ICCJ. Decizia nr. 3632/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3632/2010
Dosar nr. 225/36/2008
Şedinţa publică din 10 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Prin cererea înregistrată la data de 10 decembrie 2002 pe rolul Tribunalul Tulcea ce a format obiectul Dosarului nr. 4563/2002, reclamantul G.N.B. a solicitat în contradictoriu cu SC P. SA Sulina, restituirea în natură a imobilelor: o gheţărie din lemn, o cherhana din cărămidă şi suprafaţa de 2000 m.p. teren aferent construcţiilor.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în temeiul Legii nr. 10/2001 a notificat Primăria Sulina pentru revendicarea imobilelor, care, prin adresa din 5 octombrie 2001, i-a făcut cunoscut că aceste imobile sunt deţinute de societatea pârâtă. Urmare a acestei adrese a notificat şi societatea deţinătoare de la care însă nu a primit nici un răspuns.
A mai arătat că întrucât SC P. SA Sulina era societate cu capital integral de stat, a notificat şi A.P.A.P.S. Bucureşti pentru restituirea în natură a imobilelor.
Prin acţiunea înregistrată la data de 31 martie 2004, ce a constituit obiectul Dosarului nr. 877/2004, pe rolul Tribunalului Tulcea reclamantul G.N.B. a solicitat anularea dispoziţiei din 25 februarie 2004 emisă de Primăria Oraşului Sulina, prin care i-a fost respinsă notificarea cu nr. N1/2001 privind restituirea în natură a imobilului teren şi construcţie, situat în Oraşul Sulina, str. C., pentru nedovedirea dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat.
Cele două dosare au fost conexate şi prin sentinţa civilă nr. 2568 din 30 decembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Tulcea, în Dosarul nr. 4563/2002 s-a dispus obligarea pârâtei SC P. SA Sulina la emiterea unei dispoziţii motivate prin care să facă o ofertă de preţ pentru gheţăria demolată, la valoarea de circulaţie stabilită prin expertiză şi de restituire în natură a cherhanalei şi a terenului aferent.
Apelurile declarate de reclamant şi de societatea pârâtă au fost suspendate prin încheierea din şedinţa publică de la 8 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în Dosarul nr. 322/C/2005.
2. Prin cererea introductivă, formulată la data de 14 ianuarie 2005, ce a constituit obiectul Dosarului nr. 162/2005 pe rolul Tribunalului Tulcea, reclamantul G.N.B. a solicitat anularea deciziei nr. 303 din 17 decembrie 2004 emisă de Autoritatea pentru valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) prin care s-a dispus respingerea notificării din 6 februarie 2003 pentru nedepunerea actelor doveditoare cu privire la dreptul de proprietatea asupra imobilului revendicat.
În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că a notificat Primăria Sulina pentru restituirea în natură a unei gheţării, a unei cherhanale, şi a suprafeţei de 2000 m.p. teren, imobile situate pe malul stâng al Dunării şi a unei suprafeţe de teren aflate pe malul drept al Dunării, că prin adresa din 5 octombrie 2001 i-a fost făcut cunoscut că dosarul format în baza Legii nr. 10/2001 a fost înaintat, Societăţii P. SA Sulina în calitate de unitate deţinătoare a imobilelor şi pentru că această societate are capitalul integral de stat a notificat şi pe A.P.A.P.S.
Prin sentinţa civilă nr. 1032 din 8 iunie 2005 pronunţată de Tribunalul Tulcea s-a anulat decizia emisă de A.V.A.S., reţinându-se că, începând cu data de 16 mai 2003 aceasta nu mai era deţinătoarea imobilului revendicat, deoarece prin contractul de vânzare-cumpărare C1, acţiunile SC P. SA Sulina au fost vândute numitului D.L.G.
Prin decizia civilă nr. 2/C din 9 ianuarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de A.V.A.S. iar prin decizia nr. 493 din 23 ianuarie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 5019/1/2006 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că A.V.A.S. era abilitată să soluţioneze notificarea ca instituţie publică implicată în procesul de privatizare, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond, pentru a verifica dacă actele depuse de contestator în susţinerea notificării îndeplinesc cerinţele art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Soluţionând pe fond cauza, Tribunalul Constanţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 2209 din 28 noiembrie 2007 prin care a admis în parte plângerea formulată de reclamantul G.N.B. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Oraşului Sulina, SC P. SA Sulina şi A.V.A.S.
A fost anulată decizia nr. 303 din 17 decembrie 2004 emisă de A.V.A.S. şi a fost obligată pârâta să propună prin decizie motivată reclamantului acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru imobilul situat în Sulina, pe malul stâng al Dunării, str. I., judeţul Tulcea, compus din suprafaţa de 1288 m.p. teren, o cherhana din cărămidă şi o gheţărie din lemn cu acoperiş din stuf, corespunzător valorii de piaţă a imobilului.
A fost respinsă cererea de restituire în natură ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că preluarea s-a făcut fără titlu, că s-a avut în vedere expertiza din primul ciclu procesual, că terenul de pe malul drept a fost revendicat prin notificarea nr. N1/2001 soluţionată prin dispoziţia din 25 februarie 2004 şi că terenul de pe malul stâng, în suprafaţă de 1288 m.p. aferent cherhanalei şi gheţăriei a făcut obiectul notificării din 06 februarie 2003 soluţionat prin dispoziţia nr. 303 de către A.V.A.S. şi că în raport de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind vorba de o societate privatizată, măsurile reparatorii prin echivalent se propun de către instituţia care a efectuat privatizarea.
Apelurile declarate de reclamant şi de către A.V.A.S. au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 160/C din 23 iunie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că prin actele depuse, respectiv, autorizaţia (permisiunea) de construcţie eliberată de Primăria Sulina, coroborate cu actele de stare civilă, adresele şi expertiza s-a făcut că dovada că B.G., tatăl reclamantului a dobândit proprietatea imobilul în litigiu, care a fost preluat abuziv.
Conform dispoziţiilor art. 221 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, iar potrivit alin. (2) în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Prezumţia instituită de art. 221 din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul în litigiu a fost în proprietatea autorului reclamantului, care a fost preluat în mod abuziv, nu a fost răsturnată de către pârâta A.V.A.S. care susţine în mod greşit că reclamantul nu are calitate de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 şi 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi nu a făcut dovada calităţii de proprietar.
Imobilul în litigiu a cărui restituire a solicitat-o reclamantul, în prezent se află în patrimoniul unităţii SC P. SA Sulina, societate care a fost privatizată iar restituirea în natură nu este posibilă, fapt reţinut de altfel şi de către instanţa de fond, fiind aplicabile dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantul şi pârâta A.V.A.S.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului în raport de faptul că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 au fost declarate neconstituţionale şi că Fondul Proprietatea nu funcţionează eficient.
Pârâta A.V.A.S. a susţinut în motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. că hotărârea nu este legală deoarece nu a fost dovedit dreptul de proprietate al autorului reclamantului.
Pe parcursul judecării recursului, la data de 19 februarie 2009, a fost depus contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase intervenit între reclamant şi G.N.B.D. care a fost introdus în judecată în locul reclamantului.
Ambele recursuri sunt nefondate.
Cu privire la recursul declarat de reclamant.
Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. constituie motiv de nelegalitate care poate duce la modificarea hotărârii, situaţia în care instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia;
Acest motiv de recurs a fost invocat formal, întrucât prin criticile formulate nu s-au făcut susţineri cu privire la acesta.
Cât priveşte motivul întemeiat pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Prin acţiunea introductivă reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., anularea deciziei nr. 303 din 17 decembrie 2004, prin care s-a respins notificarea din 6 februarie 2003 în pentru nedepunerea actelor doveditoare cu privire la dreptul de proprietatea asupra imobilului revendicat.
Prin decizia de casare nr. 493 pronunţată în primul ciclu procesual, la data de 23 ianuarie 2007, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că A.V.A.S. era abilitată să emită decizia, pentru că, la data notificării, imobilele erau în patrimoniul societăţii P., societate privatizată la 16 mai 2003, urmare a vânzării acţiuniilor deţinute de aceasta.
Prin Decizia nr. 830 din 24 iulie 2008 a Curţii Constituţionale s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 şi s-a constatat că prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se încalcă dispoziţiile art. 15 şi 16 din Constituţie.
Practic, prin această soluţie, a redevenit aplicabil art. 27 din Legea nr. 10/2001, în redactarea de la data intrării în vigoare a legii, text care reglementează exclusiv situaţia imobilelor preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, stabilind în alin. (1) că pentru această categorie de imobile, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, iar în alin. (2) cine este entitatea competentă în soluţionarea notificării prin care s-a solicitat restituirea în condiţiile alin. (1), respectiv instituţia publică implicată în privatizare.
Potrivit acestei decizii, pentru imobilele preluate abuziv fără titlu, reclamantul nu se mai află în situaţia de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent, putând obţine şi restituirea în natură a imobilului, de la societetea comercială, dar în acest litigiu, nu există un capăt de cerere în acest sens, formulat în contradictoriu cu societatea comercială, ci doar contestaţie împotriva deciziei emise de A.V.A.S.
Pe de altă parte, nu poate obţine restituirea în natură nici pe motiv că Fondul Proprietatea n-ar funcţiona de o manieră care să conducă la despăgubirea sa efectivă.
Faptul că Fondul Proprietatea nu ar funcţiona de o asemenea manieră nu dă dreptul recurentului reclamant de a obţine de la entitatea învestită, potrivit legii, cu soluţionarea notificării altă formă de reparaţie decât aceea prevăzută de lege raportat la situaţia concretă a imobilului solicitat.
Asigurarea funcţionării Fondului Proprietatea într-o modalitate care să permită despăgubiri efective persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat şi nerestituite în natură este, conform art. 7 şi 8 din Cap. II al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, este atributul Statului, reprezentat în justiţie prin Ministerul Finanţelor Publice, care nu este parte în prezentul dosar. Verificarea modului în care Fondul Proprietatea funcţionează nu se poate face decât în temeiul unei cereri legate de pretinsa lui nefuncţionare, opusă Statului prin Ministerul Finanţelor Publice şi formulată în faţa primei instanţe, nu direct în recurs.
În plus, aceste susţineri, în sensul arătat, nu pot fi examinate în procedura Legii nr. 10/2001, a cărei fază judiciară a fost declanşată prin acţiunea de faţă, ci într-un alt cadru procesual, în care să se poată supune dezbaterii problema răspunderii Statului în cazul nefuncţionării organismului în discuţie.
Referitor la recursul declarat de pârâta A.V.A.S. şi acesta este nefondat, deoarece în mod legal s-a reţinut că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate a autorului său, în sensul Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Conform dispoziţiilor art. 23.1 din Normele metodologice la lit. d) şi g) sunt acte doveditoare, în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001 „(d) orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul aparţinea persoanei respective; (g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptăţită înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale".
Prin aceste dispoziţii legale s-a dat posibilitatea persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001, să probeze dreptul lor de proprietate şi prin „acte doveditoare" în sensul arătat, ca urmare a dificultăţii procurării actelor de proprietate după o jumătate de secol, dată fiind perioada de timp care cade sub incidenţa acestui act normativ - 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În speţă, înscrisul intitulat „permisiune cu nr. 5118/1946" acordată autorului reclamantului de către Primăria Oraşului Sulina, extrasul din registrul de proprietate de la Arhivele Satului-Tulcea, cererile înregistrate sub nr. C1 şi C2 din 19 octombrie 1948 la registratura generală a SC R., decizia din 13 aprilie 1981 a Centralei Dunării Tulcea, lista de inventar a mijloacelor fixe, sunt acte doveditoare în sensul textului legal menţionat.
Astfel, în mod legal instanţa de apel a reţinut că reclamantul a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilelor revendicate iar critica formulată de pârâtă nu poate fi primită.
În consecinţă, pentru motivele arătate, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta A.V.A.S. şi de reclamantul G.N.B. ale cărui drepturi litigioase au fost transmise către G.N.B.D., cumpărătorul de drepturi litigioase împotriva deciziei nr. 160/C din 23 iunie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3631/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3633/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
