ICCJ. Decizia nr. 3535/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3535/2010
Dosar nr. 3659/1/2008
Şedinţa publică din 4 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1234 din 12 aprilie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul O.V. în contradictoriu cu pârâţii SC A.G. SA, Compania P.H. SA şi Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, a constatat că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de acţiuni şi a respins ca neîntemeiată cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. XX/1999 încheiat între FPS şi SC A.G. SA, a convenţiei de cesiune a contractului susmenţionat încheiate între SC A.G. SA şi Compania P.H. SA şi a actului adiţional la acelaşi contract.
Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut că autorii reclamantului, numiţii N.B. şi E.B., au deţinut 37.560 de acţiuni la societatea S.S., eliberate fie nominal, fie transferate prin înscrierea pe verso-ul titlului, acţiuni inventariate de experţii contabili N.M. şi P.F., ce reprezintă 66,66% din acţiunile S.S.
Din înscrisurile depuse, a rezultat că patrimoniul şi capitalul social existent la data naţionalizării al S.S. nu se identifică cu patrimoniul şi capitalul social al SC S. SA, societăţi la care reclamantul solicită să i se acorde acţiuni.
De asemenea, nici în privinţa SC So. SA nu se poate susţine că există identitate între această societate şi S.S. unde autorii reclamantului au deţinut acţiuni.
Întrucât, în speţă, nu există identitate între persoana juridică naţionalizată şi societatea comercială indicată de către reclamant, urmează ca reclamantul să se adreseze instituţiei publice implicate în privatizare în vederea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent sub formă de acţiuni, conform art. 32 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de privatizare nr. XX din 7 aprilie 1999 şi a actelor subsecvente, Tribunalul a respins această cerere ca neîntemeiată, motivat de faptul că actele juridice respective s-au încheiat cu respectarea legislaţiei în vigoare la data încheierii contractului privind privatizarea societăţilor comerciale, respectiv O.U.G. nr. 88/1997, H.G. nr. 450/1999 şi Legea nr. 99/1999, nefiind făcută dovada încălcării actelor normative în vigoare la data încheierii contractelor.
De asemenea, prin încheierea contractului sus arătat, nu a fost încălcat principiul specialităţii persoanelor juridice prevăzut de art. 34 din Decretul nr. 31/1954, întrucât dobândirea de participaţie la alte societăţi comerciale este prevăzută în obiectul de activitate, reprezentând o modalitate de a investi fondurile societăţii prin cumpărare de valori mobiliare, fără a reprezenta o faptă de comerţ.
Prin probele administrate în cauză, reclamantul nu a făcut dovada cauzei ilicite şi imorale a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni şi nici a faptului că respectivul contract a fost încheiat prin fraudarea legii, dovezi ce-i incumbau, conform art. 1169 C. civ.
Prin decizia nr. 260/A din 7 mai 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către pârâta Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului împotriva sentinţei menţionate şi a admis apelul declarat de către reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe, cu consecinţa schimbării, în parte, a acesteia, în sensul obligării pârâtei Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului de a acorda reclamantului acţiunile solicitate, cu prioritate la o societatea comercială tranzacţionată pe piaţa de capital, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În prealabil, au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile necompetenţei materiale a secţiei civile a Tribunalului Bucureşti şi a lipsei de interes invocate de către Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 7584 din 4 octombrie 2005, a admis recursurile declarate de reclamantul O.V. şi de către pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (fostă Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului) împotriva deciziei menţionate, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a arătat că este necesar a se pune în discuţie incidenţa Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, la care reclamantul a făcut referire prin cererea depusă la termenul de judecată din 23 septembrie 2005 şi, totodată, ca reclamantul să precizeze dacă înţelege să-şi menţină acea cerere, ce conţine o renunţare la drept, în raport cu noile prevederi legale.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 28846/1/2005, iar prin decizia nr. 389/A din 15 iunie 2006, s-a luat act că apelantul O.V. renunţă la drept, conform art. 247 C. proc. civ. în ceea ce priveşte judecarea capetelor de cerere de la pct. 1 şi 2, anume la despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv la toate drepturile cuvenite conform Legii nr. 10/2001; totodată, s-a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Prin încheierile date în camera de consiliu la 29 iunie 2006 şi 10 august 2006, s-au admis cererile de îndreptare eroare materială formulate din oficiu şi de către apelantul O.V. şi s-a dispus, conform art. 281 C. proc. civ., îndreptarea erorilor materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 389 A din 15 iunie 2006, în sensul că apelul reclamantului va fi admis în ceea ce priveşte renunţarea la dreptul pretins, cu consecinţa anulării în parte a sentinţei civile nr. 1243 din 12 septembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul renunţării de către apelant la cererile formulate în baza Legii nr. 1072001, înlăturând menţiunea renunţării la judecata apelului. Totodată, s-a respins apelul împotriva aceleiaşi sentinţe declarat de pârâta Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului), cât şi excepţia lipsei de interes.
Recursul declarat de către reclamant împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin decizia nr. 2508 din 20 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia recurată fiind casată, iar cauza, trimisă spre rejudecarea apelului declarat de O.V.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a reţinut că decizia instanţei de apel este lovită de nulitate, întrucât s-a pronunţat pe fondul cauzei, deşi din încheierea de dezbateri a rezultat că s-au pus concluzii numai pe excepţiile lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesual active.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 14352/1/2006.
Prin decizia nr. 37 A din 23 ianuarie 2008, această instanţă a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale active, totodată, a admis apelul reclamantului, a anulat în parte sentinţa civilă nr. 1243 din 12 septembrie 2002 şi a respins în fond capetele 1 şi 2 din acţiune referitoare la măsurile reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea deciziei, s-a reţinut că prin cererea formulată la data de 29 mai 2005 (în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), apelantul a arătat că „înţelege să renunţe la capetele 1 şi 2 din cererea introductivă de instanţă formulată în Dosarul nr. 5458/2001 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi anume la orice măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, pentru cele 66,66% acţiuni emise de S.S.", deoarece a renunţat la notificarea nr. BB/2001 trimisă FPS, iar la termenul din 1 iunie 2006 a făcut precizarea expresă că renunţă la dreptul de a cere despăgubiri, anume la aplicarea Legii nr. 10/2001.
Asupra acestei renunţări a insistat şi după rejudecare.
Faţă de această cerere, în temeiul art. 247 C. proc. civ., s-a dispus anularea hotărârii primei instanţe şi, pe fond, respingerea capetelor de cerere din acţiune formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Cu privire la cererile pentru care apelantul a arătat că doreşte continuarea judecăţii, intimatele SC A.G. SA - în prezent, SC F.A.A. SA - şi Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului au invocat excepţiile lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesual active, în condiţiile în care reclamantul a renunţat la judecata primelor capete de cerere.
La rândul său reclamantul a invocat excepţia lipsei de interes a intimatelor în invocarea acestei excepţii.
Curtea a apreciat că excepţiile sunt neîntemeiate, întrucât, pe de o parte, intimatele-pârâte sunt interesate să invoce în apărarea lor excepţii de procedură şi de fond, care, dacă ar fi admise ar face de prisos cercetarea în tot sau în parte a fondului pricinii, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. iar, pe de altă parte, reclamantul-apelant O.V. are interes în a solicita constatarea nulităţii absolute a celor două acte juridice şi, în acelaşi timp, calitate procesuală activă, deoarece pe rolul instanţelor judecătoreşti se află Dosarul nr. 1135/1998 ce are ca obiect restituirea unor imobile ce au făcut parte din patrimoniul SC S. SA şi care ar fi aparţinut autorilor săi, condiţii în care interesul său este născut, actual şi legitim, tinzându-se la revenirea imobilelor în patrimoniul său.
În ceea ce priveşte motivele de apel referitoare la soluţionarea cererii privind constatarea nulităţii absolute a celor trei acte juridice, s-a apreciat că sunt nefondate.
În primul rând, din perspectiva principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, consacrat de art. 34 din Decretul nr. 31/1954, s-a constatat că a fost respectat la momentul încheierii actului de privatizare nr. XX/1999, contrar susţinerilor apelantului.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare acţiuni (aprilie 1999), SC A.G. SA avea ca principal obiect de activitate asigurarea-reasigurarea, iar la art. 4 pct. 1 alin. ultim se prevedea că „Societatea poate desfăşura, de asemenea, orice activitate şi orice operaţiune, cu excepţia celor interzise de lege, în România şi în străinătate, în lei sau în valută, inerente, conexe sau utile, chiar indirect, atingerii scopului social, acţionând în mod direct sau ca intermediar şi să participe în cadrul altei societăţi, organizaţii sau altor persoane juridice române sau străine".
Interpretând aceste dispoziţii din perspectiva celor două principii ce se completează reciproc - generalitatea şi specialitatea capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice - Curtea a constatat că instanţa de fond a reţinut în mod corect că, prin cumpărarea de acţiuni la SC S. SA, SC G.A. SA nu şi-a încălcat capacitatea de folosinţă.
Scopul principal al SC A.G. SA - asigurarea-reasigurarea şi obţinerea de profit - scop specific oricărei societăţi comerciale, este completat astfel de un scop complementar, respectiv „participarea la alte societăţi, organizaţii...".
Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice nu trebuie văzut rigid, static, ci în dinamica sa.
Economia de piaţă se caracterizează prin concurenţă şi prin urmare limitele principiului specialităţii, trebuie apreciat în mod corespunzător cu o oarecare largheţe.
În consecinţă, aplicarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă trebuie să ia în considerare toate elementele ce alcătuiesc scopul societăţii comerciale, atât cele principale, cât şi cele complementare, secundare, cele iniţiale şi cele subsecvente, ulterioare (modificatoare).
În acest sens sunt şi dispoziţiile Legii nr. 32/2000 privind asigurările şi reasigurările în România, care în art. 19 stipulează că „Asigurătorii pot investi sau fructifica capitalul social, rezervele de capital şi rezervele tehnice în bunuri mobiliare şi imobiliare, precum acţiuni, obligaţiuni, alte titluri de participaţie, depozite bancare, clădiri destinate activităţii proprii sau închirierii".
Aşa fiind, rezultă că atât scopul stabilit de lege (scopul generic), cât şi cel stabilit prin actul de înfiinţare (scopul concret) al SC A.G. SA, a fost respectat prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. XX, încheiat cu FPS la data de 7 aprilie 1999 şi a actelor subsecvente.
În ceea ce priveşte legalitatea încheierii acestui contract din perspectiva legilor privatizării, Curtea a constatat că incidente în cauză sunt dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. d) şi art. 33 din O.U.G. nr. 88/1997, precum şi art. 9 lit. f) şi art. 16 din H.G. nr. 55/1998 (în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare) pentru aprobarea Normelor metodologice privind privatizarea societăţilor comerciale şi vânzarea de active, precum şi a Regulamentului de organizare şi funcţionare a FPS.
Privatizarea SC S. SA a fost aprobată de Guvernul României, fiind trecută în lista anexă la H.G. nr. 626/1995, pentru aprobarea listei societăţilor comerciale ce se privatizează în baza Legii nr. 55/1995; la poziţia ZZ - a Hotărârii publicate în M. Of. nr. 190/21.08.1995.
Într-adevăr, la data privatizării SC S. SA, H.G. nr. 626/1995 şi Legea nr. 55/1997 nu mai erau în vigoare, acestea fiind abrogate prin O.U.G. nr. 88/1997, care însă la art. 36 alin. (1) prevedea că „procedurile de privatizare aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă vor continua cu recunoaşterea valabilităţii actelor şi etapelor consumate până la acea dată, potrivit dispoziţiilor legale anterioare". În consecinţă, nu se impunea să se facă o nouă publicare în M. Of.
De asemenea, vânzarea a fost făcută publică prin intermediul ziarului A.
Cum, în final, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate s-a prezentat un singur ofertant, acesta fiind SC A.G. SA, Curtea a constatat că, în mod corect, a reţinut instanţa de fond că dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997 au fost respectate.
De altfel, nerespectarea dispoziţiilor legale invocate de către reclamantul-apelant nu conduc la nulitatea actului decât în măsura în care se constată de către organele în drept că s-a săvârşit o infracţiune,
În caz contrar fapta este sancţionată contravenţional, iar nulitatea este relativă, conform art. 33 din O.U.G. nr. 88/1997.
În ceea ce priveşte cauza ilicită şi imorală a contractului de privatizare şi a actelor subsecvente, Curtea a reţinut că scopul mediat urmărit de SC A.G. SA la încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni a fost de a obţine profit prin investirea fondurilor societăţii, operaţiune în concordanţă cu legea şi statutul de funcţionare al societăţii.
Faptul că SC A.G. SA şi Compania P.H. SA aveau acelaşi reprezentant, care era şi salariat al FPS şi membru în Consiliul de Administraţie al SC S. SA, nu face dovada unei conivenţe frauduloase între aceste societăţi. În măsura în care acesta ar fi acţionat în detrimentul uneia dintre societăţi, actul ar fi lovit de nulitate relativă, nulitate ce poate fi invocată numai de partea contractantă lezată. Tot nulitatea relativă este şi sancţiunea ce intervine pentru neacceptarea cesiunii de către FPS, în prezent Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Frauda la lege presupune încheierea unui act juridic pe care legea îl interzice sau încheierea acestuia cu încălcarea dispoziţiilor legale.
Împrejurarea că pe rolul instanţelor judecătoreşti se aflau, la data încheierii contractului, acţiuni în revendicare prin care reclamantul-apelant solicita restituirea unor imobile ce se aflau în capitalul social SC S. SA nu constituie un motiv de nulitate a contractului, în condiţiile în care au fost respectate dispoziţiile legale privind privatizarea, respectiv dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997 şi H.G. nr. 450/1999 şi Legea nr. 99/1999.
Încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la un bun în litigiu nu constituie o fraudă la lege atâta timp cât nu s-a făcut dovada admiterii irevocabile a acţiunii în revendicare.
Mai mult, în speţă nu s-a vândut un imobil, ci s-au vândut acţiuni, care sunt titluri de valoare negociabile şi transmisibile, s-a mai arătat în motivarea deciziei.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Au fost încălcate dispoziţiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., deoarece prin decizia de casare nr. 2508/2007 s-a dispus casarea şi trimiterea cauzei la rejudecare doar pentru unul dintre motivele de apel, cu menţiunea că se vor avea în vedere toate mijloacele de apărare invocate prin cererea de recurs; or, prin decizia recurată, nu s-a analizat decât cererea din 6 noiembrie 2001, fiind ignorate celelalte susţineri şi apărări.
2. În mod greşit, s-a apreciat că a fost respectat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice la momentul încheierii contractului nr. XX/1999, deoarece:
- art. 19 din Legea nr. 32/2000 a fost aplicat retroactiv, deoarece nu exista la momentul contractului nr. XX/1999;
- a fost ignorat art. 34 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data încheierii contractului, potrivit căruia sunt nule actele încheiate cu încălcarea principiului specializării; faptul că în actul constitutiv al A.G. se arată la art. 4 pct. ultim că societatea poate desfăşura orice activitate, dar „inerentă, conexă sau utilă chiar indirect, atingerii scopului social", trebuie interpretat în sensul că poate să participe la capitalul altei societăţi, dar cumpărând, cel mult, acţiuni, nu asumându-şi drepturi care excedau fără echivoc scopului social al societăţii de asigurare, după cum s-a dovedit ulterior (prin concedierea de salariaţi, reducerea numărului de clădiri etc);
- a fost schimbat înţelesul textului art. 4 din actul de înfiinţare al SC A.G., încălcându-se, astfel, art. 34 din Decretul nr. 31/1954, deoarece, chiar dacă s-ar admite că s-a acţionat cu respectarea întregului art. 4 din actul constitutiv, prin actul de privatizare al SC S., SC A.G., ce avea ca obiect de activitate asigurările-reasigurările, şi-a asumat drepturi fără legătură cu obiectul său de activitate, respectiv: menţiunile privind plata acţiunilor din capitolele 3-6, completarea obiectului SC. S., ca acţionar majoritar, din capitolul 8, preluarea drepturilor şi obligaţiilor legate de salariaţi de la pct. 8.5, clauzele din capitolele 9-14.
3. Prin decizia recurată, au fost aplicate greşit legile privatizării, respectiv art. 33 şi 36 din O.U.G. nr. 88/1997, H.G. nr. 55/1998, precum şi art. 45 din Legea nr. 10/2001, soluţia instanţei de apel întemeindu-se pe norme abrogate sau care au avut o aplicabilitate temporară, precum H.G. nr. 626/1995, Legea nr. 55/1995, după cum urmează:
- vânzarea SC S. a avut loc fără acordul legal al Guvernului dat prin hotărâre, aşa cum preciza O.U.G. nr. 88/1997, iar apariţia în ziarul A. a anunţului de privatizare a SC S. nu suplineşte lipsa acestei formalităţi;
- H.G. nr. 626/1995 nu mai era în vigoare la data privatizării SC S., iar art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 nu este incident, deoarece nu exista o procedură de privatizare în curs de derulare, privatizarea S. începând în anul 1999, până atunci nefiind pusă problema vânzării cotei majoritare de acţiuni, motiv pentru care nu era aplicabilă nici Legea nr. 55/1995;
- au fost încălcate dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, care prevedea că fostul Minister al Privatizării, responsabil cu elaborarea politicilor de privatizare şi cu coordonarea şi controlul privatizării, că acea instituţie trebuia să avizeze şi să supună spre aprobare Guvernului programul anual de privatizare elaborat de FPS, care se publică în M. Of., prin grija FPS; or, S. nu a fost inclusă în această modalitate în programul anual de privatizare, nefiind menţionată ca atare nici în H.G. nr. 363/1998, nici în H.G. nr. 202/1998, ceea ce împiedica vânzarea de acţiuni la această societate.
Prin cererea de recurs, s-a solicitat suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pănă la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 1135/1998 început la Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, (în prezent, nr. 7615/1/2008).
Această cerere a fost respinsă prin încheierea de şedinţă de la termenul din 12 februarie 2010, cu motivarea că motivele de nulitate a actelor juridice invocate în prezenta cauză pot fi analizate independent de argumentele aduse în susţinerea cererii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, care face obiectul Dosarului nr. 7615/1/2008, în considerarea judecării căreia a fost solicitată suspendarea judecăţii în prezenta cauză.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Este de precizat, în primul rând, faptul că prin decizia recurată s-a valorificat manifestarea de voinţă a reclamantului în sensul renunţării la beneficiul acordării măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, respingându-se în fond cererile cu acest obiect, urmare a anulării parţiale a hotărârii primei instanţe, în aplicarea art. 247 C. proc. civ.
Cu toate acestea, instanţa de apel a considerat că reclamantul îşi conservă interesul susţinerii cererilor în constatarea nulităţii absolute a celor trei acte juridice - încheiate în cursul sau în legătură cu procesul de privatizare a SC S. SA, întrucât tinde, într-un alt dosar aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti, la restituirea în natură a unei părţi din patrimoniul SC S. SA, în cotă de 66%.
Soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes în formularea cererilor în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice nu a fost recurată în prezenta cauză, ca atare, nu face obiectul învestirii acestei instanţe de control judiciar, intrând în puterea de lucru judecat şi reprezentând premisa analizei de faţă.
Aceeaşi constatare se impune şi în privinţa excepţiei necompetenţei funcţionale a instanţei civile, în virtutea caracterului comercial al litigiului, care a fost respinsă prin decizia nr. 260/A din 7 mai 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Chiar dacă această decizie a fost casată prin decizia nr. 7584 din 4 octombrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, casarea nu a vizat şi dispoziţia de respingere a excepţiei, din moment ce nu s-au formulat critici pe acest aspect, atare poziţie procesuală a intimatelor fiind confirmată prin faptul că nici ulterior, în cursul rejudecărilor succesive ale cauzei, nu au înţeles să reitereze apărarea relativă la caracterul comercial al pricinii.
Ca atare, se consideră că şi acest aspect a intrat în puterea de lucru judecat, nefăcând obiectul învestirii acestei instanţe de recurs.
Pe de altă parte, chiar dacă respingerea excepţiei fusese motivată cu referire la art. 17 C. proc. civ., acest mijloc de apărare nu a mai fost invocat după renunţarea reclamantului, în anul 2005, la dreptul subiectiv ce a făcut obiectul primelor două cereri deduse judecăţii, respectiv dreptul la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
În atare condiţii, nu ar fi fost posibilă rediscutarea la acest moment a chestiunii competenţei instanţei civile de soluţionare a cererilor de constatare a nulităţii absolute a unor acte juridice din procesul de privatizare sau în legătură cu acesta.
Consecinţa ar fi aceea a reluării judecăţii în primă instanţă în faţa unei instanţe comerciale, într-un proces început cu peste 9 ani în urmă (respectiv, în anul 2001), ce a parcurs trei cicluri succesive, or, aceasta ar echivala cu încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, inclusiv din perspectiva duratei rezonabile a judecăţii.
Drept urmare, sunt admisibile şi vor fi evaluate ca atare criticile legate de modul de aplicare a legii comerciale de către instanţa de apel.
În ceea ce priveşte criticile relative la dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, acestea nu au fost indicate de la bun început drept temei juridic al cererilor în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice, reclamantul făcând referire la motive de nulitate din dreptul comun şi relative la respectarea legilor privatizării, de aceea nici nu se regăsesc în considerentele deciziei de apel.
De altfel, dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 acoperă motivele de nulitate din dreptul comun şi, chiar în ipoteza preluării imobilului de către stat cu titlu valabil, subzistă cauzele de nulitate izvorând din încălcări ale legilor privatizării, astfel cum a susţinut reclamantul, ca atare, analiza presupusă de incidenţa normei din Legea nr. 10/2001 s-ar suprapune celei deja efectuate în cauză.
În ceea ce priveşte calificarea juridică a criticilor formulate de recurent, se constată că, deşi s-au invocat cazurile descrise de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că este posibilă încadrarea acestora doar în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., operaţiune permisă de art. 306 alin. (3) C. proc. civ., urmând a fi evaluate ca atare.
Nu poate fi incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece criticile recurentului nu sunt legate de o eventuală interpretare greşită a titlului de proprietate pe care se întemeiază pretenţiile formulate în cauză, care reprezintă cauza cererii de chemare în judecată, la care se referă sintagma „actul juridic dedus judecăţii" din art. 304 pct. 8 C. proc. civ., astfel încât este exclusă aplicabilitatea acestui motiv de recurs.
1. Recurentul a susţinut, în primul rând, încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ., pentru nerespectarea deciziei de casare nr. 2508/2007, fără a arăta în concret care dintre susţinerile şi apărările invocate în cererea de recurs din Dosarul nr. 14352/1/2006 ar fi fost ignorate.
Se constată că instanţa de apel a sistematizat corespunzător susţinerile reclamantului asupra motivelor de nulitate, aceleaşi, de altfel, cu cele reiterate prin prezenta cerere de recurs (cu excepţia cauzei ilicite şi imorale şi a fraudei la lege, la care recurentul nu a mai făcut referire), răspunzând fiecăreia dintre acestea.
În consecinţă, criticile recurentului pe acest aspect nu au suport şi vor fi înlăturate ca atare.
2. În ceea ce priveşte motivele legate de aprecierea respectării, la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare de acţiuni nr. XX/1999 încheiat între FPS şi SC A.G. SA, a principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, acestea sunt, de asemenea, nefondate şi vor fi respinse ca atare.
Chiar dacă instanţa de apel a făcut referire la dispoziţiile Legii nr. 32/2000, ce nu era în vigoare la data încheierii actului juridic în discuţie, se constată că subzistă considerentele deciziei de apel, întrucât art. 19 din acest act normativ coincide în conţinut cu reglementarea de la momentul contractării, respectiv art. 20 din Legea nr. 47/1991.
Astfel, art. 19 din Legea nr. 32/2000 prevede că „Asigurătorii pot investi sau fructifica capitalul social, rezervele de capital şi rezervele tehnice în bunuri mobiliare şi imobiliare, precum acţiuni, obligaţiuni, alte titluri de participaţie, depozite bancare, clădiri destinate activităţii proprii sau închirierii", în timp ce art. 20 alin. (2) din Legea nr. 47/1991 stipula că „Societăţile comerciale din domeniul asigurărilor pot investi o parte din capital, din rezervele de capital şi rezervele tehnice în titluri de valoare, bunuri mobiliare sau imobiliare...".
Contrar susţinerilor recurentului, prin decizia de apel nu a fost ignorat art. 34 din Decretul nr. 31/1954, această normă reprezentând consacrarea principiului specialităţii de folosinţă a persoanei juridice, a cărui încălcare, prin încheierea de acte juridice, este sancţionată cu nulitatea absolută.
Instanţa de apel s-a raportat în mod corect atât la scopul generic al societăţii, stabilit prin lege, sens în care a făcut referire la prevederile legii asigurărilor şi reasigurărilor, cât şi la scopul concret al persoanei juridice, stabilit prin actul de constituire, cercetând art. 4 al acestui act, conchizând că a fost respectat principiul specialităţii, din moment ce atât legea, cât şi actul constitutiv, permit fructificarea fondurilor societăţii de asigurare prin investire, respectiv dobândirea de participaţii în alte societăţi comerciale.
Referindu-se la acest aspect, recurentul nu contestă posibilitatea cumpărării de acţiuni la alte societăţi comerciale, ci pretinde că drepturile asumate prin contract exced scopului social al societăţii de asigurare.
Se observă că menţiunile din contract pe care recurentul le indică reprezintă concretizări ale obligaţiilor, şi nu ale drepturilor cumpărătorului, astfel cum se pretinde, în sensul că, în esenţă, acesta este ţinut de drepturile şi obligaţiile existente la momentul transferului dreptului de proprietate asupra acţiunilor, decurgând din lege, contractul colectiv şi individual de muncă; de asemenea, sunt prevăzute obligaţiile legate de investiţii.
Toate aceste clauze determină conţinutul raportului juridic între vânzător şi cumpărător, devenit acţionar majoritar, fără a avea vreo legătură cu specialitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, care este întrunită în cauză exclusiv din perspectiva posibilităţii dobândirii de participaţii în alte societăţi comerciale.
Pe acest temei, urmează a fi respinse criticile recurentului, cu atât mai mult cele care vizează atitudinea acţionarului majoritar ulterioară cumpărării de acţiuni, privind concedierea de salariaţi, reducerea numărului de clădiri etc, care nu interesează legalitatea actului juridic, ci derularea acesteia, prin modul de respectare a obligaţiilor contractuale asumate.
3. În ceea ce priveşte modul de aplicare a legile privatizării, criticile recurentului sunt, de asemenea, nefondate.
Instanţa de apel a constatat în mod corect că privatizarea SC S. SA a început în baza Legii nr. 55/1995 pentru accelerarea procesului de privatizare, societatea fiind menţionată ca atare în lista anexă la H.G. nr. 626/1995, pentru aprobarea listei societăţilor comerciale ce se privatizează în baza Legii nr. 55/1995, figurând la poziţia ZZ - a Hotărârii publicate în M. Of. nr. 190/21.08.1995.
Formalităţile iniţiate în temeiul Legii nr. 55/1995 sunt pe deplin valabile, chiar dacă, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni – 7 aprilie 1999, acest act normativ fusese abrogat prin O.U.G. nr. 88/1997, deoarece prin această ordonanţă, respectiv în art. 36 alin. (1), s-a recunoscut explicit valabilitatea actelor şi etapelor consumate până la acea dată, potrivit dispoziţiilor legale anterioare, în privinţa procedurilor de privatizare aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă.
Acelaşi art. 36 alin. (1) include în sfera „procedurilor de privatizare aflate în curs de derulare" şi vânzările de acţiuni, de natura celor din cauză.
Contrar susţinerilor recurentului, SC S. SA se afla într-o procedură în curs de derulare, aprobată fiind ca atare prin hotărâre de guvern în baza reglementării privind procesul de privatizare anterioare O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum deja s-a arătat.
În acelaşi timp, Legea nr. 55/1995 a avut drept obiect, după cum rezultă din art. 1, nu numai transferul gratuit, către cetăţenii români îndreptăţiţi, al acţiunilor aferente cotei de 30% din capitalul social al societăţilor comerciale cu capital de stat - astfel cum pretinde recurentul, contestând posibilitatea iniţierii privatizării SC S. SA sub imperiul acestei legi, ci şi vânzarea acţiunilor emise de aceste societăţi.
Drept urmare, la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 88/1997, actele şi etapele consumate, parcurse în baza Legii nr. 55/1995, îşi păstrau valabilitatea, nefiind necesară reluarea întregii proceduri în baza noii reglementări.
Pentru acest motiv, vor fi înlăturate susţinerile recurentului privind necesitatea menţionării din nou a societăţii într-o hotărâre de guvern şi includerea societăţii în programul anual de privatizare.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, după cum s-a arătat în întâmpinarea depusă de către SC F.A.A. SA, la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare din cauză, nu mai exista formalitatea avizării şi supunerii spre aprobare Guvernului de către Ministerul Privatizării a programului anual de privatizare: prin O.U.G. nr. 56/1998 se abrogase art. 4 din O.U.G. nr. 88/1997, la care face referire recurentul, cu consecinţa desfiinţării Ministerului Privatizării, ale cărui atribuţii au fost preluate de către Agenţia Română de Dezvoltare, ce elabora strategii de privatizare, nu şi liste supuse spre aprobare Guvernului.
În consecinţă, prin încheierea actului juridic a cărui nulitate se solicită a se constata în cauză au fost respectate întocmai prevederile legale aplicabile în materia privatizării, din perspectiva invocată de către recurent, după cum, în mod corect, a apreciat instanţa de apel.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul O.V. împotriva deciziei nr. 37A din 23 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4475/2010. Civil. Obligaţie de a face. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3475/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
