ICCJ. Decizia nr. 3568/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3568/2010
Dosar nr. 6211/118/2008
Şedinţa publică din 8 iunie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 88 din 22 ianuarie 2009 Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor I.F. şi I.A., reţinând că autoarea acestora a cumpărat în anul 1935 un lot de teren în Staţiunea Mamaia, cu condiţia expresă de a construi o casă de locuit sau o vilă în termen de 4 ani, condiţie inserată ca un pact comisoriu de grad IV, al cărui efect este desfiinţarea necondiţionată a contractului de îndată ce a expirat termenul de executare a construcţiei fără ca obligaţia să fi fost îndeplinită, că până la emiterea deciziei administrative nr. 22043/1958 cumpărătoarea nu şi-a îndeplinit obligaţia de a construi asumată prin contract şi nici nu s-a dovedit vreo cauză de împiedicare, iar sancţiunea intervenită nu a fost înlăturată prin sentinţa civilă nr. 403 din 23 aprilie 1953, pentru că autoarea reclamanţilor pierduse anterior calitatea de proprietar prin producerea efectelor pactului comisoriu. De aceea, instanţa de fond concluzionează că reclamanţii nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, întrucât preluarea s-a efectuat cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, iar neexecutarea obligaţiei asumate de autoare nu s-a datorat direct cauzei de forţă majoră invocate, respectiv intrarea României în război.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, susţinând că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că autoarea lor a pierdut dreptul de proprietate prin desfiinţarea contractului ca urmare a efectelor pactului comisoriu şi că hotărârea atacată cuprinde considerente străine de natura pricinii. Apelanţii-reclamanţi au argumentat că, în condiţiile în care terenul a trecut în proprietatea statului în temeiul sentinţei civile nr. 1027/1953 a Tribunalului Popular al oraşului Constanţa, este evident că vânzătorul nu a înţeles să dea eficienţă juridică pactului comisoriu inserat în contract, intenţia sa fiind evidentă în condiţiile în care a prelungit succesiv termenele de realizare a construcţiilor de la 4 ani la 6 ani, iar prin decizia nr. 15493/1945 până la 01 decembrie 1947.
Prin decizia 171/C din 24 iunie 2009 Curtea de Apel Constanţa a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să emită dispoziţie cu propunere de despăgubire pentru terenul în suprafaţă de 523,34 m.p. situat în Staţiunea Mamaia ce nu poate fi restituit în natură.
Pentru a decide astfel instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a dat o calificare corectă clauzelor cuprinse în actul de vânzare-cumpărare referitoare la existenţa pactului comisoriu expres de grad IV. În ce priveşte modalitatea în care are loc desfiinţarea contractului în care a fost inserat un asemenea pact, a apreciat însă că aceasta se produce nu numai ca efect al unei împrejurări obiective - neexecutarea obligaţiilor unei părţi, dar şi ca efect al manifestării de voinţă a creditorului de a face efectivă această sancţiune. Manifestarea de voinţă a creditorului în acest sens a fost exprimată în 1958 prin decizia nr. 22043. Anterior manifestării acestei voinţe, prin sentinţa nr. 1027/1953 a Tribunalului Popular al oraşului Constanţa, s-a dispus trecerea terenului în proprietatea statului în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 111/1954, ca bun abandonat. Efectul acestei sentinţe îl constituie recunoaşterea dreptului de proprietar al autoarei reclamantelor la momentul preluării, astfel încât nu se poate reţine că rezilierea contractului ar fi intervenit în 1939. Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a constatat aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi, faţă de faptul că din probele administrate în cauză a rezultat că terenul este afectat integral de lucrări de interes public autorizate, a stabilit că reclamanţii sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii în echivalent, conform dispoz. art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa care au solicitat modificarea în tot a deciziei recurate şi respingerea ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei instanţei de fond, respectiv respingerea acţiunii.
În motivarea recursului au invocat motivul de modificare prevăzut prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că în speţă a operat pactul comisoriu de gradul IV ca urmare a neîndeplinirii de către autoarea reclamanţilor a obligaţiei de a construi în termenul stipulat în contract, astfel încât în mod greşit instanţa de apel a stabilit că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 111/1951 şi a condiţionat efectele pactului comisoriu de emiterea deciziei nr. 22043/1958, care în realitatea a avut simplu rol constatator.
Analizând recursul în limita criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed:
Prin actul de vânzare autentificat sub nr. MM din 7 decembrie 1935 şi trecut în registrul de transcripţiuni al Tribunalului Constanţa sub nr. NN din aceeaşi dată autoarea reclamanţilor, A. V. D. a cumpărat de la Primăria Municipiului Constanţa un teren în suprafaţă 523,34 m.p., asumându-şi obligaţia de a construi o casă de locuit sau o vilă în timp de patru ani cu începere din momentul autentificării actului, cu consecinţa rezilierii de plin drept a vânzării şi a reintrării terenului în posesiunea lucrului vândut fără nicio formalitate, cu pierderea de către cumpărător a sumelor plătite drept preţ, în situaţia nerespectării obligaţiei de a construi în termenul contractual.
În mod corect această clauză contractuală, ce stipulează clar şi explicit că atunci când o parte nu execută obligaţiile la care s-a angajat, contractul se desfiinţează de plin drept, fără punere în întârziere şi fără hotărâre judecătorească, a fost calificată de instanţa fondului drept pact comisoriu expres de gradul IV.
Caracteristic acestui pact comisoriu este faptul că ajungerea la termen a obligaţiei neexecutate dă dreptul creditorului să invoce rezoluţiunea de plin drept a contractului, situaţie în care rolul instanţei în desfiinţarea contractului este înlăturat în totalitate. Instanţa poate doar, în cazul în care este sesizată, să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în pactul comisoriu expres şi să constate că rezoluţiunea contractului s-a produs.
Cu toate acestea, creditorul are întotdeauna opţiunea între rezoluţiunea de plin drept a convenţiei şi obligarea debitorului la executarea obligaţiilor sale, cu consecinţa menţinerii fiinţei contractului. Aşadar, un asemenea pact comisoriu face să se prezume doar că se renunţă cu anticipaţie la rezoluţiunea judiciară şi nicidecum la dreptul de opţiune al creditorului. Renunţarea la dreptul de opţiune ar interveni doar în situaţia comunicării de către creditor debitorului că a decis să se prevaleze de clauza contractuală respectivă.
În speţa dedusă judecăţii creditorul a prelungit succesiv termenul de realizare a construcţiilor cu 4 ani şi apoi cu încă 6 ani, iar prin decizia nr. 15493/1945 a stabilit termenul final la 01 decembrie 1947. Această manifestare de voinţă demonstrează intenţia creditorului de a menţine în fiinţă convenţia încheiată, cu atât mai mult cu cât prin deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945 autorităţile locale, recunoscând existenţa în timpul războiului a unei crize de materiale de construcţie şi de lucrători specializaţi în construcţia de case, au aprobat prelungirea termenului de construire pe locurile de pe plaja M., cu începere de la data acestei decizii şi până în 1948 şi nu au impus condiţii speciale de construire pentru beneficiarii terenurilor dobândite în condiţii similare cu cele stipulate prin convenţia încheiată cu autorii intimaţilor-reclamanţi. Abia în anul 1958, adoptând decizia nr. 22043, vânzătorul a înţeles să facă să devină efectivă sancţiunea rezoluţiunii. În mod corect instanţa de apel a reţinut că până la momentul emiterii deciziei mai sus amintite debitorul putea executa în mod valabil obligaţia ori putea face dovada că, deşi a încercat să execute obligaţia, a fost împiedicat de creditor ori de o cauză de forţă majoră.
Discuţia care trebuie făcută este dacă această sancţiune a operat, sau dacă anterior anului 1958 au intervenit fapte de natură a înlătura funcţionarea pactului comisoriu de grad IV.
Din actele dosarului rezultă că prin sentinţa civilă nr. 1027 din 6 august 1953 pronunţată de Tribunalul Popular al oraşului Constanţa a fost admisă cererea formulată de Circa a IlI-a Financiară Constanţa, în contradictoriu cu pârâta D.A., în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 111/1954, bunul a trecut în proprietatea statului ca bun rămas fără stăpân.
O asemenea hotărâre nu putea fi pronunţată decât în contradictoriu cu persoana care, la acel moment, avea calitatea de proprietar al bunului în cauză, calitate pe care cumpărătoarea o dobândise în temeiul actului nr. MM din 7 decembrie 1935 şi pe care, până la momentul pronunţării sentinţei nu o pierduse prin nici o modalitate prevăzută de lege.
Concluzia apare ca firească faţă de modul de reglementare a efectelor rezoluţiunii contractului, în sensul că atâta timp cât rezoluţiunea nu a intervenit contractul îşi păstrează forţa sa obligatorie.
Aşadar, faţă de existenţa acestei hotărâri judecătoreşti, în mod corect instanţa de apel a reţinut că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 111/1951, ca bun fără stăpân, anterior manifestării de voinţă a vânzătorului de a da eficienţă pactului comisoriu expres, prin decizia din 1958.
Consecinţa stabilirii acestui mod de preluare a bunului o constituie aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, care califică drept imobile preluate abuziv şi imobilele considerate ca abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti şi care deschid posibilitatea obţinerii de măsuri reparatorii în temeiul legii speciale.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut aplicarea şi interpretarea corecta a prevederilor legii materiale incidente, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., instanţa va respinge ca nefondat recursul pârâţilor.
În complinirea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenţii la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa împotriva deciziei nr. 171/C din 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Obligă recurenţii-pârâţi la 1000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi I.F. şi I.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3569/2010. Civil. Brevete de invenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3566/2010. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
