ICCJ. Decizia nr. 3472/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3472/2010
Dosar nr. 4346/105/2008
Şedinţa publică din 3 iunie 2010
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată la data de 14 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Prahova, contestatorul A.L. a chemat în judecată pe intimatul Municipiul Ploieşti şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate soluţia negativă privind notificarea cu nr. AA/2001 referitoare la restituirea în natură a imobilului situat în Ploieşti, str. I. ce a aparţinut autorilor săi, să oblige intimatul să-i lase în deplină proprietate şi liberă folosinţă acea parte din imobil cu terenul aferent neînstrăinată, să stabilească întinderea despăgubirilor ce i se cuvin pentru partea de imobil înstrăinată, cu obligarea intimatului la plata daunelor cominatorii de 50 RON/zi de întârziere până la îndeplinirea hotărârii, începând cu data rămânerii definitive a acesteia.
La data de 29 octombrie 2008, contestatorul şi-a precizat contestaţia solicitând anularea dispoziţiei din 05 octombrie 2008 şi pronunţarea unei hotărâri care să-i permită să se adreseze Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea obţinerii unei decizii referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.
Prin sentinţa civilă nr. 1148 din 28 mai 2009, Tribunalul Prahova a admis în parte contestaţia precizată formulată de contestatorul A.L. în contradictoriu cu intimaţii Municipiul Ploieşti prin Primar, Primarul Municipiului Ploieşti, şi Primăria Municipiului Ploieşti şi, în consecinţă:
A anulat dispoziţia din 05 octombrie 2008, în sensul că a constatat dreptul contestatorului de a beneficia de măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în calitate de moştenitor al defuncţilor A.I. şi A.S., pentru imobilul situat în Ploieşti, str. I., compus din teren în suprafaţă de 423 m.p., o casă în suprafaţă construită de 195,17 m.p., o cameră în suprafaţă construită de 17,78 m.p., magazii în suprafaţă construită de 22,71 m.p. şi a obligat intimaţii să lase contestatorului în deplină proprietate şi liberă folosinţă imobilul sus-menţionat, cu excepţia apartamentului compus din 2 camere de locuit, hol, bucătărie, culoar, baie, cămară, pivniţă şi a terenului de 97,82 m.p. ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 04 ianuarie 1998.
A constatat dreptul contestatorului de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent, ce urmează a fi stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru apartamentul situat în Ploieşti, str. I. şi terenul de 97,82 m.p. descrise în contractul de vânzare-cumpărare din 04 ianuarie 1998 imposibil de restituit în natură.
A respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind constatarea soluţiei negative referitoare la restituirea în natură a imobilului situat în Ploieşti, str. I. privind notificarea nr. AA din 06 august 2001.
A respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind stabilirea întinderii despăgubirilor pentru partea de imobil înstrăinată şi obligarea intimatului Municipiului Ploieşti la plata unor daune cominatorii de 50 RON/zi de întârziere pentru îndeplinirea obligaţiei stabilită prin prezenta sentinţă până la rămânerea definitivă a acesteia.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că, potrivit actului de vânzare din 28 octombrie 1949, actelor de stare civilă existente la dosar, procesului-verbal din 04 septembrie 2001, adresei din 18 octombrie 2001 şi adeverinţei nr. RR/2001, autorii contestatorului, A.I. şi A.S., au dobândit, prin cumpărare, imobilul situat în Ploieşti, str. I., având un teren de cca. 432 m.p. şi construcţii.
Prin decizia nr. 517 din 11 iunie 1975 s-au preluat cu plată şi s-au transmis în administrarea G.I.G.C.L. Ploieşti, în temeiul Decretului nr. 223/1974, construcţiile situate în Ploieşti, str. I., proprietatea numiţilor A.I. şi A.S., constând într-o locuinţă în suprafaţă construită de 195,17 m.p., o cameră în suprafaţă construită de 17,78 m.p., şi magazii în suprafaţă construită de 22,71 m.p., în schimbul achitării sumei de 28.660 RON, fiind trecut fără plată în proprietatea statului terenul de 423 m.p. pe care se află construcţiile.
Potrivit notificării nr. AA din 06 august 2001, contestatorul a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau plata unor despăgubiri pentru imobilul situat în Ploieşti, str. I. ce a aparţinut autorilor săi.
În baza dispoziţiei din 05 octombrie 2008 a fost respinsă notificarea formulată de contestator, motivându-se că acest imobil a fost preluat de către stat cu plată, conform deciziei nr. 517/1975 în temeiul Decretului nr. 223/1974, nefiind preluat abuziv de către stat.
În cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare din 4 ianuarie 1998, s-a menţionat că SC C. SA Ploieşti a înstrăinat numitului T.V. imobilul situat în Ploieşti, str. I., având un apartament cu 2 camere, hol, bucătărie, baie, cămară, pivniţă şi teren aferent de 97,82 m.p.
Instanţa a reţinut că, atât timp cât autorii contestatorului au deţinut în proprietate, în timpul vieţii, imobilul în litigiu, iar acest imobil a fost preluat de către stat în temeiul Decretul nr. 223/1974, a însemnat că o asemenea preluare a avut un caracter abuziv deoarece, nu a existat nici o dovadă la dosar care să fi atestat manifestarea de voinţă a autorilor contestatorului de a transfera cu titlu gratuit sau oneros, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în favoarea statului.
Astfel, în mod greşit intimaţii au respins cererea privind notificarea formulată de către contestator în baza dispoziţiei din 5 octombrie 2008 deoarece, atât timp cât preluarea a avut un caracter abuziv, contestatorul avea dreptul la restituirea în natură a părţii de imobil neînstrăinate şi la despăgubiri pentru partea de imobil înstrăinată.
Totodată, instanţa a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea soluţiei negative referitoare la restituirea în natură a imobilului situat în Ploieşti, str. I., privind notificarea nr. AA din 6 august 2001 în condiţiile în care un asemenea capăt de cerere a vizat în realitate o stare de fapt şi nicidecum de drept, neputând fi formulată pe cale judecătorească.
Tribunalul a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind stabilirea întinderii despăgubirilor pentru partea de imobil înstrăinată şi obligarea intimatul Municipiul Ploieşti la plata unor daune cominatorii de 50 RON/zi de întârziere pentru îndeplinirea obligaţiei stabilită prin prezenta sentinţă până la rămânerea definitivă acesteia, deoarece pe de o parte, Legea nr. 10/2001 a instituit dreptul de a stabili despăgubiri numai de către Comisia Centrală în baza unei decizii ce poate fi contestată ulterior şi, nicidecum direct, de către instanţele judecătoreşti, iar pe de altă parte, obligaţia privind predarea imobilului ce urmează să fie stabilită prin sentinţa judecătorească în favoarea intimaţilor, constituie o obligaţie care, în caz de refuz, poate fi executată pe cale silită, motiv pentru care nu s-a justificat acordarea unor daune cominatorii în favoarea contestatorului.
S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către contestator.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul Municipiul Ploieşti prin Primar, iar prin decizia civilă nr. 211 din 24 noiembrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin soluţia dată, Tribunalul a anulat dispoziţia din 5 octombrie 2008 emisă de intimată, în sensul de a se constata dreptul contestatorului de a beneficia de măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în calitate de moştenitor al autorilor săi pentru imobilul situat în Ploieşti str. I., compus dintr-un teren de 423 m.p., o casă în suprafaţă de 195,17 m.p., o cameră în suprafaţă construită de 17,78 m.p. şi magazie în suprafaţă construită de 22,71 m.p., cu obligarea intimaţilor să lase în proprietate acest imobil.
De asemenea, pentru apartamentul compus din 2 camere de locuit, hol, bucătărie, culoar, baie, cămară, pivniţă şi a terenului de 97,82 m.p. care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 04 ianuarie 1998, s-a constatat dreptul contestatorului de a beneficia de despăgubiri (măsuri reparatorii prin echivalent) atât pentru teren cât şi pentru construcţie.
Rezultă aşadar că, prin sentinţa instanţei de fond, s-a stabilit în mod corect în ce modalitate s-a soluţionat cererea contestatorului cu privire la imobile - teren şi construcţia în litigiu - criticile apelantei intimate în acest sens fiind nefondate.
Astfel, s-a dispus restituirea în natură a imobilului şi terenului aferent care nu au făcut obiectul vreunui contract de vânzare cumpărare, şi s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren şi construcţie care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
De altfel, în considerentele hotărârii, instanţa precizează în mod expres că pentru imobilul teren şi construcţie ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare se acordă măsuri reparatorii prin echivalent care urmează să fie stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pe cale de consecinţă, apelanta-intimată a fost obligată la restituirea în natură a celuilalt imobil format din teren şi construcţia care nu a făcut obiectul vreunui contract de vânzare-cumpărare, atât dispozitivul sentinţei cât şi considerentele fiind explicite şi date cu respectarea dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ.
Şi critica referitoare la rolul activ al instanţei de judecată este nefondată deoarece Tribunalul, pe baza probatoriilor administrate, a lămurit toate aspectele deduse judecăţii.
Este ştiut că rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt este limitat asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa de judecată neputând iniţia cereri pe seama pârâţilor în litigiu, fiind obligată să judece acţiunile cu care a fost învestită, astfel cum acestea au fost formulate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâtul Municipiul Ploieşti, prin Primar.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi nu a stabilit în mod corect întinderea măsurilor reparatorii cuvenite contestatorului.
În temeiul art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, trebuia exclus de la restituirea în natură şi terenul aferent apartamentului înstrăinat conform Legii nr. 112/1995. În baza rolului activ, era necesar ca instanţele de judecată să lămurească şi acest aspect, ordonând chiar şi din oficiu administrarea de probatorii, pentru a se delimita cu exactitate partea din imobil ce poate fi restituită în natură.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Prin normelor legale menţionate de recurent, este interzisă restituirea în natură „a terenurilor aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Totodată, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
În cauză, prin contractul de vânzare-cumpărare din 04 ianuarie 1998, apartamentul compus din 2 camere de locuit, hol, bucătărie, culoar, baie, cămară, pivniţă şi teren în suprafaţă de 97,82 m.p., a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 cumpărătorului T.V.
Prin hotărârea pronunţată în cauză, diferenţa de teren neînstrăinată, din imobilul ce a aparţinut autorilor contestatorului a fost restituită în natură acestuia.
Faţă de principiul prevalenţei restituirii în natură a imobilelor ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, principiu expres prevăzut prin art. 7 din lege şi de împrejurarea că, în litigiu nu s-a dovedit existenţa unei cauze care să facă imposibilă această modalitate de restituire, Înalta Curte apreciază ca fiind legală decizia pronunţată de instanţa de apel.
Criticile formulate prin motivele de recurs, legate de destinaţia terenului care ar împiedica restituirea în natură a acestuia către contestator, nu sunt susţinute de probele administrate. Mai mult, motivul respingerii notificării prin dispoziţia contestată nu a fost cel susţinut prin cererea de recurs, ci acela că imobilul în litigiu nu ar fi fost în mod abuziv preluat de stat.
Nu este întemeiată nici critica prin care se susţine nelegalitatea deciziei pentru încălcare principiului rolului activ al instanţei.
Rolul activ al instanţei prevăzut de art. 129 C. proc. civ. nu poate însemna substituirea instanţei în poziţia procesuală a uneia din părţi şi în apărarea intereselor acesteia.
În cauză, pârâtul a avut posibilitatea de a propune probatorii, instanţa a încuviinţat şi administrat dovezile solicitate în măsura în care serveau la dezlegarea pricinii, iar când a apreciat că probele administrate sunt suficiente, a constatat finalizată cercetarea judecătorească. În măsura în care aprecia că probatoriu existent nu este suficient, pârâtul avea posibilitatea de a solicita argumentat, completarea acestuia, indicând probele care ar putea duce la dezlegarea pricinii, neadministrate de instanţă.
Prin urmare, constatând neîntemeiate criticile formulate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Ploieşti prin Primar împotriva deciziei nr. 211 din 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3474/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3534/2010. Civil. Ordonanţă... → |
|---|
