ICCJ. Decizia nr. 3562/2010. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3562/2010
Dosar nr. 25268/3/2006
Şedinţa publică din 8 iunie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă:
1. Acţiunea
Reclamantul T.R. deţinut în Penitenciarul Rahova, aflat în execuarea unei condamnări la pedeapsa cu închisoarea pe viaţă pentru săvârşirea infracţiunii de omor a formulat la 10 mai 2006 o acţiune, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, prin care a solicitat obligarea pârâţilor Ministerului Justiţiei şi Administraţiei Generale a Penitenciarelor la plata sumei de 10.000.000.000 ROL cu titlu de despăgubiri civile pentru îmbolnăvirea sa în penitenciar de hepatită şi tuberculoză, fiind împiedicat astfel să muncească atât pe perioada detenţiei cât şi după eliberare, pentru a se întreţine.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 22, 34 şi 35 din Constituţie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I- a penală, prin sentinţa penală nr. 94 din 25 mai 2006 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, constatând că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 281 C. proc. pen., nefiind invocată dispoziţiile O.U.G. nr. 56/2003.
2. Instanţa de fond
Tribunalul Bucureşti, secţia a V- a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1338 din 2 noiembrie 2007 a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Justiţiei şi a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul T.R.
În motivarea acestei soluţii s-au reţinut în fapt în esenţă următoarele:
Prin acţiunea sa, reclamantul invocând neluarea de către pârât a măsurilor pentru a preveni îmbolnăvirea sa cu tuberculoză şi hepatită cronică, şi-a întemeiat pretenţiile pe răspunderea civilă delictuală.
Ca urmare s-a apreciat că în acţiunea prin care se valorifică dreptul de a obţine despăgubiri corelativ obligaţiei ce izvorăşte din săvârşirea unei fapte ilicite are calitate procesuală pasivă persoana despre care se pretinde că ar fi autoarea faptei delictuale conform art. 998 - 999 C. civ. sau comitentul acesteia conform art. 1000 alin. (3) C. civ.
Potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ., definitoriu în angajarea răspunderii comitentului pentru prepus este raportul de subordonare în care se află acesta din urmă faţă de comitent, care la rândul său îndrumă şi coordonează, direcţionează activitatea prepusului.
S-a constatat că potrivit art. 1 din H.G. nr. 450/1994 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei (act în vigoare la data la care se pretinde a se fi petrecut faptele reclamate de petent), Ministerul Justiţiei este organ al administraţiei publice centrale de specialitate - în ale cărui atribuţii intrau şi îndrumarea şi controlul activităţii penitenciarelor, îndrumarea şi verificarea executării pedepselor privative de libertate, propunând Guvernului iniţierea unor proiecte de acte normative în domeniul său de activitate şi în cel al înfăptuirii justiţiei.
Potrivit art. 7 din HG nr. 450/1994, Direcţia Generală a Penitenciarelor, împreună cu toate unităţile sale este subordonată Ministerului Justiţiei, care îi coordonează activitatea.
Ca urmare, regăsindu-se în raporturile directe dintre cei doi pârâţi în cauză toate trăsăturile definitorii ale relaţiei dintre comitent şi prepus, în cadrul raportului de subordonare s-a constatat legitimată calitatea procesuală a Ministerului Justiţiei.
În analiza pe fond a cauzei s-a examinat îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., care angajează răspunderea civilă delictuală, prejudiciul, fapta ilicită, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei ilicite.
Cât priveşte prejudiciul, constând în vătămarea sănătăţii reclamantului ca urmare a contractării în timpul detenţiei a bolilor tuberculoză şi hepatită cronică, instanţa a reţinut următoarele:
Hepatita cronică - de care a fost suspectat reclamantul la diferitele controale medicale efectuate pe parcursul detenţiei, - nu a fost confirmată ca boală de care suferă deţinutul, la examenele medicale de specialitate şi investigaţiile paraclinice ulterioare, împrejurare care a condus la înlăturarea din expertiza medico - legală efectuată în cauză, a concluziei că deţinutul ar suferi de această boală.
S-a reţinut că reclamantul a fost depistat cu boala tuberculoză la 30 noiembrie 1993 la Penitenciarul Craiova şi internat pentru tratament la Spitalul Penitenciar Bucureşti, secţia pneumoftiziologie.
La momentul începerii executării pedepsei, 21 aprilie 1990, reclamantul a fost luat în evidenţă numai cu sindrom hipoanabolic şi suspiciune de cardiopatie ischemică, iar la 10 decembrie 1990 a fost consultat de un medic specialist cardiolog şi diagnosticat normal cardiologie, bronşită cronico - tabagică, tahicardie sinuzală compensatorie, sindrom nevrotic şi nevralgie intercostală.
Instanţa a constatat că potrivit cunoştinţelor medicale general acceptate de specialiştii din domeniu, tuberculoza este o boală cu evoluţie cronică, infecto - contagioasă, care se transmite în special pe cale aeriană, poate afecta toate organele corpului, dar cu precădere plămânii şi este determinată de pătrunderea în corp a bacilului Koch. Infecţia tuberculoasă nu se continuă în mod obligatoriu cu îmbolnăvirea de tuberculoză. Tuberculoza se poate găsi fie în formă latentă, sub formă de „bacili dormanţi" (ceea ce înseamnă că există bacterii cauzatoare de TBC în corp dar boala nu poate fi transmisă altor persoane), fie în formă activă, (adică infecţia este prezentă în organism şi, dacă plămânii sunt afectaţi, infecţia poate fi transmisă şi altor persoane).
S-a mai constatat că această boală nu are simptome proprii care să sugereze de la început afecţiunea, ea evoluând lent până la forme avansate.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză s-a reţinut că în lipsa unor examinări medicale anterioare nu se poate exclude preexistenţa acestor afecţiuni patologice anterior începerii detenţiei şi nici agravarea afecţiunii în condiţiile refuzului repetat al hranei şi al tratamentului medical de către deţinut şi în condiţiile unor tentative suicidare multiple. Nu au fost identificate nici elemente medico - legale obiective care să probeze apariţia bolilor cronice în discuţie, exclusiv datorită condiţiilor de detenţie.
În raport de documentele medicale (fişe medicale ale reclamantului, şi expertiza efectuată în cauză) precum şi de etiologia şi patologia bolii unanim recunoscute de practica şi teoria medicală s-a concluzionat că nu există o informaţie certă stabilită pe baza examenelor medicale specifice în asemenea cazuri, din care să rezulte că la data începerii detenţiei reclamantul nu contractase această boală.
Nici nu se poate deduce acest element de fapt deoarece între momentul infectării şi cel al activării bolii (apariţiei simptomelor şi diagnosticării ei) poate trece un interval de timp de 3 - 4 ani.
Adresa emisă de Administraţia Naţională a Penitenciarelor din 25 iulie 2003 - în care se arată că datorită supraaglomerării existente în sistemul penitenciar în perioada de referinţă, nu se putea asigura cazarea unilaterală a deţinuţilor suspecţi (de boli contagioase) - nu a putut fi interpretată ca o recunoaştere a susţinerilor reclamantului deoarece mărturisirea, ca mijloc de probă reglementat de art. 1204 - 1206 C. civ. şi art. 218 - 225 C. proc. civ. poate să aibă ca obiect, potrivit art. 218 C. proc. civ. doar fapta personală a autorului ei.
Instanţa a mai constatat că deşi există o probabilitate mare ca boala să fi fost contractată de reclamant în timpul executării pedepsei, nu se poate face abstracţie de îndoiala rezonabilă, bazată pe elemente de ordin ştiinţific asupra acestui aspect.
S-a conchis că dubiul trebuie să profite pârâtului, ca un corolar al regulii fundamentale instituite de art. 1169 C. civ., potrivit căreia sarcina probei incumbă reclamantului şi ca urmare s-a respins acţiunea.
3. Instanţa de apel
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 786 A din 3 noiembrie 2008 a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a fost admisă acţiunea şi au fost obligaţi pârâţii Ministerul Justiţiei şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor să plătească reclamantului suma de 37.000 RON cu titlu de daune morale.
În motivarea acestei soluţii Curtea de apel a reţinut în esenţă că reclamantul a făcut dovada că s-a îmbolnăvit pe parcursul încarcerării, că apariţia bolii este legată de condiţiile precare din penitenciar de care este responsabilă pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, prepus al pârâtului Ministerul Justiţiei, raport de prepuşenie stabilit în mod irevocabil prin sentinţa civilă nr. 1338/2007 a Tribunalului Bucureşti, neatacată sub acest aspect de Ministerul Justiţiei.
S-a reţinut, referitor la raportul de cauzalitate între îmbolnăvirea reclamantului şi fapta intimaţilor, că din fişa medicală întocmită la 21 aprilie 1990 rezultă faptul că deţinutul la data încarcerării nu avea afecţiunile de care se plânge, fiind sănătos, iar pârâta a confirmat că în 1993 nu se putea asigura cazare unicamerală a deţinuţilor suspecţi de boli contagioase, având în vedere supraaglomerarea din sistemul penitenciar din acea perioadă.
S-a reţinut din raportul privind starea de sănătate a reclamantului, întocmit de medic şef L.D., că tuberculoza a fost depistată în noiembrie 1993 iar hepatita cronică la 23 decembrie 1995.
Raportul de expertiză medico - legală efectuat la cererea instanţei a concluzionat că nu se poate exclude posibilitatea contractării acestor boli în timpul detenţiei.
S-a apreciat că este indubitabil că există o legătură de cauzalitate între instalarea celor două boli cronice şi condiţiile improprii de detenţie prin nerespectarea condiţiilor impuse de regulile specifice acestor locuri, detenţie în care reclamantul s-a aflat neîntrerupt de la încarcerare la momentul depistării celor două boli cronice - noiembrie 1993, tuberculoza şi, respectiv, 1995, hepatita.
S-a constatat că reclamantul a făcut dovada existenţei prejudiciului, a legăturii de cauzalitate şi a persoanelor vinovate, deci a condiţiilor prevăzute de art. 998 - 999 C. civ.
S-a apreciat că suma de 37.000 RON asigură o reparare a prejudiciului moral suferit de petent în urma îmbolnăvirii pe parcursul detenţiei.
Referitor la susţinerea din întâmpinarea Ministerului Justiţiei în sensul că acest pârât nu are calitate procesuală în prezenta cauză deoarece nu există nici un raport juridic cu Administraţia Naţională a Penitenciarelor, s-a reţinut că instanţa de fond prin sentinţa civilă nr. 1338/2007 a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. Această măsură a rămas definitivă prin neapelare şi a devenit irevocabilă - tocmai pentru că pârâtul nu a atacat-o.
4. Recursurile
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul T.R. şi pârâţii Ministerul Justiţiei şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
Reclamantul a criticat soluţia pentru că despăgubirea acordată nu compensează suferinţele îndurate ca urmare a îmbolnăvirii, suferinţe pe care le va avea toată viaţa.
În drept a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi s-a solicitat modificarea deciziei în sensul acordării sumei de 10.000.000.000 ROL cum s-a solicitat prin acţiune.
În fapt recurentul a arătat că tuberculoza este o boală care şi după vindecare reduce cu 20% capacitatea de a depune efort, că nu se va putea angaja pentru că a fost bolnav de TBC şi este bolnav de hepatită cronică; că tratamentul pentru această boală costă 2000 euro pe lună; că deşi nu a beneficiat de vreun tratament până în prezent se impune să urmeze unul; boala îl împiedică să-şi întemeieze o familie, soţie şi copii, cărora evident le-ar transmite boala sa cronică.
Recurentul a arătat că despăgubirile acordate trebuie să aline suferinţa şi să-i permită să supravieţuiască şi să se trateze pe viitor. Or, daunele morale care i-au fost acordate, în sumă de 37.000 RON, care echivalează cu 10.000 euro, reprezintă tratamentul neutru numai 5 luni pentru hepatită cronică C.
A mai susţinut că posibilitatea reparării daunelor morale prin mijloace sau măsuri de natură patrimonială a fost recunoscută de literatura şi practica judiciară.
S-a invocat obligativitatea jurisprudenţei Curţii Europeane a Drepturilor Omului care vizează recunoaşterea principiului separaţiei daunelor morale în cazul leziunilor corporale şi pe de altă parte, în caz de atingeri grave aduse altor drepturi ale personalităţii umane.
Despăgubirea - a susţinut recurentul - trebuie să reprezinte o reparaţie a prejudiciului în funcţie de gravitatea faptei autorului, reparaţia trebuia obligatoriu să cuprindă obligaţia bănească. Reglementările incidente în materia acordării de despăgubiri civile persoanelor vătămate în drepturile lor îşi au sediul în art. 41 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale modificată prin Protocolul nr. 11, potrivit căruia „în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al părţii contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor încălcării, Curtea acordă părţii o reparaţie echitabilă".
Pârâtul Ministerul Justiţiei în recursul său a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie conform motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fapt s-a arătat că Ministerul Justiţiei, în temeiul art. 20 alin. (4) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice este ordinator principal de credite.
Cei din subordinea ordonatorilor principali de credite, sunt ordinatori secundari, cum este cazul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor iar Ministerul Justiţiei, în calitate mai sus arătată, centralizează proiectele de buget şi le înaintează Ministerului Finanţelor Publice şi, ca urmare, între Ministerul Justiţiei şi deţinuţii penitenciarelor nu există nici un raport juridic.
S-au invocat dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 486/2006 a bugetului de stat pe anul 2007, care a instituit un capitol bugetar în bugetul pe anul 2007 pentru a acoperi de către Ministerul Finanţelor Publice cheltuielile privind despăgubirile, inclusiv cele provenite din aplicarea legislaţiei privind creanţele fiscale administrate de Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - alte daune stabilite ca fiind datorate de Ministerul Finanţelor Publice şi de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în nume propriu sau cu respectarea intereselor statului, pe baza hotărârilor judecătoreşti definitive, precum şi obligaţiile băneşti ale Statului Român născute din aplicarea Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi constatate prin acorduri de soluţionare amiabilă, prin decizii ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, şi hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe fondul cauzei s-a solicitat a se constata că în mod greşit s-a admis acţiunea considerându-se că faptul nedepistării bolii la încarcerare la 21 aprilie 1990 şi depistarea bolii în 1993 nu sunt suficiente pentru a concluziona că la data încarcerării petentul nu avea deja virusul în organism.
S-au invocat concluziile expertizei medicale efectuate la instanţa de fond că nu există informaţii certe în urma unor examene medicale de specialitate specifice acestei boli care să plaseze contractarea bolilor după încarcerarea determinată exclusiv de condiţiile de detenţie. Or, toate aceste situaţii sunt străine culpei Ministerului Justiţiei.
S-a arătat că instanţa a făcut simple supoziţii - referitor la contractarea hepatitei de la acele nesterile folosite la tratarea pacientului - în lipsă de probe concrete în acest sens.
Pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor în recursul său a făcut un istoric al bolilor deţinutului începând din anul 1990 când a fost diagnosticat cu bronşită cronico - tabagică, ulterior, în 1993, cu TBC şi în 1995 cu hepatită cronică.
S-au enumerat tratamentele şi internările acestuia - până în 1994 când examenele radiologice efectuate în iunie şi decembrie au revelat imagini toraco pulmonare normale. S-au mai enumerat şi evidenţele medicale cât priveşte diagnosticarea deţinutului cu hepatită cronică din 13 martie 1995 până la punerea acestui diagnostic sub semnul întrebării la 12 ianuarie 1999, şi apoi în 7 ianuarie 2000 când analizele biochimice ale ficatului s-au apreciat bune, diagnosticul de hepatită cronică fiindu-i pus petentului fără precizarea etiologiei bolii - virală sau toxico - medicamentoasă.
S-a concluzionat că nu sunt justificate solicitările reclamantului, referitoare la acordarea daunelor.
5. Analiza instanţei de recurs
Recursurile formulate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează.
Recursul reclamantului a fost întemeiat pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi s-a referit exclusiv la cuantumul despăgubirilor acordate, considerat a fi insuficient în raport de daunele materiale neacoperite şi suferinţele fizice îndurate.
Prin acţiunea introductivă de instanţă reclamantul a solicitat exclusiv daune morale pentru prejudiciul suferit prin îmbolnăvirea sa în penitenciar.
Critica referitoare la neacordarea daunelor materiale pentru acoperirea costului unor tratamente necesare pe o perioadă viitoare este irelevantă în raport de obiectul acţiunii prin care petentul nu a solicitat daune materiale, ci numai daune morale.
Ca urmare, instanţa de apel a apreciat şi stabilit despăgubirea considerată a fi suficientă numai din perspectiva prejudiciului moral produs reclamantului, neavând a se pronunţa în legătură cu prejudiciul material instanţele nefiind învestite cu o asemenea cercetare.
Nici criticile referitoare la cuantumul stabilit pentru prejudiciul moral nu se pot primi.
Despăgubirile pentru prejudiciile morale, în lipsa unor dispoziţii legislative exprese, sunt creaţia practicii judiciare, fiind lăsată la aprecierea judecătorului care, judecând în echitate, stabileşte sumele ce se cuvin persoanei prejudiciate, odată stabilite criteriile impuse de răspunderea civilă delictuală care dă loc la asemenea despăgubiri.
Aprecierea este circumscrisă unor criterii concrete ,proprii cauzei deduse judecăţii, atât de natură subiectivă, legate de persoana păgubită dar şi de natură obiectivă, legate de circumstanţele de fapt proprii faptului ilicit care a produs suferinţa.
Ca urmare, judecătorul care este liber să stabilească cuantumul despăgubirii nu se poate supune liberului său arbitru ci este ţinut de criteriile specifice cauzei care concură la formarea aprecierii sale la determinarea şi individualizarea despăgubirii cuvenite ca preţ al durerii.
Din această perspectivă, având în vedere circumstanţele cauzei reflectate prin concluziile deduse din probele administrate se constată că stabilirea despăgubirii în sumă de 37.000 RON pentru prejudiciul moral suferit este de natură să compenseze suferinţele prin care a trecut petentul la contractarea bolilor respective pe parcursul detenţiei sale.
În mod corect au fost avute în vedere criterii obiective la stabilirea sumei, criterii care au determinat orientarea judecătorilor spre limita minimă şi nu spre cea maximă a pretenţiilor, acestea fiind indicate în considerentele deciziei atacate.
Printre acestea: neexcluderea posibilităţii ca etiologia bolilor să fi fost determinată de cauze petrecute înainte de încarcerarea petentului, atitudinea petentului refractară la tratamente după depistarea bolilor prin refuz de urmare a acestora, refuz de hrană, încercări repetate de suicid, toate acestea având consecinţe asupra deteriorării stării sale de sănătate, urmărirea de către cadrele sanitare ale administraţiei penitenciare a bolnavului, aprecierea şi aplicarea tratamentelor de rigoare, prin medicamente sau intervenţii de specialitate (internări) şi înregistrarea unor remisii ale bolilor în cauză prin constatarea imaginii toraco - pulmonare normală în cazul tuberculozei şi respectiv, prin punerea sub semnul întrebării a diagnosticului de hepatită cronică în anii 1999 şi respectiv 2000.
Art. 41 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, invocat de recurent ca fiind ignorat de instanţă, se referă la stabilirea unor sume de bani, în temeiul căruia jurisdicţia internaţională acordă despăgubiri în cazul constatării încălcării unor drepturi fundamentale prevăzute de documentul internaţional invocat.
Ca urmare, în soluţia sa, Curtea de apel a dat o corectă interpretare şi aplicare textelor normative incidente, valorificând dreptul la despăgubire pentru încălcarea dreptului la integritate fizică al reclamantului, în calitatea sa de condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, prin obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat petentului.
Sub acest aspect nu a fost încălcată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Recursul Ministerului Justiţiei este nefondat urmând a se respinge pentru considerentele ce succed:
Criticile referitoare la calitatea procesuală pasivă a acestui pârât nu pot fi primite omisso medio, această parte neformulând critici pe calea apelului împotriva soluţiei Tribunalului de respingere a acestei excepţii invocate la instanţa de fond.
Instanţele, în mod corect au avut în vedere la stabilirea culpei pârâţilor, normele care reglementează organizarea şi asigurarea locurilor de deţinere, norme care stabilesc obligaţii specifice în sarcina fiecăruia, şi care nu au fost respectate de către pârâţi.
Sub acest aspect se constată că în mod corect s-a făcut aplicarea dispoziţiilor legale incidente la speţa dedusă judecăţii.
Nu se pot primi nici criticile referitoare la greşita admitere a acţiunii în raport de probele administrate, în sensul că acestea nu au fost suficiente pentru a stabili că bolile au fost dobândite din cauze ce ţin exclusiv de detenţie.
Instanţa de apel a argumentat modalitatea în care s-a stabilit răspunderea civilă delictuală care a antrenat obligarea la plata despăgubirilor pentru prejudiciul creat condamnatului.
Faţă de elementele de incertitudine relevate de actele medicale şi de expertiza medicală efectuată, atât cu privire la plasarea cauzei bolilor înainte de momentul încarcerării cât şi cu privire la determinarea bolilor din cauze exclusiv ce ţin de regimul de detenţie, instanţa a făcut o echilibrată apreciere a probelor şi a circumscris incertitudinile la elemente relevate fără urmă de îndoială şi necontestate de pârâţi şi anume faptul depistării bolilor în plină perioadă de detenţie după 3 şi respectiv 5 ani de la încarcerare.
Recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor axat pe criticile referitoare la greşita admitere a acţiunii în raport de situaţia de fapt stabilită, s-a întemeiat pe un istoric al fişelor medicale, şi de observaţie al investigaţiilor şi tratamentelor aplicate condamnatului după încarcerare, pe perioada detenţiei.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 şi 3041 C. proc. pen. fără să se indice motivele de recurs în raport de pct. 1-9 din art. 304 C. proc. civ.
Critica principală referitoare la insuficienţa elementelor din care să rezulte că bolile au fost determinate de condiţiile din timpul detenţiei poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente, referitor la răspunderea delictuală în sarcina acestei pârâte.
Recursul este nefondat şi a fost respins pentru următoarele considerente:
În primul rând este de observat că atât această recurentă, în istoricul medical al condamnatului, expus schematic şi cronologic în recurs, cât şi instanţa de apel, în concluziile menţionate în considerentele deciziei atacate, ajung la aceeaşi concluzie, şi anume deţinutul a fost tratat în penitenciar de cele două boli, depistate pe perioada detenţiei.
În al doilea rând se constată că de fapt recurenta aduce mai curând o justificare a tratamentului aplicat deţinutului arătând că nu au fost încălcate normele specifice locurilor de deţinere.
Ca urmare, neidentificându-se în acest recurs elemente care să conducă la concluzia necesităţii modificării deciziei atacate sub aspectul greşitei aplicări a legii, şi acest recurs a fost respins ca nefondat.
Constatând aşadar, pentru considerentele mai sus expuse, că soluţia Curţii de Apel Bucureşti este legală şi temeinică, criticile formulate fiind nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-au respins recursurile cu consecinţa păstrării deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul reclamantul T.R. împotriva deciziei nr. 786/A din 3 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, precum şi recursurile pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3564/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3561/2010. Civil → |
|---|
