ICCJ. Decizia nr. 3625/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3625/2010
Dosar nr. 9024/1/2009
Şedinţa publică din 10 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 13 iulie 2007, Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, a formulat cerere de revizuire a sentinţei civile nr. 574 din 22 mai 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 4389/2000, în contradictoriu cu P. (fostă Ş.) S.L., D.B.C., P.L.R., D.E.L. şi P.S.
În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanţii P. (fostă Ş.) S.L., D.B.C., P.L.R. şi D.E.L. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul local al Municipiului Bucureşti, solicitând să fie obligat să se lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. P.N., proprietatea acestora, în calitate de succesori ai defunctului D.G.N.
Prin sentinţa civilă nr. 660/1999, Tribunalul Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamanţilor, reţinând că naţionalizarea a fost corectă, întrucât autorul reclamanţilor deţinea mai multe imobile.
Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul declarat împotriva acestei sentinţe, prin decizia civilă nr. 368 din 14 decembrie 1999, iar Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia civilă nr. 1062/2000, a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare, pentru refacerea expertizei tehnice în cauză.
În rejudecarea cauzei, cadrul procesual s-a modificat prin introducerea unei cereri de intervenţie de către P.S., care a solicitat respingerea acţiunii, arătând că ocupă cu titlu de proprietar apartamentul nr. 1 din imobilul revendicat.
Prin sentinţa civilă nr. 574/2001, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea în parte şi a obligat C.G.M.B. la restituirea în natură a imobilului, mai puţin apartamentul nr. 1, asupra căruia s-a constatat că P.S. deţine un drept de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din anul 1996.
Sentinţa a fost apelată şi recurată, ambele căi de atac fiind respinse, menţinându-se soluţia privind valabilitatea titlului statului.
S-a mai arătat, că la momentul pronunţării instanţei, prin sentinţa civilă nr. 574 din 22 mai 2001 a Tribunalului Bucureşti, la dosar se aflau documente referitoare la modul de preluare a imobilului, respectiv anexa la decretul de naţionalizare, din care rezultă că lui D.G.N. i s-au naţionalizat un număr de 5 apartamente din imobilele aflate în str. P.N.
Ulterior pronunţării, s-au descoperit acte noi din care rezultă că s-a reţinut o situaţie eronată şi anume că autorului reclamanţilor i s-ar fi aplicat abuziv măsura naţionalizării.
Actele noi invocate sunt: adresa Colegiului Naţional M.V., din care rezultă faptul că în perioada 1947 - 1950 autorul reclamanţilor nu a lucrat în funcţia de contabil, aceste documente neputând fi înfăţişate instanţei dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.
S-au mai invocat, de asemenea şi documentele eliberate de Arhivele Naţionale, din care rezultă că proprietarul imobilelor din str. P.N. era acţionar majoritar la două societăţi afiliate la Asociaţia Producătorilor şi Exportatorilor O. din România.
Cel de-al treilea set de acte, care urma a fi analizate, se referă la contractele de închiriere din perioada 1949 - 1950.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 680 din 4 aprilie 2008 a respins ca inadmisibilă cererea formulată de revizuient, reţinând că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 322 pct. 5 C. proc. civ.; că dezlegarea asupra problemei de drept vizând valabilitatea titlului statului nu a fost dată prin sentinţa civilă supusă revizuirii, ci prin decizia pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, astfel că cererea de revizuire îndreptată împotriva acestei sentinţe este inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel P.S. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 693 din 30 septembrie 2008, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
În considerentele acestei decizii, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 322 C. proc. civ. pot fi atacate cu revizuire hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile pronunţate de instanţa de recurs atunci când evocă fondul.
S-a considerat că Tribunalul a pronunţat o soluţie nelegală, respingând cererea de revizuire ca inadmisibilă, pentru considerentul că dezlegarea asupra problemei de drept, despre care se susţine că ar fi fost alta dacă s-ar fi cunoscut înscrisurile depuse de către revizuient, nu a fost dată prin sentinţa civilă supusă revizuirii, ci prin decizia pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie.
Revizuirea vizează retractarea unei hotărâri judecătoreşti care evocă fondul pentru pretinse erori de fapt, nu de drept, iar hotărârea atacată cu revizuire face parte din categoria celor care evocă fondul, astfel că prima instanţă avea obligaţia de a examina în ce măsură înscrisurile invocate prin cererea de revizuire îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Rejudecând cauza, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 198 din 13 februarie 2009, prin care a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire.
În motivarea acestei sentinţe, s-a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât înscrisurile noi, adresa eliberată de Colegiul Naţional M.V. şi relaţiile obţinute de la Arhivele Statului, din care rezultă că în perioada 1947 - 1950 nu au avut calitatea de contabil nici D.G.M. (proprietarul imobilului) şi nici D.C. (autorul reclamanţilor), nu îndeplinesc condiţiile 5 şi 6 prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., respectiv nu au fost reţinute de partea adversă ori nu au putut fi prezentate dintr-o împrejurarea mai presus de voinţa părţii şi nici nu sunt determinante.
Prin decizia nr. 478/A din 12 octombrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-intimată P.S. şi apelantul-revizuent Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, reţinând, în esenţă, următoarele:
S-a respins excepţia lipsei de interes a apelantei P.S., având în vedere că aceasta a avut calitatea de intervenientă în interes propriu în procesul finalizat prin sentinţa civilă nr. 574 din 22 mai 2001, a cărei revizuire se solicită.
Pentru a fi admisibilă cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., este necesar ca înscrisurile prezentate să nu fi putut fi invocate în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată fie pentru că au fost reţinute de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.
Apelanţii consideră că această condiţie este îndeplinită, întrucât au aflat despre existenţa situaţiei de fapt noi, respectiv că autorii reclamanţilor nu erau funcţionari publici, ci acţionari în cadrul unei societăţi comerciale, ulterior pronunţării sentinţei, de la intimaţi în cadrul altor procese ulterioare.
Diligenţele pe care apelanţii le-au efectuat în procesele ulterior pronunţării sentinţei civile nr. 574/2001 puteau fi efectuate şi în timpul judecării procesului ce a făcut obiectul Dosarului nr. 4389/2000 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, faţă de faptul că sentinţa supusă revizuirii a fost pronunţată în al doilea ciclu procesual, iar intimaţii, reclamanţi în acea cauză, au susţinut pe tot parcursul judecării cauzei că autorii lor nu se încadrau în dispoziţiile art. II din Decretul nr. 92/1950, cu atât mai mult cu cât această împrejurare de fapt fusese determinantă pentru pronunţarea soluţiilor în fond şi în apel.
Încă din petitul acţiunii formulată la 14 mai 1998, reclamanţii au susţinut că imobilul a fost naţionalizat cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, întrucât bunicul lor era funcţionar la data aplicării decretului de naţionalizare.
În consecinţă, atât Municipiul Bucureşti, cât şi intervenienta P.S. puteau face toate diligenţele necesare pentru a afla situaţia calităţii de funcţionar a autorului reclamanţilor, chiar solicitând mai multe elemente pentru a clarifica dacă D.G.N. ori D.C. au avut această calitate.
S-a reţinut, că înscrisurile noi menţionate în cererea de revizuire nu sunt nici determinante în soluţionarea cauzei, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond.
Chestiunea de drept referitoare la încadrarea autorului reclamanţilor în categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare a fost tranşată de Curtea Supremă de Justiţie, având în vedere faptul că Decretul nr. 92/1950 a încălcat Constituţia vremii, precum şi actele internaţionale care reglementează proprietatea, respectiv Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Sub acest aspect, la momentul pronunţării deciziei civile nr. 1062/2000 a Curţii Supreme de Justiţie, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi nicidecum încadrarea autorului reclamanţilor în categoriile exceptate de la naţionalizare prevăzute în art. II din Decretul nr. 92/1950, iar, din această perspectivă, faptul că autorii reclamanţilor nu au avut calitatea de funcţionari (contabili) la Colegiul Naţional M.V., ci pe aceea de acţionar în cadrul unei societăţi comerciale, nu este determinant în aprecierea valabilităţii titlului statului.
Decretul nr. 92/1950 a fost considerat de instanţă ca neconstituţional şi în deplin dezacord cu actele internaţionale care ocroteau proprietatea şi la care România era parte, motiv pentru care s-a constatat că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a realizat fără titlu valabil.
S-a concluzionat, că este lipsit de relevanţă juridică faptul că autorii reclamanţilor au avut sau nu calitatea de funcţionari, întrucât Decretul nr. 92/1950, prin dispoziţiile sale, a încălcat dreptul de proprietate al cetăţenilor români, indiferent de activitatea profesională ori comercială depusă, ori de numărul de proprietăţi deţinute de aceştia, situaţie ce rezultă şi din actele normative edictate ulterior pronunţării sentinţei revizuite, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, care consacră ca abuzive măsurile de trecere în proprietatea statului a imobilelor preluate de stat în perioada 22 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs revizuentul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general şi P.S., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin recursul său, revizuentul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, a arătat că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de judecată a respins, în mod eronat, ca nefondat apelul Municipiului Bucureşti, reţinând în considerentele hotărârii pronunţate faptul că, motivele formulate de acesta, în condiţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., privitoare la imposibilitatea de prezentare a acestor înscrisuri la momentul judecării cauzei şi la caracterul determinant al acestora în pronunţarea soluţiei, nu pot fi primite.
Or, înscrisurile noi, de care s-a prevalat în susţinerea cererii de revizuire, au fost descoperite ulterior pronunţării sentinţei a cărei revizuire a solicitat-o.
Prin urmare, actele invocate în susţinerea cererii de revizuire reprezintă „înscrisuri doveditoare”, în sensul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., înscrisuri ce „nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor”, adică acte care nu au fost cunoscute la momentul judecării cauzei din motive independente de voinţa revizuentului.
S-a mai arătat, că nu numai că înscrisurile nu au fost cunoscute din motive independente de voinţa revizuentului, dar aceste acte au şi forţă probantă determinantă prin ele însele, în sensul că dacă ar fi fost cunoscute la momentul judecării cauzei în fond, ar fi condus la o soluţie, diametral opusă, de respingere a acţiunii în revendicare promovată de reclamanţi, ca neîntemeiată.
S-a concluzionat, că instanţa de apel, rejudecând cererea de revizuire, a realizat o interpretare greşită a condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., reţinând caracterul nerelevant şi nedeterminant al înscrisurilor noi invocate, în ceea ce priveşte trecerea imobilului litigios în temeiul unui titlu valabil sau nevalabil, chiar şi prin raportare la prevederile Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, în proprietatea statului, fiind evidentă şi de necontestat, admisibilitatea cererii de revizuire.
Prin recursul său, recurenta P.S. a arătat că instanţa de apel, prin decizia recurată, a respins apelul formulat de revizuenţi, reţinând că în cadrul procesului nu s-au depus diligenţele necesare pentru lămurirea situaţiei de fapt şi că înscrisurile noi nu sunt determinante.
Actele prezentate în susţinerea cererii de revizuire îndeplinesc condiţiile stabilite de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că sunt acte noi, determinante, care pot duce la schimbarea situaţiei reţinute de instanţă prin sentinţa civilă nr. 574/2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a cărei revizuire s-a solicitat.
Examinând decizia în limita criticilor formulate de recurenţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul general şi P.S., ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere „dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor…”.
Pentru admiterea cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 ipoteza I-a C. proc. civ., trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii;: înscrisul invocat ca doveditor să fi existat la data judecăţii; revizuentul să prezinte un „înscris doveditor”, respectiv un înscris probant prin el însuşi; înscrisul să fie opozabil părţii adverse, iar dacă partea nu a participat la operaţiunea constatată prin înscris, înscrisul respectiv trebuie să fi dobândit dată certă; partea care invocă înscrisul trebuie să facă dovada împiedicării de a-l fi invocat în judecata încheiată prin hotărârea atacată, fie că înscrisul a fost reţinut – voluntar sau involuntar – de partea potrivnică, fie că a existat o împrejurare mai presus de voinţa sa.
În speţă, înscrisurile invocate ca acte noi de către recurenţi nu au fost reţinute de părţile potrivnice şi nici nu s-a făcut dovada imposibilităţii de a le fi invocat în judecata finalizată prin hotărârea a cărei revizuire se solicită dintr-o împrejurare mai presus de voinţa lor, asimilată forţei majore, ci nu au fost depuse la dosarul cauzei din lipsa de diligenţă a acestora.
Pe de altă parte, legal a constatat prima instanţă prin soluţia pronunţată, păstrată prin decizia recurată, că înscrisurile invocate de recurenţi, ca acte noi, pentru susţinerea cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., nu au caracter determinat, în sensul că şi dacă ar fi fost depuse la dosar, instanţa de judecată nu ar fi pronunţat o altă soluţie, deoarece chestiunea de drept referitoare la încadrarea autorului reclamanţilor în categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare a fost tranşată, prin raportare la faptul că Decretul nr. 92/1950 încălca prevederile Constituţiei în vigoare la data naţionalizării imobilelor în litigiu, precum şi ale actelor internaţionale care reglementează proprietatea, respectiv Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi nicidecum prin raportare la încadrarea autorului reclamanţilor în categoriile exceptate de la naţionalizare, astfel cum erau menţionate în art. II din Decretul nr. 92/1950.
Nefiind îndeplinite cerinţele esenţiale prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., respectiv a existenţei unor înscrisuri cu caracter doveditor, care să fi fost reţinute de partea adversă sau să nu fi putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa recurenţilor, pentru însăşi admisibilitatea cererii de revizuire, în mod corect prima instanţă, prin hotărârea pronunţată, păstrată prin decizia recurată, a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul Municipiul Bucureşti, prin Primar, şi P.S.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de revizuentul Municipiul Bucureşti, prin Primar, şi P.S. împotriva deciziei nr. 478 A din 12 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5111/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5104/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
