ICCJ. Decizia nr. 3520/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3520/2010
Dosar nr. 6929/121/2007
Şedinţa publică din 4 iunie 2010
Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 442 din 5 martie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 6929/121/2007, Tribunalul Galaţi, secţia civilă, astfel cum a fost completată prin sentinţa civilă nr. 511 din 23 martie 2009, a admis acţiunea formulată de reclamanţii C.G. şi C.R., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Galaţi, F.V., C.M., B.E., B.I. şi C.Gh.
În consecinţă, a dispus modificarea dispoziţiei din 15 aprilie 2005, în sensul că, la art. 2, ca beneficiari ai măsurilor reparatorii vor fi menţionaţi şi reclamanţii, pentru suma de 396.282 RON.
În prealabil, a respins excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii formulării acţiunii.
În motivarea sentinţei, s-a arătat că excepţiile nu pot fi primite, motivat de faptul că în conformitate cu prevederile dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în măsura în care numai o parte dintre persoanele îndreptăţite a făcut cerere de restituire, acestora li se restituie integral imobilul cuvenit. Primăria nu are nici un drept la cota nesolicitată prin notificare, reţinerea cotei de 1/4 fiind ilegală.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a reţinut că prin dispoziţia din 15 aprilie 2005 s-a dispus restituirea în echivalent a unor despăgubiri care reprezintă 3/4 din valoarea imobilului, 1/4, respectiv cota reclamanţilor, rămânând în mod ilegal primăriei.
Terenul este liber, lipsit de construcţii şi, în această situaţie, reclamanţilor li se cuvine 1/4 din imobilul situat în str. Ţ., în suprafaţă totală de 942 m.p., conform actului de proprietate al imobilului, fiind aplicabile dispoziţiile art. 4 pct. 4 din Legea nr. 10/2001, cotă căreia îi corespunde suma de 396.282 RON, în raport de valoarea terenului de 1041 m.p. stabilită prin expertiză.
Apelul declarat de către pârâtă împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin decizia nr. 296 din 28 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, cu consecinţa schimbării sentinţei şi a respingerii cererii ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu au formulat notificare, astfel cum au recunoscut ei înşişi, însă au pretins că a existat o înţelegere cu F.E., înţelegere în baza căreia aceasta trebuia să formuleze notificarea şi în numele lor.
Din analiza notificării formulate de F.E., instanţa a apreciat că nu rezultă în niciun fel că aceasta ar fi acţionat şi în numele celorlalţi moştenitori sau că ar fi adus la cunoştinţă apelantei - pârâte că a formulat notificarea atât în numele său, cât şi al reclamanţilor.
Chiar presupunând că a existat un mandat, acesta nu produce efecte juridice faţă de o terţă persoană, în condiţiile în care terţului, în speţă, pârâtei, nu i se aduce la cunoştinţă în niciun fel existenţa mandatului.
Dacă a existat un astfel de mandat, pe care F.E. nu şi l-a îndeplinit corespunzător, mandatarul este singurul care poate fi tras la răspundere pentru neexecutarea corespunzătoare a acestuia.
Însă, având în vedere că, la data formulării notificării, F.E. nu îi menţionează pe intimaţii - reclamanţi, la data primirii dispoziţiei din 15 aprilie 2005 nu formulează contestaţie deşi se restituise doar cota sa, instanţa de apel a constatat că, în fapt, nu a existat niciun mandat, iar lipsa mandatului echivalează cu lipsa notificării din partea intimaţilor.
Relatările martorilor audiaţi în cauză cu privire la existenţa mandatului au fost răsturnate din analiza actelor de mai sus, analiză în urma căreia reiese clar voinţa lui F.E. de a acţiona doar în numele său.
Dacă apelanta nu a respectat art. 4 din Legea nr. 10/2001 şi nu a dispus restituirea întregului imobil către F.E., singura în măsură să critice acest aspect era notificatoarea şi în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Întrucât reclamanţii nu au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, a intervenit sancţiunea decăderii din dreptul de a cere în justiţie măsuri reparatorii, cererea de faţă fiind inadmisibilă, a conchis Curtea de apel.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
Deşi instanţa a reţinut existenţa înţelegerii dintre reclamanţi şi F.E., nu a motivat de ce a respins cererea de repunere în termen acceptată de prima instanţă.
De asemenea, nu poate fi reţinut argumentul instanţei în sensul că, dacă mandatul a existat, doar mandatara F.E. poate fi trasă la răspundere pentru neexecutarea corespunzătoare a acestuia, cât timp reclamanţii au chemat în judecată Primăria, la care se află şi în prezent cota de 1/4 din despăgubirile ce li se cuvin.
Este greşită motivarea soluţiei inadmisibilităţii cererii prin inopozabilitatea faţă de Primărie a înţelegerii dintre F.E. şi recurenţi: înţelegerea a fost invocată pentru a dovedi că recurenţii au intenţionat să formuleze notificare, iar aceasta nu a fost făcută şi în numele lor. Existenţa înţelegerii între F.E. şi recurenţi duce la concluzia intenţiei de a face notificare din partea recurenţilor, iar neefectuarea ei se datorează unor cauze ce nu li se pot imputa acestora.
Faţă de această situaţie, în mod legal instanţa de fond a admis cererea de repunere în termen, considerând notificarea ca fiind făcută în termenul legal şi de către reclamanţi.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, nefiind întrunit niciunul dintre cazurile de modificare explicit invocate, iar din dezvoltarea motivelor de recurs nu rezultă posibilitatea încadrării acestora în vreunul dintre celelalte cazuri expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte modul de argumentare a deciziei recurate, se reţine că, susţinând lipsa considerentelor esenţiale pentru soluţia adoptată sau existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul acesteia, recurenţii - reclamanţi pornesc de la premisa eronată că instanţa de apel ar fi recunoscut existenţa unui mandat dat de către reclamanţi numitei F.E., pentru a formula şi în numele lor notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din Galaţi, strada Ţ.
Dimpotrivă, pe baza probelor administrate, Curtea de apel a constatat că nu a existat un asemenea mandat, considerent care nu numai că nu contrazice soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, ci o susţine, în condiţiile în care instanţa a valorificat această apreciere pentru a conchide în sensul că lipsa mandatului echivalează cu absenţa notificării reclamanţilor.
Ca atare, nu este întrunit cazul descris de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinerile recurenţilor pe acest aspect neavând suport.
Criticile recurenţilor nu sunt legate de o eventuală interpretare greşită a titlului de proprietate pe care se întemeiază pretenţiile formulate în cauză, care reprezintă cauza cererii de chemare în judecată, la care se referă sintagma „actul juridic dedus judecăţii" din art. 304 pct. 8 C. proc. civ., astfel încât este exclusă aplicabilitatea acestui motiv de recurs.
Se constată, totodată, că sunt nefondate criticile relative la modul de aplicare a legii de către instanţa de apel.
Instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu soluţionarea contestaţiei împotriva dispoziţiei din 15 aprilie 2005 emise de Primarul Municipiului Galaţi, prin care s-au stabilit măsuri reparatorii în echivalent în favoarea pârâţilor persoane fizice din cauză pentru cota de ¾ din imobilul situat în Galaţi, str. Ţ.
Reclamanţii tind la completarea dispoziţiei, în sensul de a li se recunoaşte şi lor dreptul la măsuri reparatorii pentru diferenţa de ¼ din imobil, în condiţiile în care autorii reclamanţilor şi ai pârâţilor au fost proprietari ai întregului imobil; aceste pretenţii au fost admise ca atare prin hotărârea primei instanţe, recurenţii solicitând menţinerea acesteia şi respingerea ca nefondat a apelului Primăriei.
Instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu au formulat notificare pentru acest imobil, deoarece titularul notificării soluţionate prin dispoziţia administrativă din 15 aprilie 2005, numita F.E., nu a acţionat şi în numele reclamanţilor.
Această apreciere bazată pe analiza probatoriului administrat în cauză nu poate fi reevaluată în prezenta fază procesuală, limitată la cercetarea nelegalităţii deciziei de apel în raport de cazurile de recurs din art. 304 C. proc. civ., printre care nu se regăseşte vreun motiv de netemeinicie a hotărârii, pentru a fi posibilă reaprecierea situaţiei de fapt şi a dovezilor administrate.
În condiţiile în care reclamanţii nu au iniţiat, personal sau prin mandatar, procedura Legii nr. 10/2001, aşadar, nu au fost părţi în procedura finalizată prin emiterea dispoziţiei contestate în cauză, nu au la îndemână calea contestaţiei prevăzute de art. 26 alin. (3) din lege, pentru a solicita recunoaşterea calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii.
În aplicarea art. 109 alin. (2) C. proc. civ., în cazul existenţei unei proceduri administrative, prealabile şi obligatorii, precum cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea acesteia, în condiţiile stabilite de legea specială.
Pe acest temei, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, în absenţa parcurgerii procedurii administrative prealabile sesizării instanţei de judecată.
Nu s-ar putea considera că cererea are drept obiect constatarea de către un terţ interesat a nulităţii absolute a dispoziţiei administrative, în conformitate cu dreptul comun, deoarece finalitatea cererii nu este aceea a infirmării dreptului recunoscut celorlalţi moştenitori ai foştilor proprietari ai imobilului, ci completarea acesteia, ceea ce nu s-ar putea obţine decât dacă s-ar fi iniţiat procedura administrativă şi s-ar fi uzat de calea contestaţiei.
Este de precizat că incidenţa prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, explicit invocate de către reclamanţi drept temei al cererii, vizând vocaţia notificatorilor la cotele - părţi ale celorlalţi moştenitori ai fostului proprietar, care nu au formulat notificare, putea fi verificată doar în cadrul contestaţiei întemeiate pe art. 26 alin. (3) din lege, la solicitarea părţilor din procedura administrativă.
Dată fiind soluţia de respingere a cererii ca inadmisibilă, nu se impune verificarea în cauză a cerinţelor de aplicare a acestei norme.
Trebuie menţionat, de asemenea, că reclamanţii au făcut referire, pe parcursul judecăţii - inclusiv prin motivele de recurs - la instituţia repunerii în termen, fără a indica dacă se prevalează de aceasta în plan procesual sau substanţial, însă se constată că, în orice condiţii, această instituţie nu este incidenţă în speţă.
Pe de o parte, excepţia tardivităţii cererii, de care este legată eventuala solicitare de repunere în termenul de formulare a contestaţiei, pentru motivele arătate de art. 103 C. proc. civ., s-ar impune a fi discutată abia după soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii contestaţiei, în ordinea presupusă de art. 137 alin. (1) C. proc. civ.: trebuie stabilit mai întâi dacă partea are deschisă calea procesuală prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pentru a verifica respectarea termenului legal de formulare a cererii.
Pe de altă parte, nu ar fi operantă o eventuală repunere în termenul de formulare a notificării, pentru care ar fi aplicabil, prin analogie, tot art. 103 C. proc. civ., chiar dacă este vorba despre o decădere de drept substanţial, şi nu procesual.
Reclamanţii ar fi trebuit să facă dovada că au fost împiedicaţi să introducă notificarea în termenul prevăzut de lege dintr-o împrejurare mai presus de voinţa lor, în acest sens, reclamanţii invocând existenţa înţelegerii cu numita F.E. să formuleze notificarea şi în numele lor.
Or, s-a arătat deja că instanţa de apel a stabilit, fără a se putea reaprecia acest aspect, că nu a existat un asemenea mandat, ca atare, nici împrejurarea invocată în formularea cererii de repunere în termen.
Chiar dacă ar fi existat o asemenea înţelegere, care nu a fost respectată de către mandatar în sensul formulării notificării şi în numele reclamanţilor, nu ar putea reprezenta temeiul unei repuneri în termenul de formulare a notificării.
Desemnarea unui mandatar implică o manifestare de voinţă privind alegerea unei anumite persoane şi încredinţarea efectuării anumitor acte juridice, ceea ce este incompatibil cu caracterul de forţă majoră pe care se bazează instituţia în discuţie, care presupune existenţa unei împrejurări mai presus de voinţa părţii.
Câtă vreme reclamanţii puteau şi trebuiau să urmărească îndeplinirea mandatului în răstimpul de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - 14 februarie 2001, invocarea existenţei convenţiei pentru a susţine imposibilitatea formulării notificării echivalează cu prevalarea de propria culpă în neîndeplinirea cerinţei formale prevăzute de art. 22 din lege, ceea ce este inadmisibil potrivit principiului general de drept cu acest conţinut.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut şi o corectă aplicare a legii, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii C.R. şi C.G. împotriva deciziei nr. 296/A din 28 octombrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3523/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 3519/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
