ICCJ. Decizia nr. 3628/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 3628/2010

Dosar nr. 5/118/1999

Şedinţa publică din 10 iunie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

La data de 9 iulie 1999, reclamanta T.D.I. a chemat în judecată pârâta SC C. SA Constanţa pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să-i fie lăsat, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în municipiul Constanţa, str. O. nr. 38 bis, compus din teren în suprafaţă de 5.998 m.p. şi construcţiile edificate pe acesta.

În susţinerea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că este unica moştenitoare a defunctului B.K., proprietar al imobilului revendicat, acesta din urmă dobândind dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 iulie 1923, construcţiile - moara G. şi anexele acesteia - fiind edificate ulterior. Deşi imobilul nu a fost trecut în proprietatea statului prin unul din modurile prevăzute de lege, prin decizia nr. 251/1990 a Primăriei Municipiului Constanţa, acesta a fost transmis în administrarea T.A.G.GM. Constanţa, iar, ulterior, prin efectul H.G. nr. 834/1991, terenul a fost atribuit pârâtei SC C. SA Constanţa. Prin compararea celor două titluri, s-a solicitat de către reclamantă să se constate că titlul său de proprietate este preferabil, acesta fiind reprezentat de un contract de vânzare-cumpărare autentic, în timp ce titlul pârâtei provine de la un neproprietar.

Pentru termenul de judecată din data de 3 mai 2007, reclamanta a formulat precizări la cererea iniţială, în sensul că imobilul revendicat a avut în timp ca adresă de situaţie şi str. O. nr. 38-40, nr. 38 bis, şoseaua O. nr. 38-40 şi şoseaua O. nr. 38 bis. A mai solicitat cu această ocazie introducerea în cauză a SC F.E. SRL Constanţa, întrucât această societate a cumpărat de la pârâtă două suprafeţe de teren care fac parte din suprafaţa de teren revendicată iniţial, cu construcţiile aferente. Ca urmare, a solicitat obligarea societăţii să-i fie lăsate în deplină proprietate şi liniştită posesie un teren de 250,24 m.p. şi construcţia edificată pe acesta - nr. cadastral C1, respectiv un teren de 280,06 m.p. şi construcţia edificată pe acesta - nr. cadastral C2. S-a arătat că aceste contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în mod abuziv şi cu rea credinţă, în condiţiile în care exista deja o acţiune în revendicare în curs de soluţionare.

La termenul de judecată din data de 31 mai 2007, reclamanta a depus o completare la cererea formulată iniţial împotriva SC F.E. SRL, solicitând să-i fie lăsată în deplină proprietate şi liniştită posesie şi suprafaţa de 240 m.p. de teren, cu construcţia edificată pe acesta - identificat cu nr. cadastral C3. În motivare, s-a arătat că în timpul derulării procesului a fost înstrăinată de către pârâtă şi această suprafaţă de teren.

Tot la termenul de judecată din data de 31 mai 2007, reclamanta a formulat precizări cu privire la imobilul revendicat, în sensul că, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, a înţeles să revendice imobilul cu nr. cadastral C4, CF nr. XX, compus din teren în suprafaţă de 5.190 m.p. şi construcţiile edificate pe acesta, identificate cu indicativele CI, C2, CA - C13, iar, în contradictoriu cu intervenienta SC F.E. SRL, înţelege să revendice imobilul cu nr. cadastral C3, CF nr. YY, compus din teren de 240 m.p. şi construcţia O, imobilul cu nr. cadastral C1, CF nr. ZZ, compus din teren de 250 m.p. şi construcţia - punct termic G. şi imobilul cu nr. cadastral C2, CF nr. PP, compus din teren de 280,06 m.p. şi construcţia - spălătorie mecanică.

Prin sentinţa civilă nr. 2189 din 07 decembrie 2007, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta T.D.I. şi intervenientul forţat B.A.A.Z.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţie invocată de pârâta SC C. SA Constanţa, Tribunalul a reţinut că, legitimarea procesuală activă presupune, prin definiţie, identitatea dintre persoana reclamantului şi titularul dreptului apărat prin formularea acţiunii pendinte.

În materia revendicării, problema calităţii procesuale active, dacă este raportată la calitatea de proprietar, antamează însuşi fondul raportului juridic litigios, întrucât vizează dovedirea existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului, eventual preferinţa acestuia faţă de dreptul invocat de partea adversă, pârâtul din cauză. Prin urmare, s-a apreciat că aceasta constituie o chestiune de fond ce nu poate fi analizată pe cale de excepţie.

În acţiunea în revendicare, problema calităţii procesuale active se poate pune fără a antama fondul numai în cazul în care reclamantul însuşi invocă o altă calitate decât aceea de proprietar ori în cazul în care se invocă existenţa altor coproprietari, nesemnatari ai acţiunii în revendicare formulate.

Ca urmare, faţă de motivarea excepţiei, instanţa a analizat numai aspectul privind existenţa şi a altor moştenitori ai fostului proprietar ai imobilului revendicat.

Sub acest aspect, s-a reţinut că, prin cererea înregistrată la data de 02 noiembrie 1999, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a numitului B.A.A.Z., în calitate de comoştenitor, respectiv coproprietar al imobilului revendicat, în temeiul dispoziţiilor art. 57 C. proc. civ., cererea fiind admisă de instanţă. Prin urmare, excepţia a fost respinsă ca nefondată.

Cu privire la fondul raportului juridic litigios, instanţa a constatat că reclamanta nu a probat pretinsul dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Astfel, s-a reţinut că, din copia certificată din 30 octombrie 1998, eliberată de Direcţia Judeţeană Constanţa a Arhivelor Naţionale, a rezultat că, în registrul de proprietăţi, la nr. R1 din 19 iulie 1923, a fost transcris actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul verbal din 19 iulie 1923, prin care A.R. a vândut lui B.K., un imobil situat pe şoseaua O., trecut în planul de parcelare al Cartierului Industriei Mici din Constanţa, formând careul 234, în suprafaţă de 5998 m.p.

Reclamanta a depus certificatul de calitate de moştenitor nr. M1/1999, eliberat de B.N.P I.M.C., din care a rezultat că moştenitor unic de pe urma defuncţilor B.C. şi B.H., este T.D.I.

Din certificatul de calitate de moştenitor din data de 16 septembrie 2005, emis de notarul public G.D.Q. - New York, depus în traducere legalizată la B.N.P. D.Ş., sub nr. L1 din 12 ianuarie 2007, cu apostila prevăzută de Convenţia de la Haga din 1961, a rezultat că reclamanta este comoştenitoare, alături de B.A., de pe urma defuncţilor B.C. şi B.H.

Reclamanta a depus o copie dactilografiată a unui certificat de naştere, în copie legalizată, la un notar public din New York, care nu poate fi identificat din conţinutul înscrisului, din care rezultă că certificatul de naştere are nr. N1 şi a fost eliberat de Sfatul Popular al Oraşului Constanţa şi că numita B.D.I. este fiica defuncţilor B.K. şi H.

Din copia dactilografiată a unui certificat de căsătorie şi legalizată la un notar public din New York, care nu poate fi identificat din conţinutul înscrisului, a rezultat că certificatul de căsătorie eliberat de Sfatul Popular al Raionului Lenin, seria cj nr. S1, atestă că numita B.D.I., fiica lui B.K., s-a căsătorit cu T.A.

Aşadar, reclamanta T.D.I., apare conform certificatului de căsătorie şi a celui de naştere, ca fiind fiica lui B.K., în timp ce, în certificatele de calitate de moştenitor depuse la dosar, apare ca moştenitoare a lui B.C., deşi certificatele de calitate de moştenitor în mod necesar au fost întocmite avându-se în vedere certificatul de naştere şi certificatul de căsătorie.

Pe de altă parte, numele pretinsului autor al reclamantei, în oricare din cele două variante, nu corespunde cu numele cumpărătorului imobilului revendicat, astfel cum apare în registrul de proprietăţi - B.K.

În adresa din 20 august 2004, emisă de Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Constanţa, s-a arătat că în documentele referitoare la naţionalizarea mijloacelor de producţie nu figurează moara G. din Constanţa, str. O. nr. 38-40, proprietatea lui B.K.

S-a concluzionat în cele din urmă în sensul că reclamanta nu a probat că autorul său, respectiv cumpărătorul din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, este una şi aceeaşi persoană şi că, astfel, prin moştenire, reclamanta ar fi dobândit dreptul de proprietate, situaţia fiind identică sub toate aspectele şi în ceea ce îl priveşte pe intervenientul B.A.

Prin decizia civilă nr. 282/C din 27 noiembrie 2008, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a admis apelul reclamantei şi intervenientului, a schimbat în parte sentinţa apelată, a admis acţiunea şi a obligat pârâta SC C. SA Constanţa şi intervenientă SC F.E. SRL Constanţa să lase în deplină proprietate şi posesie, reclamanţilor, imobilul situat în Constanţa, str. O. nr. 38 bis, compus din 5998 m.p. teren şi construcţii, a respins apelul pârâtei SC C. SA, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:

S-a reţinut că reclamanţii sunt descendenţii defunctului B.K., proprietar al imobilului revendicat şi că, în prezent, imobilul se află în posesia pârâtelor SC C. SA şi SC F.E. SRL S-a consemnat că proprietarul imobilului revendicat şi descendenţii acestuia sunt de origine armeană, cu precizarea că reclamanţii au emigrat în S.U.A. în anul 1962, respectiv în anul 1969, păstrându-şi cetăţenia română.

S-a apreciat că reclamanţii, prin probatoriile existente la dosarul cauzei de faţă şi-au dovedit calitatea de moştenitori ai fostului proprietar al bunului revendicat.

Întrucât numele autorului a fost scris în perioade de timp diferite, la instituţii diferite, au fost constatate într-adevăr diferenţe în transcrierea acestuia, explicaţia acestei situaţii fiind legată de pronunţia numelui din vorbirea curentă (fonetica limbii armene, în forma sa occidentală şi orientală) şi originea armeană a autorului reclamanţilor. Identitatea numelui ce aparţine aceleiaşi persoane a fost dovedită în instanţă cu actele de stare civilă, actele de proprietate, declaraţii notariale şi declaraţii de martori, precum şi prin alte înscrisuri oficiale - diplome, atestate, planşe foto etc. Din aceleaşi înscrisuri a rezultat şi calitatea de moştenitori legali ai reclamanţilor. S-a reţinut că cererea a fost promovată prin angajarea aceluiaşi apărător, mai mult, aceasta fiind confirmată prin prezenţa în persoană în instanţă a reclamantei T.D.I., încheierea de şedinţă din data de 02 iunie 2008 - cât şi prin împuternicirea avocaţială din 17 septembrie 2008, semnată personal de reclamantul B.A.A.Z.

Aceiaşi reclamanţi, prin declaraţiile date pe propria răspundere în faţa Notarului Public al Statului New York, A.D.P., şi cu apostila de la Haga, autentificate sub nr. A1 şi, respectiv nr. A2 de către N.G., au atestat că statul american nu le-a acordat nici un fel de despăgubire pentru imobilul din Constanţa, str. O. nr. 38.

Mai mult, s-a reţinut că B.K. a decedat la data de 06 ianuarie 1947, preluarea abuzivă a imobilului având loc în anul 1948, din acest an şi până în anul 1950, aceeaşi persoană figurând ca titular de rol fiscal, impozitele aferente fiind achitate prin descendenţii săi. Fondul Industriei Naţionalizate s-a înfiinţat mai târziu şi nu s-au făcut probe din care să rezulte că apelanţii au primit despăgubiri de la Statul Român sau de la Statul American.

Reclamanţii, în nume personal, au angajat apărător şi au promovat acţiunea în revendicare, au semnat personal cererea, reclamanta T.D.I. fiind prezentă şi personal în faţa instanţei de apel, legitimându-se cu acte de stare civilă şi paşaport, confirmând totodată că a dat procură fiului său, T.A.H., să acţioneze în numele său şi să semneze în numele său, oriunde ar fi necesar.

De asemenea, alături de calitatea de moştenitori, reclamanţii au dovedit că autorul lor a fost proprietarul bunului imobil revendicat, compus din 5960,30 m.p. teren şi construcţii - inclusiv moara G.

Din probele administrate a rezultat inclusiv faptul că autorul reclamanţilor s-a ocupat cu produse de morărit şi panificaţie.

Astfel, s-a reţinut că terenul a fost cumpărat cu actul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 iulie 1023 şi transcris sub nr. T1 din 19 iulie 1923, şi forma careul 234, actual str. O. nr. 38.

Prin adresele din 16 iunie 2003 şi din 22 august 2005 emise de Consiliul Local Constanţa, Serviciul impozite şi taxe şi alte venituri ale bugetului local, Agenţia fiscală nr. 3, s-a comunicat istoricul de rol fiscal al imobilului, din care a rezultat construcţiile existente.

Drept urmare, s-a concluzionat în sensul că imobilul, trecut în planul de parcelare Cartierul Industriilor Mici, a fost preluat în proprietatea statului, fără titlu valabil, în mod abuziv, astfel încât reclamanţii sunt pe deplin îndreptăţiţi la restituirea în natură a bunului imobil care, în prezent, se află în posesia pârâtelor. Imobilul a fost în proprietatea statului până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - 14 februarie 2001 - dată la care SC C. SA era acţionar în societatea F.P.S., ulterior, aceasta a concesionat toate activele către SC Co. SRL (la data de 20 septembrie 2001, după apariţia Legii nr. 10/2001). Mai mult, instanţa a reţinut că pârâtele, încă din anul 1999, aveau cunoştinţă de procesul de revendicare iniţiat de reclamanţi cu privire la bunul imobil în litigiu.

În drept, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 3 C. civ., conform cărora „judecătorul care va refuza de a judeca sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit culpabil de denegare de dreptate".

Acest text, coroborat cu art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţa independentă şi imparţială învestită de lege - are drept scop asigurarea unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese de reclamanţi pentru realizarea acestuia.

Procedura aleasă de reclamanţi nu a fost considerată inadmisibilă, cum a susţinut pârâtă SC C. SA, întrucât acestora trebuia în mod imperativ să li se asigure dreptul de acces efectiv la justiţie, drept garantat de art. 21 din Constituţia României şi art. 3 C. civ., respectiv art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - limitarea adusă acestui drept ar fi afectat însăşi substanţa dreptului de proprietate al reclamanţilor (s-a avut în vedere inclusiv jurisprudenţa instanţei de contencios european, Cauzele Canciouci şi alţii contra României - hotărârea din 26 noiembrie 2002, Faimblat contra României - hotărârea din 13 ianuarie 2009).

Drept urmare, s-a apreciat că dreptul la un proces echitabil este garantat tuturor persoanelor, la fel cum trebuie garantat şi dreptul la respectarea bunurilor proprii. În acest sens, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei stipulează că „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".

În consecinţă, s-a concluzionat că reclamanţii au un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenţie şi că, prin urmare, sunt îndreptăţiţi la restituirea acestuia în natură, ei fiind deposedaţi în mod abuziv de stat, stat care, ulterior, a transmis bunul (după anul 2001) unor societăţi comerciale, punându-i astfel pe reclamanţi în imposibilitatea temporară de a obţine folosinţa bunului propriu.

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 17 martie 2009 pârâta SC C. SA şi (II) la data de 01 decembrie 2008, intervenienta SC F.E. SA, prin care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicia

(I). Recursul declarat de SC C. SA a uzat următoarele aspecte particulare de pretinsă netermnicie şi nelegalitate:

S-a invocat nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere a apelului pârâtei. De asemenea, s-a susţinut că instanţa nu a motivat concluziile recurentei referitoare la calitatea procesuală activă a reclamanţilor (nu cu privire la nume, ci cu privire la dreptul lor de a solicita restituirea în natură a imobilului), nici cele referitoare la preluarea fără titlu a imobilului, ignorând susţinerile legale, apărările pârâtei şi ale intervenientei, demonstrate în totalitate cu acte necontestate şi necontestabile, aflate la dosarul cauzei. Instanţa nu a motivat, în conformitate cu dispoziţiile legale, restituirea în natură a imobilului şi anularea contactelor de vânzare încheiate cu intervenienta SC F.E. SA.

S-a invocat, totodată, şi nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât decizia s-a dat cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Carenţa în motivarea deciziei instanţei de apel a determinat recurenta să reia în totalitate susţinerile făcute în faţa instanţelor anterioare, prin raportare la probele administrate în cauză.

A susţinut că reclamanţii erau obligaţi, ca un fine de neprimire, să facă dovada că nu au primit nici o despăgubire în SUA, potrivit acordului dintre România şi SUA, semnat la Washington la 30 martie 1960 şi inclus in anexa la Legea nr. 10/2001 lit. l).

Un aspect important al cauzei, cu consecinţe în planul acţiunii promovate, era şi faptul că reclamanţii nu au contestat în justiţie dispoziţia de respingere a notificării.

În pofida actelor oficiale, emise de autorităţile statului, care vizau acte şi activităţi ale autorilor reclamanţilor, instanţa de apel nu a analizat modul de aplicare a naţionalizării la situaţia concretă dedusă judecăţii.

Dispoziţiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 trebuie coroborate cu cele ale art. 3 lit. c), în sensul că Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale se referea la persoanele juridice şi, din acest motiv, restituirea era posibilă numai persoanelor juridice proprietare, dar numai cu condiţia reluării activităţii după data de 22 decembrie 1989, respectiv a interzicerii activităţii lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Pentru clădirea morii nu s-au depus nici un fel de acte, deşi o construcţie cu destinaţie industrială trebuia autorizată sau măcar înregistrată fiscal. Cert este şi faptul că activitatea morii a continuat după decesul autorului reclamanţilor, care a avut loc în anul 1947.

Martorii propuşi de reclamanţi au arătat că soţia şi copiii proprietarului morii au continuat activitatea încă 2-3 ani după naţionalizare, aproximativ până în anul 1952.

A rezultat astfel în mod indubitabil că reclamanţii au ascuns cu rea credinţă faptul că moara a fost naţionalizată, pentru că martorii a cunoscut aspecte clare referitoare la naţionalizare şi la activitatea productivă desfăşurată de reclamanţi.

Rezultă din toate datele cauzei că, la data preluării, au fost respectate întocmai prevederile Legii nr. 119/1948, astfel încât preluarea în patrimoniul statului s-a făcut cu titlu valabil.

Statul, aplicând corect Legea nr. 119/1948, a dobândit un titlu valabil şi, prin urmare, toate transmisiunile ulterioare, până la cea efectuată către societatea pârâtă, au păstrat caracterul de valabilitate, astfel încât SC C. SA nu poate fi obligată la restituirea în natură a imobilului.

În ceea ce priveşte actele de proprietate, se face în apelul reclamanţilor doar o teorie a conceptului de acte doveditoare, fără a se răspunde punctual la susţinerile societăţii pârâte, iar decizia pronunţată nici măcar nu aminteşte de acest concept, astfel că nici nu-l analizează.

Cu privire la proprietatea imobilului, recurenta-pârâtă a susţinut următoarele; la dosar există doar un extras dintr-un registru, nu din actul de cumpărare din anul 1923, care indica o suprafaţă de teren, fără menţiuni privitoare la imobilele-construcţii; niciodată nu s-a depus actul de proprietate integral; arhiva solicitată a refuzat să elibereze copii; extrasul privind pe comercianţi îl indica pe autorul reclamanţilor ca fiind comerciant, firma fiind moara G.; acesta nu este un act care să poată face dovada proprietăţii; adresa Consiliului local Constanţa indica existenţa a două loturi, unul de 2990 m.p., întrebuinţat ca grădină, între str. O. şi str. A. şi altul de circa 3000 m.p., pe care este moara cu anexele sale; nu se arata în ce an, de către cine, sub ce calitate - persoana fizică ori juridică - s-a edificat moara etc.

Deşi se recunoaşte calitatea de comerciant a autorului reclamanţilor, instanţa a ignorat dovada furnizată chiar de reclamanţi, care sprijinea apărările recurentei, întemeiată pe obligaţia de reluare a comerţului după anul 1990.

S-a susţinut şi inadmisibilitatea acţiunii de revendicare în ce priveşte moara şi anexele sale, însă instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei. Excepţia este întemeiată şi trebuia admisă, întrucât imobilul trebuia reactivat după anul 1990, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001; este cert că moara G. a funcţionat şi înainte şi după naţionalizare, aşa cum au indicat martorii audiaţi în cauză şi cum rezulta din actele iniţiale de naţionalizare şi toate actele normative ulterioare privind funcţionarea morii sub regimul muncitoresc, depuse de intervenienta SC F.E.; deşi moara avea evident toate dotările necesare, nu s-a solicitat despăgubire şi pentru utilaje; ulterior, statul a folosit moara dezafectată şi anexele ei şi a construit, prin întreprinderile de profil, alte clădiri, în care au fost instalate pe rând, unităţi militare; toate clădirile vechi, din materiale precare, au dispărut şi s-au construit, înainte de anul 1990, clădirile actuale. Rezultă din toate aceste probatorii că moara, anexele ei şi terenul nu pot fi restituite pentru că nu s-a reactivat comerţul după anul 1990.

Cu privire la calitatea reclamanţilor, în loc să se răspundă punctual la toate problemele ridicate de pârâtă - referitoare la calitatea procesuală activă a reclamanţilor, la identitatea şi la exprimarea voinţei lor reale de a introduce această acţiune - instanţa face doar o teorie a posibilităţii ca reclamanţii să-şi fi legitimat calitatea.

S-a susţinut că nu exista dovezi că reclamanţii sunt persoanele care au efectuat demersurile de revendicare din prezenta cauză, întrucât după ce reclamanta s-a prezentat în instanţă, a rămas neclarificată situaţia celuilalt reclamant, având în vedere următoarele date: cererea iniţială de revendicare a fost introdusă numai de reclamanta T.D.I., prin avocat; împuternicirea nu a fost semnată; în apel, apare în faţa instanţei, reclamanta, care confirma demersul său, dar nu şi pe cel al fratelui său; s-a invocat inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, pentru neîntrunirea unanimităţii coproprietarilor, apare un certificat de calitate de moştenitor din 16 septembrie 2005 cu semnăturile celor doi fraţi; grafia este importantă, pentru că este singura certificată legal, spre deosebire de celelalte care urmează; se depun, copii ale cărţilor de identitate americane ale reclamanţilor.

S-au invocat şi nulităţile prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., cu referire la fondul cauzei, după cum urmează:

Reclamanţii au invocat atât dispoziţiile referitoare la revendicarea de drept comun, cât şi pe cele ale Legii nr. 10/2001, prin urmare trebuia examinat apelul declarat prin prisma tuturor actelor normative incidente.

Terenul ocupat de clădirile noi nu putea fi retrocedat în natură, întrucât toate construcţiile au fost edificate înainte de anul 1990, din fondurile statului sau ale altor entităţi economice.

Au fost invocate şi dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât pe terenul pretins a fi proprietatea autorului reclamanţilor s-au adăugat construcţii care reprezintă cel puţin de 10 ori suprafaţa desfăşurată a morii.

Sunt aplicabile, de asemenea, dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiar dacă imobilul nu a fost preluat abuziv, deoarece toate construcţiile ulterioare au fost edificate în mod autorizat.

Potrivit expertizei depusă în cauză de societatea pârâtă, care nu a fost niciodată contestată, toate construcţiile de pe teren s-au edificat, potrivit caracteristicilor lor tehnice, după anul 1950, iar clădirea veche a morii a fost eliberată de echipamentele tehnice, recompartimentată şi reutilată, servind iniţial ca dormitoare pentru soldaţi sau muncitori şi, ulterior, ca ateliere şi birouri.

Nu pot fi retrocedate imobilele înstrăinate, inclusiv prin procesul de privatizare, care s-a produs astfel prin Legea nr. 15/1990, statul a transmis aceste imobile în patrimoniul noilor societăţi, dar şi-a păstrat cotele de proprietate concretizate în acţiuni, acţiunile statului au fost vândute public prin F.P.S., după apariţia Legii nr. 10/2001, şi actele nu au fost atacate în termen de reclamanţi.

Buna-credinţă nu poate fi pusă în discuţie, pentru că nu pârâta SC C. SA a cumpărat aceste acţiuni, ci un acţionar al ei, persoană juridică, respectiv SC Co. SA, aşa cum rezultă chiar din actele depuse de reclamanţi.

Cu privire la înstrăinarea făcută către SC F.E. SA, s-a invocat nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul aplicării greşite a legii, dar şi art. 304 pct. 7, deoarece hotărârea nu a fost motivată.

Reclamanţii au formulat iniţial doar o acţiune în revendicare, aceasta fiind suspendată pentru neîntrunirea cerinţelor legale, cu toate că între timp se invocaseră dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Sunt deci aplicabile dispoziţiile art. 45 (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001, deoarece înstrăinarea s-a făcut cu bună credinţă. Vânzarea a avut loc în mai multe etape dintre care prima, cea din anul 1999, este anterioară adoptării Legii nr. 10/2001. Celelalte două acte de înstrăinare, din anul 2002 şi 2006, sunt situate în perioada în care nu exista pe rolul instanţei o acţiune de revendicare în curs, iar litigiul nu putea să fie notat în cartea funciară.

Art. 45 prevede că actele juridice de înstrăinare sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, iar alin. (2) prevede că, şi în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, nulitatea nu operează dacă actul a fost încheiat cu bună credinţă.

Ca urmare, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 45 alin. (1) şi (2) invocate de reclamanţi, ci cele ale alin. (4), deoarece s-a demonstrat că imobilul a fost preluat cu titlu valabil.

Recurenta a înţeles să reia susţinerile referitoare la legalitatea vânzărilor, dar şi la buna sa credinţă, deoarece: acţiunea în revendicare din 1999, inadmisibilă, a fost suspendată tocmai pe acest motiv şi a fost repusă pe rol abia în toamna anului 2006, păstrând aceleaşi lipsuri în motivare şi documentaţie; litigiul astfel conturat nici măcar nu a fost notat oficial în cartea funciară, spre ştiinţa terţilor; pe baza actelor analizate mai sus şi care au însoţit şi cererea de retrocedare adresată pârâtei, aceasta a emis dispoziţia de respingere, care nu a fost atacată în justiţie.

S-a invocat nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce priveşte prescrierea dreptului reclamanţilor de a solicita constatarea nulităţii vânzărilor, aspect neanalizat de instanţa de apel. În drept, s-a invocat art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care prevede că, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii.

(II) Recursul declarat de intervenienta SC F.E. SA a vizat următoarele critici de pretinsă nelegalitate şi netemeinicie:

S-a susţinut că hotărârea este nelegală, întrucât instanţa de apel s-a mărginit doar să afirme că a examinat motivele de apel referitoare la identitatea reclamanţilor ca adevăraţi descendenţi ai defunctului B.K., aceasta preluând pur şi simplu susţinerile reclamanţilor.

Nu s-a observat un aspect esenţial, anume că toate actele de la dosarul cauzei sunt copii legalizate efectuate de notari americani de pe copii xerox, ori pur şi simplu copii xerox.

În ceea ce priveşte pretinsul drept la despăgubiri pe care statul nu l-ar fi respectat, dând astfel cale liberă reclamanţilor să formuleze cerere de chemare în judecată pendinte, nu pot fi reţinute ca pertinente considerentele instanţei, conform cărora reclamanţii, prin declaraţiile pe proprie răspundere date în faţa Notarului Public al Statului New York, şi cu apostila de la Haga, autentificată, au dovedit căutatul american nu le-a acordat despăgubiri pentru imobilul în litigiu. În loc de o negaţie din partea organelor statului, reclamanţii vin doar cu o declaraţie pe proprie răspundere, suficienta doar în opinia instanţei de judecată.

În ceea ce priveşte modalitatea prin care moara G. a fost preluată de Statul Român, instanţa s-a limitat doar la a menţiona că imobilul a fost preluat abuziv în anul 1948, fără a analiza înscrisurile aflate la dosarul cauzei, care dovedesc o cu totul altă situaţie de fapt.

Iniţial, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile dreptului comun, ulterior acţiunea fiind reformulată după prescripţiile Legii nr. 10/2001, cu motivarea esenţială că imobilul revendicat a fost preluat de stat fără titlu în anul 1948, de la autorul lor comun, B.K.

Sub acest aspect, s-a susţinut că instanţa de judecată a fost indusă în eroare cu privire la valabilitatea titlului statului, dat fiind că, în toate documentele depuse de reclamanţi la dosarul cauzei, a fost accentuată ideea că moara G. a fost preluată de către stat fără titlu valabil.

S-a susţinut că s-a administrat proba indubitabilă a naţionalizării morii G., motiv pentru care şi reclamanţii au recunoscut că acest imobil a fost naţionalizat în baza prevederilor Legii nr. 119/1948.

În mod nelegal instanţa a reţinut că procedura aleasă de reclamanţi este admisibilă, omiţând să facă distincţia necesară între situaţia unui bun preluat abuziv fără titlu şi situaţia unui bun preluat abuziv cu titlu, întrucât soluţia finală depindea în mod determinant de această distincţie, consecinţele patrimoniale fiind în mod evident altele pentru părţile din proces.

Neacordarea despăgubirilor ar fi motivul pentru care legiuitorul a dat posibilitatea foştilor proprietari de a-şi reclama drepturile în instanţă, pentru că dacă aceste despăgubiri s-ar fi acordat, reclamanţii nici nu ar mai fi avut vocaţie procesuală în prezenta cauză.

Recurenta a susţinut că imobilul preluat în mod abuziv de stat, dar cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 119/1948, la care se referă art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi pct. 2.1 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003, instituie prezumţia relativă potrivit căreia preluarea s-a făcut cu titlu valabil.

Privită şi prin prisma art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 care statuează, că şi în cazul de faţă, se aplică cu precădere prevederile legii speciale, Legea nr. 10/2001, acţiunea reclamanţilor privind restituirea în natură a imobilului apare ca fiind inadmisibilă, dacă se ţine cont de preluarea cu titlu sau fără titlu.

Mai mult, s-a susţinut că prevederile art. 21 alin. (2) din capitolul III din Legea nr. 10/2001, condiţionează restituirea în natură a imobilului, în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală este acţionar sau asociat minoritar al unităţii care deţine imobilul, dacă valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.

Din adresa Oficiului Naţional al Registrului Comerţului din 24 februarie 2006, privind istoricul firmei SC C. SA a rezultat că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Statul român, prin F.P.S., era acţionar minoritar (40,37 %) la pârâta SC C. SA.

La dosarul cauzei există expertiză contabilă extrajudiciară, depusă de reclamanţi, din care rezultă că valoarea imobilului solicitat a fi restituit în natură este de 7.383.130.008,71 ROL, în timp ce valoarea acţiunilor deţinute de F.P.S. la pârâta SC C. SA era, potrivit contractului de vânzare-cumpărare acţiuni din 6 februarie 2001, în sumă de 5.160.480.000 ROL, nefiind deci aplicabile prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Instanţa apreciază în mod nelegal că moara G. se cuvine, potrivit dispoziţiilor dreptului comun, descendenţilor proprietarului B.K., fără să amintească măcar de situaţia juridică a morii G. - aceasta fiind, în fapt şi în drept, un activ comercial.

În raport de aceste documente, şi având în vedere că acţiunea introductivă de instanţa a fost recalificată de către reclamanţi, dintr-o acţiune întemeiată pe dreptul comun, într-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, s-a invocat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, dat fiind că actul naţionalizării priveşte o întreprindere înregistrată ca atare la registrul comerţului, iar restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, este condiţionată de reluarea şi continuarea activităţii ca persoana juridică până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În subsidiar, în ceea ce priveşte temeinicia şi legalitatea actelor de vânzare - cumpărare prin care aceasta a dobândit proprietatea asupra unora din activele revendicate prin acţiunea introductivă de instanţă, s-a solicitat a se constata că recurenta a avut încheiat un contract de asociere în participaţiune pentru exploatarea în comun a Spălătoriei M., activ ce funcţiona sub autoritatea pârâtei la adresa indicată încă de la preluarea de către aceasta a imobilului în discuţie - iunie 1990, şi chiar cu mult înainte de această dată, respectiv anii 1950-1960, când pârâta funcţiona în subordinea autorităţilor publice locale.

Prin acest contract, pârâta din cauza de faţă a pus la dispoziţia societăţii imobilul în care funcţiona Spălătoria M., recurenta angajându-se să preia ca atare personalul salariat şi să modernizeze activitatea Spălătoriei M. prin dotarea acesteia cu utilaje noi, performante şi ecologice.

Întrucât aportul societăţii recurente a fost substanţial, s-a luat în calcul posibilitatea de a cumpăra activul respectiv şi, neavând suficiente fonduri băneşti, activul a fost cumpărat în rate. Activul în sine, Spălătoria M., nu putea exista şi funcţiona ca atare fără Punctul Termic care să-i asigure aburul tehnologic de mare presiune necesar şi fără căile de acces de la acesta la Spălătoria M., condiţie impusă de toate instituţiile care au avizat şi au autorizat funcţionarea Spălătoriei M.

S-a susţinut şi că recurentele nu pot fi catalogate drept cumpărători de rea credinţă, pentru cel puţin trei motive esenţiale: au cumpărat de la o persoană juridică privată care şi-a dovedit proprietatea prin înscrisurile oficiale existente la dosarul cauzei; au solicitat extras de carte funciară prin care se atesta dreptul de proprietate al pârâtei asupra terenului şi activelor (certificat din 21 noiembrie 1999, eliberat de Judecătoria Constanţa, nr. BB/2002, emis de Judecătoria Constanţa şi extras de carte funciară din 12 decembrie 2006); au solicitat informaţii de la organele fiscale din care a rezultat că vanzătoarea (pârâta din cauza de faţă) figura ca plătitor de impozite şi taxe asupra imobilelor în discuţie, neconfirmându-se astfel susţinerea reclamanţilor că ar fi notat litigiul la Primăria Constanţa.

Reclamanţii, deşi se aflau în proces cu pârâta, nu au notat acest litigiu în extrasele de carte funciară pentru a face opozabilă şi terţilor acest fapt, deşi notarea în registrele de publicitate imobiliară era o simplă formalitate.

S-a susţinut că nu a avut cunoştinţă de existenţa litigiului dintre reclamanţi şi pârâta, până la primirea citaţiei prin care a fost introdusă în cauză la termenul de judecată din 31 mai 2007. La momentul încheierii actelor de vânzare-cumpărare, recurenta a avut convingerea că pârâta, ca vânzătoare, este proprietara bunurilor în litigiu.

Pe de altă parte, un element esenţial pentru aprecierea bunei-credinţe îl reprezintă chiar preţul plătit pe aceste active, care nu este deloc neglijabil, fiind un preţ mai mult decât serios, rezultat ca urmare a unor evaluări făcute de experţi autorizaţi.

Nu aceeaşi bună-credinţă li se poate recunoaşte reclamanţilor care, încă de la introducerea acţiunii în justiţie - 1999, cunoşteau că la această adresă funcţiona societatea recurentă. Încercarea reclamanţilor de a induce ideea că recurenta ar fi cumpărat imobilele în discuţie pe riscul său propriu, renunţând chiar la răspunderea vânzătoarei pentru evicţiune, este încă o dovadă a relei sale credinţe. Astfel fiind, s-a susţinut că nu îi sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, recurenta fiind un cumpărător de bună-credinţă.

(III) La data de 16 septembrie 2009, a formulat cerere de intervenţie în interesul recurentei-pârâte, F.C., prin care a invocat următoarele aspecte de nelegalitate şi netemeinicie:

A precizat că susţine toate criticile din recurs, dar şi pe cele care îl plivesc în mod direct, în calitate de acţionar al societăţii recurente: art. 13 alin. (1) şi art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 prevăd restituirea în natură a imobilelor naţionalizate, în afara situaţiei în care au fost înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor legale; art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare sunt valabile, dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării; art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.

Pe ansamblul economiei naţionale, politica generală a statului bazat pe economia de piaţă a fost aceea de privatizare generală, preponderent în sectoarele economice, nu prin forma iniţială prevăzută de Legea nr. 15/1990, ci prin vânzarea în diferite modalităţi a participaţiilor statului către întreprinzătorii privaţi.

În ceea ce o priveşte pe pârâta SC C. SA, aceasta cuprinde numai acţionari privaţi, care şi-au dobândit proprietăţile cumpărând public, prin bursa, acţiunile societăţii, cu veniturile realizate din propriile activităţi productive, acţiuni la participaţiile statului care constituie echivalentul valoric al unor categorii de bunuri.

Acţionarii societăţii sunt persoane fizice şi juridice cu capital integral privat - cel mai important fiind S.I.F. Transilvania, care au cumpărat ori deţin acţiuni listate la bursaă.

Statul a înţeles să respecte legile în vigoare la momentul la care şi-a vândut participaţiile la diferitele societăţi comerciale, astfel încât privatizarea şi apoi vânzarea acţiunilor s-a făcut legal, public, ele fiind listate la bursă.

În cazul vânzării publice de acţiuni listate la bursă, nu se poate pune problema relei-credinţe; buna-credinţă rezultă din calitatea celui care vinde, publicitatea procedurilor care dă certitudine de legalitate celui care cumpără, posibilitatea de atacare a acestor vânzări în cadrul acţiunii de faţă.

Instanţa de apel a constatat că reclamanţii au un titlu de proprietate, a declarat că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu, dar nu motivează în nici un fel această constatare.

Interesul lor era doar de a distrage atenţia de la legea de naţionalizare şi de la analizarea titlului statului, în pofida actelor oficiale, emise de autorităţile, cu privire la acte şi activităţi ale autorilor reclamanţilor, instanţa fiind astfel indusă în eroare nu analizează modul de aplicare a naţionalizării în situaţia concretă supusă judecăţii.

Dispoziţiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 trebuie coroborate cu cele ale art. 3 lit. c), în sensul că Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale se referea la persoanele juridice şi de aceea restituirea este posibilă numai persoanelor juridice proprietare, cu condiţia reluării activităţii după 22 decembrie 1989 sau a interzicerii activităţii lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Pentru clădirea morii nu se depun nici un fel de acte, deşi o construcţie cu destinaţie industrială trebuia autorizată sau măcar înregistrată fiscal. La fel de cert este că activitatea morii a continuat după decesul autorului reclamanţilor, care a avut loc în anul 1947.

Martorii propuşi chiar de reclamanţi au arătat că soţia şi copiii proprietarului morii au continuat activitatea încă 2-3 ani după naţionalizare, aproximativ până în anul 1952.

Rezultă în mod indubitabil că reclamanţii au ascuns cu rea-credinţă faptul că moara a fost naţionalizată, pentru că martorii au relatat aspecte foarte clare referitoare la naţionalizare şi la activitatea productivă desfăşurată de reclamanţi.

Datele cauzei confirma faptul că la data preluării, au fost respectate toate prevederile Legii nr. 119/1948, astfel încât preluarea s-a făcut cu titlu valabil, în sensul pct. 2.1, parag. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G. nr. 498/2003.

Statul, aplicând corect Legea nr. 119/1948, a dobândit un titlu valabil, şi toate transmiterile ulterioare, până la cea efectuată către societatea pârâtă, au păstrat caracterul de valabilitate, astfel încât SC C. SA nu putea fi obligată la restituirea în natura a acestui imobil.

S-a invocat şi inadmisibilitatea acţiunii de revendicare în ce priveşte moara şi anexele sale, însă instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei.

Excepţia invocată este întemeiată, întrucât moara G. trebuia reactivată după anul 1990, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001; moara G. a funcţionat şi înainte şi după naţionalizare, aşa cum au indicat martorii audiaţi în cauză şi cum rezulta din actele iniţiale de naţionalizare şi toate actele normative ulterioare privind funcţionarea morii sub regimul muncitoresc depuse de SC F.E.; deşi moara avea evident toate dotările necesare, este important faptul că nu s-au solicitat despăgubiri şi pentru utilaje; ulterior, statul a folosit moara dezafectată şi anexele ei şi a construit, prin întreprinderile de profil, alte clădiri, în care au fost instalate pe rând, unitari militare; toate clădirile vechi, din materiale precare, au dispărut şi s-au construit, înainte de anul 1990, clădirile actuale. A rezulta că moara, anexele ei şi terenul nu puteau fi restituite în natură reclamanţilor pentru că nu s-a reactivat comerţul după anul 1990.

(IV) La data de 16 septembrie 2006, a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtei şi Societatea de Investiţii Financiare T. SA, prin care a invocat următoarele critici de nelegalitate şi netemeinicie:

În calitate de creditor al societăţii emitente, în baza calităţii de acţionar cu o cota de 56,7%, din totalul capitalului social, s-a susţinut că decizia atacată cu recurs este esenţial şi în mod vădit nelegală, pentru următoarele considerente principale:

Instanţa de apel nu a răspuns tuturor apărărilor şi excepţiilor formulate şi susţinute de către pârâtă, nu şi-a motivat concluziile referitoare la calitatea procesuală activă a reclamanţilor cu privire la dreptul lor de a solicita restituirea şi nici cu privire la preluarea fără titlu a imobilului, ignorând înscrisurile depuse la dosar, nu a motivat în drept decizia de a dispune restituirea în natură a imobilului în litigiu, precum şi nici aceea de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de recurentă cu intervenienta forţată SC F.E. SA.

În general, se poate aprecia că motivarea deciziei este foarte succintă şi lacunară, nefiind atinse nici măcar tangenţial toate problemele pe care pârâta le-a ridicat, împrejurare care poate echivala cu o nemotivare, fiind prezent astfel motivul de recurs evocat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Decizia recurată a fost emisă cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de apel nu i-a obligat pe reclamanţi să facă dovada că nu au primit nici o despăgubire în SUA; lipsa unei astfel de dovezi ar fi trebuit să constituie un fine de neprimire, în economia acestui litigiu.

Instanţa de apel a încălcat legea atunci când nu a constatat şi reţinut împrejurarea că reclamanţii nu au atacat în justiţie decizia recurentei-pârâte prin care le-a fost respinsă notificarea.

Instanţa de apel a constatat fără temei legal că reclamanţii au titlu de proprietate şi că imobilul a fost preluat fără titlu, dar nu arată care sunt motivele de fapt şi de drept care pot susţine o astfel de reţinere.

Reclamanţi nu au făcut dovada certă a obiectului şi întinderii drepturilor imobiliare revendicate, din înscrisurile depuse la dosar nerezultând că autorii celor care au revendicat au fost proprietari, persoane fizice asupra bunurilor în cauză.

Instanţa de apel nu a reţinut faptul că reclamanţii nu au făcut dovada că acele persoane sunt realmente persoanele care au declanşat şi susţinut litigiul pendinte.

Terenul ocupat cu clădirile noi nu putea fi retrocedat în natură pentru că toate construcţiile amplasate pe acesta sunt edificate după anul 1990, din fondurile statului sau ale unor agenţi economici. Potrivit expertizei tehnice efectuată în cauză şi necontestată de nici una din părţi, toate construcţiile de pe terenul revendicat au fost ridicate după 1950, vechea moara fiind dezafectată, recompartimentată şi afectată altor destinaţii.

Înstrăinarea imobilului în litigiu către intervenientă, în parte înainte de apariţia Legii nr. 10/2001 şi, în parte, după anul 2002, s-a făcut în condiţiile în care nu existau litigii pe rol, deci vânzarea către terţ s-a făcut cu bună-credinţă, în cauză nefiind întrunite cerinţele art. 45 alin. (1) şi (2) din lege, imobilul fiind preluat cu titlu valabil.

Dreptul reclamanţilor de a invoca nulitatea, indiferent de cauză, contractelor de vânzare cumpărare este prescris prin prisma prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care prevăd un termen de un an de la data intrării în vigoare, respectiv data declanşării procesului şi evoluţia lui ulterioară.

(V) Prin încheierea de şedinţă nr. 163 C din 15 iunie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, în temeiul dispoziţiilor art. 281¹ C. proc. civ., a admis cererea apelanţilor-reclamanţi, a lămurit dispozitivul deciziei civile nr. 282/C din 27 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, în sensul că imobilul în litigiu este situat în municipiul Constanţa, str. O. nr. 38 şi este compus din teren în suprafaţă de 5960,30 m.p., conform măsurătorilor cadastrale (5998 m.p. din actele de proprietate), plus construcţii.

Pentru a pronunţa această încheiere au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:

Potrivit art. 281¹ C. proc. civ., instanţa a apreciat cererea formulată ca fiind admisibilă, respectiv întemeiată pe fond, întrucât chestiunea dedusă judecăţii a vizat afirmarea, în limitele dezlegării în fapt a litigiului, adresei poştale sub care este cunoscut imobilul în litigiu, având în vedere modalitatea de identificare a acestuia pe parcursul derulării procesului şi considerentele reţinute de către instanţa de apel (decizia civilă nr. 282 C din 27 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă).

În speţă, este irelevant faptul că, iniţial, reclamanţii au solicitat restituirea în deplină proprietate şi posesie a imobilului prin prisma datelor deţinute la acel moment, concretizând pretenţiile lor asupra imobilului dobândit de către autorul lor în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 iulie 1923.

S-a reţinut că acestui imobil i-au fost atribuite încă de la început mai multe adrese poştale, str. O. nr. 38 bis, str. O. nr. 38-40, pentru ca prin cererea precizatoare formulată la termenul din 31 mai 2007 să se menţioneze că obiectul acţiunii în revendicare îl constituie imobilul situat în municipiul Constanţa, str. O. nr. 38, jud. Constanţa, (fost str. O. nr. 38-40, fost str. O. nr. 38 bis).

La acest imobil s-a făcut referire în considerentele deciziei civile nr. 282 C din 27 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa (cu trimitere la adresele din 16 iunie 2003 şi din 22 august 2005 ale Serviciului de impozite şi taxe din cadrul Consiliului Local al mun. Constanţa) instanţa de apel a arătat actuala adresă a imobilului - str. O. nr. 38.

Este incontestabil faptul că, pe calea prevederilor art. 281¹ C. proc. civ., părţile nu pot pretinde modificarea sau completarea datelor definitorii care au făcut obiect de analiză cu ocazia dezlegării în fapt şi drept, însă în speţă, aspectele tranşate de către instanţa de apel au vizat în mod neechivoc imobilul menţionat - situat în prezent la adresa din str. O. nr. 38, identificat conform raportului de expertiză ing. C.L. ca având 5.960,30 m.p. teren, astfel cum a rezultat din măsurătorile cadastrale (5.998 m.p., astfel cum rezultă din actele de proprietate).

(VI) Împotriva încheierii de şedinţă a formulat cerere de recurs S C C. SA, prin care a invocat următoarele critici de nelegalitate:

S-a susţinut nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., respectiv inadmisibilitatea cererii faţă de temeiul juridic invocat, întrucât, în fapt, se tinde la completarea, pe o cale nepermisă de lege, a unor aspecte ale acţiunii omise de reclamanţi, care nici nu au declarat recurs în cauză.

Art. 281¹ C. proc. civ. permite să se ceară lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii.

Cererea include însă aspecte prin care nu se pune în discuţie înţelesul, întinderea ori aplicarea dispozitivului hotărârii, ci se tinde la modificarea pe fond a hotărârii în ce priveşte obiectul cererii de revendicare. În motivarea cererii nu se face referire la actele de proprietate, ci doar la concluziile expertizei şi la măsurătorile cadastrale.

(VII) Prin încheierea din şedinţa publică din 27 mai 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a conexat pricinile ce au făcut obiectul Dosarelor nr. 399/36/2009 şi nr. 5/118/1999, în temeiul dispoziţiilor art. 164 alin. (1) C. proc. civ., cauza urmând ca în viitor să se identifice cu numărul cel mai vechi - Dosarul nr. 5/118/1999.

(VIII) Recursurile, la fel şi cererile de intervenţie accesorie formulate de F.C. şi S.I.F. Transilvania în interesul recurentei SC C. SA, sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează:

Faţă de conţinutul explicit al expunerii de motive a cererilor de recurs redat anterior, dar şi al cererilor de intervenţie accesorie, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului, după cum urmează:

În calea de atac extraordinară a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).

Scopul acestei căi de atac este, esenţialmente, de control al legalităţii hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că orice susţinere care relevă pretinse erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză - sub toate aspectele susţinute de recurenţi cu privire la valorizarea în probaţiune a înscrisurilor administrate de părţi, a declaraţiilor martorilor, a rapoartelor de expertiză dispuse şi efectuate în cauză, a relevanţei concluziilor acestora pentru situaţia pendinte - istoricul cauzei deduse judecăţii, evaluarea probatoriului din perspectiva propriului interes patrimonial ocrotit, toate cu consecinţe directe în planul configurării/reconfigurării situaţiei de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanţei de recurs.

Instanţele anterioare au prezentat în mod corect întreaga situaţie de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret şi considerentele legale pentru care au ajuns la soluţia pronunţată în primă instanţă, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios.

Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părţile au beneficiat de o judecată în primă instanţă şi una în apel (ambele judecăţi de fond), finalizată prin configurarea situaţiei de fapt a dosarului pendinte şi cu o rezolvare judiciară definitivă a conflictului existent între părţile cu interese contrare.

O situaţie de nelegalitate, în esenţă, pentru a fi analizată în recurs trebuie susţinută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit la situaţia de fapt pe deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare.

Cu aceste precizări, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate susţinute prin cererile de recurs deduse judecăţii, dar şi prin cererile de intervenţie formulate în recurs, dat fiind faptul evident că, în cea mai mare parte, criticile vizează aceleaşi chestiuni de pretinsă nelegalitate, pe aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial.

Nulitatea pentru nemotivarea soluţiei de respingere a apelului pârâtei (apel care a vizat chiar excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor), dar şi a concluziilor de fond ale acesteia referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor şi la modalitatea concretă de preluare a imobilului în patrimoniul statului, cu toate consecinţele în privinţa restituirii în natură a imobilului în litigiu către reclamanţi şi la lipsa de eficienţă juridică a titlurilor deţinute de părţile adverse, susţinută pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pronunţată, analizând toate probatoriile pertinente şi concludente cauzei, care au condus - în contextul normelor procedurale care au abilitat-o în mod expres să lămurească chestiunile de fapt relevante pentru cauza pendinte - la clarificarea raportului juridic litigios, în contextul actelor normative pe care le-a apreciat ca fiind incidente cauzei, luând în calcul, în egală măsură, toate celelalte chestiuni care circumstanţiază cauza de faţă; data promovării acţiunii în revendicare, specificul acesteia, succesiunea actelor normative care au avut drept obiect de reglementare restituirea imobilelor trecute în mod abuziv în stăpânirea statului, garanţiile care trebuie să însoţească exerciţiul dreptului de proprietate, ca drept fundamental al omului.

Expunerea de motive a deciziei atacate redă într-o formă care respectă exigenţele prescrise de art. 261 alin. (1) C. proc. civ. - instanţa a pus acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios - îndeplinirea de către instanţa de apel a obligaţiei de a-şi motiva propria hotărâre pronunţată.

Prin urmare, nu poate fi reţinută critica referitoare la nemotivarea decizia atacată şi nici solicitarea recurentei pârâte, considerată îndreptăţită, de a relua în totalitate susţinerile făcute în faţa instanţelor anterioare, prin raportare la fiecare din probele administrate în cauză.

Recurenta-pârâtă a susţinut totodată ca reclamanţii ar fi trebuit obligaţi, ca un fine de neprimire a cererii de chemare în judecată, să facă dovada că nu au primit nici o despăgubire din partea statului american, critică neîntemeiată, câtă vreme faptele nedefinite (nedeterminate) - pozitive sau negative - nu pot constitui obiect al probaţiunii. În literatura juridică şi jurisprudenţa instanţelor s-a acceptat în mod unanim ideea conform căreia un fapt negativ determinat poate constitui obiect al probei în condiţiile în care se face dovada faptului pozitiv contrar, ceea ce nu este cazul situaţiei pendinte.

În privinţa aplicării dispoziţiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, coroborate art. 3 lit. c) din aceeaşi lege, trebuie precizat faptul că acţiunea reclamanţilor, introdusă la data de 9 iulie 1999 este o acţiune în revendicare prin comparare de titluri.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 28 martie 2001, judecata acţiunii în revendicare a fost suspendată pentru parcurgerea procedurii administrative prealabile prevăzută de această lege specială, instanţa constatând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 19/2001.

Cum procedura iniţiată în temeiul legii speciale de restituire nu s-a finalizat printr-o decizie sau dispoziţie emisă de unitatea deţinătoare, Tribunalul, în urma solicitării reclamanţilor, a repus pe rol acţiunea în revendicare.

Prin urmare, instanţele de judecată au rămas învestite cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare prin comparare de titluri, supusă normelor de drept comun.

De altfel, critica recurentei referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001 nici nu are legătură cu cauza, deoarece articolul invocat este aplicabil situaţiei în care persoanele ce se pretind îndreptăţite la restituire sunt persoane juridice, ceea ce nu este cazul reclamanţilor.

Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel, învestită fiind cu o cerere prealabilă, intrinsecă, de constatare a nevalabilităţii titlului statului, respectiv cu o cerere de sine-stătătoare de revendicare a imobilului - în cuprinsul căreia reclamanta a invocat, drept premisă a litigiului, preluarea abuzivă de către statul comunist a imobilului în litigiu - aceasta a avut pe deplin atributul examinării valabilităţii titlului statului. A constatat astfel că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Legii nr. 119/1948, de la autorul reclamantei, situaţie care permite concluzia că, aceasta nu putea constitui în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest act normativ încălca în mod flagrant Constituţia României în vigoare la data adoptării lui. Art. 8 al Constituţiei României recunoştea şi garanta, în mod expres, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară, textele ulterioare, ale art. 10 şi 11, prevăzând într-adevăr anumite excepţii care derogau de la principiul constituţional al garantării dreptului de proprietate particulară, însă situaţia cauzei pendinte nu se încadra în niciuna dintre acestea.

Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 care recunosc competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili valabilitatea titlului statului, determină în mod neechivoc concluzia că cererea în justiţie cu un astfel de obiect - formulat în mod distinct sau doar drept premisă intrinsecă a raţionamentului juridic dintr-o acţiune de revendicare de drept comun - este pe deplin admisibilă.

Acest atribut al instanţei de apel de a verifica valabilitatea titlului statului la solicitarea părţii interesate reprezintă o componentă a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, cu deplină jurisdicţie, menit să statueze asupra drepturilor cu caracter civil - dreptul de proprietate, ca drept fundamental al omului - orice excludere din sfera de competenţă a instanţelor a acestui atribut putând determina afectarea dreptului de acces la instanţă, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens, Cauza Brumărescu contra României, Cauza Glod contra României).

Nu poate fi primită susţinerea conform căreia, în pofida actelor oficiale, emise de autorităţile statului, instanţa de apel nu a analizat modul de aplicare a naţionalizării la situaţia concretă dedusă judecăţii, câtă vreme neconstituţionalitatea actului normativ de preluare a imobilului în litigiu era evidentă, aşa cum s-a consemnat deja în paragraful anterior.

În contextul unei astfel de abordări care respectă principiul ierarhiei actelor normative într-un sistem de drept democratic, dar şi principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică, nu se mai poate ajunge la concluzia că Legea nr. 119/1948 ar fi putut constitui un titlu valabil de preluare a imobilului în stăpânirea statului, de natură să determine inclusiv aprecierea că toate transmisiunile ulterioare, până la cea efectuată către societatea pârâtă, respectiv intervenienta, şi-au păstrat eficienţa juridică.

Cu privire la clădirea morii, instanţa de apel a stabilit pe deplin situaţia de fapt, astfel încât nu se impune reaprecierea probatoriului administrat, după criteriul existenţei sau nu a unei autorizaţii prealabile ori a unei eventuale înregistrări fiscale, şi nici reevaluarea declaraţiilor testimoniale sub acest aspect.

În ceea ce priveşte critica formulată de recurenta pârâtă referitoare la nerespectarea dispoziţiilor legale în materie de probaţiune, sub aspectul strict al dovedirii dreptului de proprietate asupra construcţiilor în litigiu, Înalta Curte a constatat că, prin decizia atacată, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au dovedit că autorul lor a fost proprietarul bunului revendicat, compus din 5960,30 m.p. teren şi construcţii, printre care şi moara G.

Pentru aceasta, instanţa de apel a avut în vedere actul de vânzare cumpărare, autentificat din 19 iulie 1923 şi transcris sub nr. T1 la aceeaşi dată, precum şi adresele din 16 iunie 2003 şi din 22 august 2005, emise de Consiliul local Constanţa - Serviciul de impozite şi taxe şi alte venituri ale bugetului local, prin care s-a comunicat istoricul de rol fiscal al imobilului, cu referire şi la construcţiile existente.

Prin urmare, înscrisurile care au fost avute în vedere de instanţă sunt de natură a face dovada dreptului de proprietate în cadrul unei proceduri judiciare specifice acţiunii în revendicare de drept comun.

Nefondate sunt şi criticile recurentei pârâte referitoare la faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.

Astfel, în considerentele hotărârii pronunţate, instanţa de apel analizează amplu aspectele care ţin de admisibilitatea acţiunii în revendicare, făcând referire la dispoziţiile art. 3 C. civ., art. 21 din Constituţia României şi la dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, precum şi la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală a reclamanţilor, recurenta pârâtă a arătat că instanţa de apel a avut în vedere doar numele reclamanţilor şi autorilor lor, nerăspunzând la celelalte critici referitoare la introducerea acţiunii doar de către T.D.I., nerespectarea regulii unanimităţii, nedepunerea actelor în traducere autorizată, neconcordanţe ale semnăturilor părţilor de pe împuternicirea avocaţială.

Aceste susţineri nu sunt întemeiate, deoarece instanţa de apel a avut în vedere toate apărările formulate de pârâtă, răspunzând inclusiv la aspectelor referitoare la semnături şi la persoanele care au înţeles să acţioneze în justiţie pentru recuperarea bunului ce a aparţinut autorilor reclamanţilor.

A mai pretins recurenta pârâtă că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care interzic restituirea construcţiilor noi, edificate înainte de anul 1990, precum şi asupra faptului că nu pot fi restituite imobilele înstrăinate cu bună-credinţă.

Critica este nefondată, deoarece, aşa cum s-a arătat, instanţele au fost învestite cu o acţiune în revendicare, de drept comun, prin comparare de titluri, introdusă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a cărei judecată a continuat şi după intrarea în vigoare a legii speciale.

Prin urmare, analiza raportului juridic dedus judecăţii a fost făcută prin raportare la dispoziţiile de drept comun aplicabile acţiunii în revendicare şi nu prin raportare la dispoziţiile legii speciale, intrată în vigoare în timp ce litigiul era în curs de judecată.

Pentru acelaşi motiv este neîntemeiată şi critica referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi la faptul că înstrăinarea imobilului către SC F.E. SA s-a făcut cu bună-credinţă.

Instanţele nu au fost sesizate cu o acţiune prin care s-a solicitat constatarea nulităţii actului de înstrăinare, şi în care ar fi trebuit să analizeze elementele care ţin de existenţa bunei credinţe, ci, aşa cum s-a arătat, cu o acţiune în revendicare prin comparare de titluri. Aşa fiind, analiza instanţei trebuia să se limiteze la determinarea titlului celui mai caracterizat.

Faptul că reclamanţii nu au contestat în justiţie dispoziţia de respingere a notificării, emisă după repunerea pe rol a cauzei, nu prezintă relevanţă atât timp cât instanţele au fost învestite să soluţioneze o acţiune în revendicare introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar art. 46 din forma republicată a Legii nr. 10/2001 dă posibilitatea reclamantului să aleagă între procedura iniţiată anterior intrării în vigoare a legii speciale şi procedura prevăzută de legea specială.

Critica de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la prescrierea dreptului reclamanţilor de a solicita constatarea nulităţii actelor de înstrăinare, aspect ce nu ar fi fost analizat de instanţa de apel, nu poate fi reţinută, întrucât pe de o parte, instanţa fondului nu a pronunţat soluţia de constatare a nulităţii actelor succesive de înstrăinare a bunului imobil în litigiu, iar, pe de altă parte, ineficienţa unora din actele de proprietate ale părţilor cu interese divergente într-o acţiune în revendicare s-a datorat regulilor de drept din materia revendicării, consacrate de o îndelungată jurisprudenţă naţională, dar şi a imperativului protejării şi garantării dreptului de proprietate al persoanei care a suferit o ingerinţă nejustificată în exercitarea acestui drept, pe temeiul dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.

Nefondate sunt şi criticile formulate de recurenta - intervenientă F.E. SRL prin recursul declarat.

Recurenta arată că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că înscrisurile avute în vedere la stabilirea identităţii reclamanţilor nu sunt înscrisuri oficiale, ci copii legalizate, efectuate de notari americani, ori simple copii xerox.

Susţinerea nu poate fi primită, deoarece constatările notarilor, chiar şi ale notarilor americani, până la proba contrară atestă faptul că cele certificate de aceştia corespund realităţii, cu atât mai mult cu cât toate înscrisurile emise de autorităţile străine, depuse la dosar, sunt apostilate.

De asemenea, simplele copii xerox, la care face referire recurenta, poartă ştampila de conformitate a apărătorului reclamanţii, ceea ce este de natură a atesta veridicitatea lor, în lipsa unor probe contrarii sau înscrierii în fals.

Aspectele avute în vedere de instanţa supremă în respingerea criticii formulate prin recursul declarat de pârâtă referitoare la lipsa despăgubirilor din partea autorităţilor americane rămân valabile şi în ceea ce priveşte critica din recursul declarat de intervenientă referitoare la aceeaşi împrejurare.

Mai susţine recurenta, că imobilul a fost preluat cu titlu, deoarece, chiar dacă a fost abuzivă, Legea nr. 119/1948, în temeiul căreia preluarea a avut loc, instituie prezumţia valabilităţii titlului.

Această apărare nu poate fi avută în vedere, deoarece doar respectarea actului de preluare instituie prezumţia preluării cu titlului.

Or, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, şi având în vedere înscrisurile depuse de părţi, instanţa de apel a constatat că preluarea a avut loc în anul 1948, fără titlu. Faptul că reclamanţii înşişi ar fi susţinut în cele din urmă că preluarea a avut loc în temeiul Legii nr. 119/1948, aşa cum afirmă recurenta, nu este de natură a duce la concluzia că preluarea s-a realizat în baza acestui act normativ, în lipsa oricărui document care să ateste această împrejurare.

Argumentul recurentei că neacordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 119/1948 îl îndreptăţeşte pe reclamant să introducă acţiune în revendicare nu înseamnă nicidecum că preluarea s-a realizat în baza unui titlu, ci, dimpotrivă, întăreşte faptul că titlul statului nu este valabil.

Nefondate sunt şi susţinerile recurentei referitoare la faptul că instanţa de apel a constatat practic neconstituţionalitatea unui act normativ, încălcând astfel deciziile Curţii Constituţionale nu pot fi avute, deoarece instanţa de apel nu a făcut o analiză de neconstituţionalitate, ci a analizat dacă preluarea a fost realizată cu titlu, conform criteriilor stabilite de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Cât priveşte criticile referitoare la aplicarea anumitor dispoziţii din Legea nr. 10/2001, admisibilitatea acţiunii, imposibilitatea restituirii în natură a construcţiilor noi şi buna credinţă, acestea vor fi respinse pentru aceleaşi argumente care au fost avute în vedere în analiza recursului declarat de pârâtă, având în vedere faptul că instanţele au fost sesizate cu o acţiune în revendicare de drept comun, prin comparare de titluri.

Recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă nr. 163 C din 15 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, pronunţată în conformitate cu dispoziţiilor art. 281¹ C. proc. civ. - a admis cererea apelanţilor-reclamanţi, a lămurit dispozitivul deciziei civile nr. 282/C din 27 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, în sensul că imobilul în litigiu este situat în municipiul Constanţa, str. O. nr. 38 şi este compus din teren în suprafaţă de 5960,30 m.p., conform măsurătorilor cadastrale (5998 m.p. din actele de proprietate), plus construcţii - nu este întemeiat, întrucât chestiunea dedusă judecăţii a vizat doar afirmarea, în limitele dezlegării în fapt a litigiului, a adresei poştale sub care este cunoscut imobilul în litigiu, având în vedere modalitatea de identificare a acestuia pe parcursul derulării procesului şi considerentele reţinute de către instanţa de apel (decizia civilă nr. 282 C din 27 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă).

Pe calea prevederilor art. 281¹C. proc. civ., într-adevăr părţile nu pot pretinde modificarea sau completarea datelor definitorii care au făcut obiect de analiză cu ocazia dezlegării în fapt şi de drept, însă în speţă, aspectele tranşate de către instanţa de apel au vizat în mod neechivoc imobilul menţionat - situat în prezent la adresa din str. O. nr. 38, identificat conform raportului de expertiză ing. C.L. ca având 5.960,30 m.p. teren, astfel cum a rezultat din măsurătorile cadastrale (5.998 m.p., astfel cum rezultă din actele de proprietate).

Faptul că în motivarea cererii nu s-a făcut referire la actele de proprietate, ci doar la concluziile expertizei şi la măsurătorile cadastrale, nu poate fi privit ca o chestiune relevantă pentru cererea de faţă, întrucât atributul statuării asupra chestiunilor de fapt aparţine exclusiv instanţelor fondului, cu precizarea suplimentară că în expunerea de motive a deciziei instanţei de apel s-a făcut referire, în egală măsură, atât la dovezile privind proprietatea - actele de proprietate - cât şi la dovezile care au asigurat identificarea cu precizie a situaţiei actuale a imobilului în litigiu (elemente de fapt ce au vizat măsurătorile, înregistrările imobilului în evidenţele administrative, aspectele de vecinătate etc.) - înscrisuri şi expertize tehnice de specialitate.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de pârâta SC C. SA şi intervenienta SC F.E. SRL la fel şi cererile de intervenţie accesorie formulate de F.C. şi S.I.F. Transilvania în interesul recurentei SC C. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de pârâta SC C. SA împotriva deciziei nr. 282/C din 27 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale şi împotriva încheierii nr. 163/C din 15 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, precum şi recursul declarat de intervenienta SC F.E. SRL împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge cererile de intervenţie accesorie formulate de F.C. şi S.I.F. Transilvania în interesul recurentei SC C. SA.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 3626/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie...		ICCJ. Decizia nr. 3630/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 3625/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3626/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Recurs ICCJ. Decizia nr. 3629/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3630/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3631/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond ICCJ. Decizia nr. 3632/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs