ICCJ. Decizia nr. 3626/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALA
Decizia nr. 3626/2010
Dosar nr. 5417/1/2009
Şedinţa publică din 10 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia nr. 4567 din 3 aprilie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.A., M.C., B.Ş.D., B.I.C. şi B.S. împotriva deciziei nr. 11 din 14 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a considerat nefondate criticile aduse de recurenţi deciziei atacate, prin care a fost respins apelul declarat de aceiaşi reclamanţi, constatându-se că în cauză nu s-a făcut dovada proprietăţii şi a preluării abuzive cu privire la imobilele notificate.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că:
1. Criticile subsumate primului motiv de recurs, deşi au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu vizează niciuna din ipotezele acestui caz de modificare, deoarece se referă la aspecte legate de situaţia de fapt, care nu aduc în discuţie nelegalitatea deciziei atacate, ci netemeinicia acesteia.
2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondat, neexistând o motivare contradictorie a deciziei atacate, deoarece instanţa, după ce a reţinut că declaraţiile de impunere depuse de reclamanţi nu fac pe deplin dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu a justificat, în continuare, că aceste înscrisuri nu pot decât să completeze probatoriul dacă se întregesc cu înscrisuri din care să rezulte dobândirea bunurilor.
La data de 22 iunie 2009 a formulat contestaţie în anulare reclamantul M.A. care, invocând dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., a arătat că nu au fost analizate toate motivele de recurs şi că soluţia instanţei de recurs este rezultatul unei grave erori materiale.
În dezvoltarea motivului de contestaţie prevăzut de art. 318 teza I-a C. proc. civ., contestatorul a susţinut că, judecând recursul, Înalta Curte, în mod vădit eronat, a arătat în considerentele hotărârii că, din dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu rezultă nici o critică de nelegalitate.
Astfel, la pagina 2, paragrafele 2, 3 şi 4 din motivele de recurs s-au formulat critici de nelegalitate, arătându-se explicit faptul că instanţele de fond şi apel au aplicat greşit legea, iar în susţinerea orală a acestui motiv de recurs, cât şi prin concluziile scrise, au fost indicate prevederile încălcate de instanţa de apel, respectiv pct. 23.1 din Norma Metodologică din anul 2007 de aplicare a Legii nr. 10/2001.
De asemenea, dintr-o gravă eroare materială, instanţa de recurs nu a observat înscrisul depus ca probă suplimentară în recurs, respectiv o copie a Decretului nr. 92/1950 în a cărui listă anexă la poziţia DD figurează autorul reclamanţilor, N.C., şi cu imobilul din Corabia, str. C.
Acest decret fiind un act normativ, situaţia care rezultă din conţinutul acestuia nu este o simplă situaţie de fapt, ci reprezintă o situaţie de drept, iar raportat la încălcarea Decretului nr. 92/1950, criticile aduse sunt de nelegalitate, şi nu de netemeinicie.
În dezvoltarea motivului de contestaţie prevăzut de art. 318 teza a Il-a C. proc. civ., contestatorul a arătat, de asemenea, că de vreme ce instanţa de recurs a afirmat că nu au fost aduse critici de nelegalitate, rezultă că nu a observat criticile expuse la pagina 2 paragrafele 2-4 din motivele de recurs care, aşa cum a arătat, vizează greşita aplicare a dispoziţiilor pct. 23.1 din Norma Metodologică din anul 2007 de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Or, instanţa de recurs a omis să analizeze aceste aspecte vădite de nelegalitate.
Un alt motiv de recurs subsidiar care nu a fost analizat este cel aflat la pagina 3, paragraf antepenultim, teza II din motivele de recurs, care se referă implicit la emiterea dispoziţiei de către un nedeţinător, calitatea de deţinător având-o M. SA, iar calitatea de instituţie publică implicată în privatizare având-o A.V.A.S. Bucureşti.
Analizând contestaţia în anulare, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 318 teza I-a C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.
În sensul textului citat, greşeala materială se referă la aspectele formale, procedurale, ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale.
În speţă, contestatorul nu invocă o greşeală materială, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecăţii în recurs, ci susţine că, deşi instanţa de recurs a constatat că din dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu rezultă nici o critică de nelegalitate, în realitate, paragrafele 2, 3 şi 4 aflate la pagina 2 din motivele de recurs, cuprind critici de nelegalitate.
Or, în cadrul contestaţiei în anulare o atare re(judecare) nu este posibil a fi făcută, iar aceste aspecte nu sunt susceptibile de reevaluare în contextul acestei căi extraordinare de atac, de vreme ce instanţa de recurs a constatat că toate criticile subsumate primului motiv de recurs vizează netemeinicia hotărârii atacate, şi nu nelegalitatea acesteia.
Contestatorul se plânge şi de nevalorificarea unui înscris depus la dosarul cauzei şi solicită ca, pe baza acestui înscris, instanţa să reaprecieze aspecte care ţin de situaţia de drept, apreciind că Decretul nr. 92/1950 fiind un act normativ, conţinutul acestuia nu reprezintă o simplă situaţie de fapt, iar reţinerea de către instanţele de fond şi de apel a unei situaţii contrare nu pot atrage doar critici de netemeinicie, ci tocmai critici de nelegalitate - încălcarea legii greşit reţinute, în speţă a Decretului nr. 92/1950.
Este evident că astfel de aprecieri ţin de fondul cauzei şi se referă la pretinse greşeli ce vizează însăşi judecata pe fond a litigiului, iar contestatorul tinde a provoca o rejudecare a pricinii, lucru care nu este permis instanţei care soluţionează contestaţia în anulare.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocate de asemenea de către contestator, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare, atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
Nici aceste prevederi legale nu-şi găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât sunt nefondate susţinerile contestatorului potrivit cărora instanţa de recurs „nu a analizat pretinsele critici de nelegalitate şi motivul subsidiar de recurs prin care a reclamat, implicit, emiterea dispoziţiei de către un nedeţinător.
Instanţa de recurs nu putea să analizeze respectivele critici din moment ce, aşa cum am arătat, a constatat că acestea nu aduc în discuţie nelegalitatea deciziei atacate, ci netemeinicia acesteia.
De asemenea, pretinsul motiv de recurs subsidiar şi implicit cuprins în paragraful antepenultim, teza a II-a de la pagina 3 din cererea de recurs reprezintă, din modul cum a fost formulat, o solicitare subsidiară concluziilor de admitere a recursului.
În condiţiile arătate, instanţa de recurs nu a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Constatând că în cauză nu se poate reţine incidenţa art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.A., ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.A. împotriva deciziei nr. 4567 din 3 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1795/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3628/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
