timişoara prin primar, împotriva aceleiaşi hotărâri.
Înalta Curte constată, în recurs, că în mod greşit instanţa de apel a apreciat „de plano", fără nicio altă motivare, că respingând ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului litigios, prima instanţă nu a analizat pe fond această cerere.
Din considerentele sentinţei pronunţate în rejudecare după casare, se observă că instanţa de trimitere - în privinţa mijloacelor de apărare ce au vizat lipsa calităţii procesuale active a reclamantului şi inadmisibilitatea acţiunii - le-a unit cu fondul cauzei.
Pronunţând inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, Tribunalul a analizat această cerere pe fond, ţinând cont de faptul că noţiunea de inadmisibilitate, care nu a primit încă o definiţie legală, nu vizează în realitate o excepţie, ci efectul spre care tinde aceasta, respectiv, o anumită modalitate de respingere a cererii, în situaţia în care temeiul de drept invocat nu este aplicabil situaţiei de fapt pretinse de către reclamant, astfel că, mijlocul de apărare formulat de către pârâţi vizând raportul care există între norma generală şi norma specială în materia revendicării imobiliare se încadrează tot în categoria apărărilor de fond.
Cu alte cuvinte, inadmisibilitatea, înţeleasă ca fiind o constatare a inaplicabilităţii regulii de drept material invocată de reclamant, ca urmare a incidenţei unei prevederi legale cu caracter derogatoriu, nu constituie un fine de neprimire a cererii, ci o modalitate de soluţionare a acesteia.
În consecinţă, apreciind că Tribunalul - ca instanţă de trimitere, respingând acţiunea reclamantului prin dispozitivul sentinţei pronunţate, nu a înfrânt obligativitatea hotărârii pronunţate în recurs şi a judecat din nou cauza, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată, în sensul art. 315 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată în prezenta cauză, cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii [art. 315 alin. (1) C. proc. civ.].
Sub acest aspect, recursurile declarate de către pârâţi sunt fondate, critica formulată atrăgând incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., context în care, Înalta Curte admite recursurile declarate de către pârâţi, modifică decizia recurată şi rejudecând în apel, reţine următoarele:
Sub aspectul inadmisibilităţii acţiunii în revendicare - invocate de pârâţi în faţa primei instanţe - se apreciată că apelul declarat de reclamant nu este întemeiat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed.
Imobilul în litigiu, compus din casă cu un etaj şi curte, situat în Timişoara, str. B., judeţul Timiş a fost proprietatea autoarei reclamantului N.E. şi în anul 1956 a trecut în proprietatea statului prin naţionalizare, ca efect al Decretului nr. 92/1950, fiind apartamentat în fapt şi închiriat unor persoane fizice.
Prima încercare a reclamantului de a obţine măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de stat în anul 1956 s-a concretizat printr-o cerere adresată fostei Comisii judeţene pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care a fost respinsă prin H.G. nr. 230/1996 a acestei Comisii (dosar tribunal). Nu s-a făcut dovada că hotărârea Comisiei ar fi fost atacată cu contestaţie de către reclamant, în termenul legal de 30 de zile, prevăzut de Legea nr. 112/1995.
După apariţia Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat mai multe notificări înaintate Primarului Municipiului Timişoara, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului, iar la interval de aproximativ un an de la iniţierea procedurii administrative menţionate, a sesizat instanţa de judecată cu prezenta cerere având ca obiect lipsirea de efecte juridice a contactelor de vânzare-cumpărare încheiate între stat şi chiriaşii din imobil şi revendicarea acestuia potrivit dreptului comun (art. 480-481 C. civ.).
În timp ce procesul de faţă era pendinte, acţiunea fiind introdusă la data de 21 iulie 2002, reclamantul a obţinut dispoziţia din 11 noiembrie 2004, prin care Primarul Municipiului Timişoara îi restituia în natură apartamentul nr. 9 şi alte spaţii cu altă destinaţie, libere, iar pentru partea din imobil ce a fost înstrăinată chiriaşilor, aceeaşi dispoziţie statua asupra plăţii unor despăgubiri băneşti, precum şi sub forma unor titluri de valoare nominală folosite în procesul de privatizare.
Reclamantul S.P.A.A. nu a contestat în instanţă această dispoziţie, în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi, mai mult, a acceptat în mod expres oferta unităţii administrativ-teritoriale, astfel cum rezultă din înscrisul depus la dosarul de fond.
Drept urmare, în cauza dedusă judecăţii, instanţa are de apreciat asupra împrejurării dacă, în situaţia dată, procedurile administrative de restituire, reglementate de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, mai permit sau nu celor interesaţi să recurgă şi la protecţia dreptului de proprietate asigurată pe calea dreptului comun, prin acţiunea în revendicare.
Se apreciază că această opţiune a fost închisă persoanelor interesate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu excepţia celor ale căror acţiuni erau pendinte la data de 14 februarie 2001 şi cu privire la care noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea până la soluţionarea procedurii administrative.
Prin urmare, în privinţa imobilelor care se încadrează în ipoteza Legii nr. 10/2001 nu mai este posibilă restituirea, decât în condiţiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acţiunea în revendicare de drept comun.
Această concluzie se desprinde din prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 potrivit cu care, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil (...), pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, coroborate cu cele ale art. 1 din Legea nr. 10/2001.
În privinţa acestor imobile, după data de 14 februarie 2001, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, deoarece ele fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
În privinţa acestor imobile, după data de 14 februarie 2001, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, deoarece ele fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, se impune a fi făcută o corectă aplicare a legii în această cauză, pornind de la aplicarea principiului de drept potrivit căruia, norma specială derogă de la norma generală şi a regulii „electa una via".
În acest sens este şi Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, când a avut a se pronunţa asupra existenţei sau nu, a unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat astfel că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referinţă a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
În consecinţă, acţiunea în revendicare formulată de reclamant nu poate fi soluţionată, făcând abstracţie de reglementările speciale existente cu privire la dreptul de proprietate şi modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind cu prioritate norma specială.
Închiderea căii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun pentru imobilele care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nu echivalează cu închiderea accesului la justiţie pentru persoana interesată.
Accesul la justiţie nu implică şi admiterea cererii, astfel împrejurarea că reclamantul se adresează instanţei pentru a obţine restituirea bunului în natură, dar solicitarea îi este respinsă în considerarea faptului că legea edictată în această materie nu permite acest lucru, ceea ce reprezintă o analiză a contestaţiei ce poartă asupra unui drept civil, nu constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
O altă critică formulată în apel, relativă la constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, între pârâţii - persoane fizice şi stat, pentru apartamentele 1-8 ale imobilului revendicat, urmează a fi înlăturată pentru considerentele ce succed:
S-a stabilit în speţă (fără a fi contestat acest aspect), că imobilul litigios a fost preluat de stat fără titlu valabil, ceea ce plasează acţiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţi, în sfera de aplicare a art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În raport de circumstanţele speţei, se apreciază că în mod corect a reţinut prima instanţă că nu s-a dovedit reaua credinţă a pârâţilor dobânditori ai apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995.
Cererea de acordare a măsurilor reparatorii formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost respinsă prin H.G. nr. 230/1996 a Comisiei Judeţene pentru aplicarea prevederilor acestei legi speciale. Respectiva hotărâre a rămas definitivă, nefiind atacată în termenul legal de contestaţie de către reclamant.
În considerarea bunei-credinţe a dobânditorilor ulteriori ai apartamentelor în litigiu, Tribunalul a reţinut motivat, că toate prevederile legale în vigoare la data vânzării au fost respectate neputându-se reţine fraudarea legii la încheierea contractelor.
În acest sens, în raport de prevederile art. 1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, se reţine că la momentul încheierii actelor de înstrăinare era consacrată aparenţa de valabilitate a titlului statului, neputându-se prevedea în mod rezonabil, apariţia în viitor a unor acte normative menite să confere un alt înţeles noţiunilor de preluare cu sau fără titlu valabil.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1), (2), (3) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâţi, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că, în raport de dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., va respinge şi apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 2683 din 2 septembrie 2008 a Tribunalului Timiş, pe care o va păstra.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii S.M.M. şi S.S., M.D.A.G. şi M.L.A., G.C.G., G.S., G.S.E. şi H.S.L., N.C., N.L.A.V. şi Municipiul Timişoara prin Primar, împotriva deciziei nr. 104 din 7 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că, respinge şi apelul declarat de reclamantul S.P.A.A. împotriva sentinţei civile nr. 2683/PI din 2 septembrie 2008 a Tribunalului Timiş.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3513/2010. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3453/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
